Andreea POP
Bogdan Răileanu, Teoria apropierii, Humanitas, 2019
E interesantă evoluția unui autor care în ultimii ani a fost inclus cam pe toate listele „scurte” ale prozei contemporane, alături de Lavinia Braniște, Iulian Bocai & co. Deja cu trei volume la activ, începând cu proza scurtă din Tot spațiul dintre gândurile mele, cu care debutase în 2017, continuând apoi cu Dinții ascuțiți ai binelui, primul său roman, apărut un an mai târziu, și, în fine, Teoria apropierii, tot roman, din 2019, Bogdan Răileanu pare a fi un prozator prolific.
Zona lui de interes oscilează între dinamica formei scurte și aceea ceva mai complexă a romanului, fără să lase impresia că ele s-ar incomoda reciproc, ba dimpotrivă; extrapolată, experiența prozei scurte dezvoltă în romane ceea ce observa și Mihai Iovănel într-un articol din Scena 9, și anume acea versatilitate a registrelor, modul în care prozatorul jonglează cu succes între compartimente stilistice diferite. E aici și un „defect” profesional, care în proza lui Bogdan Răileanu (de formație jurnalist, copywriter de nevoie) face abuz de realism, printr-o poetică a reportajelor care deja e o marcă proprie. Dinții ascuțiți ai binelui fusese tocmai un astfel de roman de limbaj, cu o componentă orală importantă, unde categoriile sociale supuse analizei prindeau formă din perspectiva registrelor și a imaginarelor specifice cu care lucra prozatorul. Prin comparație, Teoria apropierii e un roman care se desparte sesizabil de politica celor două cărți anterioare și, probabil, narațiunea cea mai dedată analizei și reflecțiilor. Mai mult ca până acum, se vede aici interesul pentru captarea fluxului afectiv al personajelor, dublat de o miză socială cel puțin egală cu aceea din Dinții ascuțiți ai binelui. Cam asta ar fi, de fapt, tema majoră a romanului, și anume o încercare de recuperare a unor geografii sentimentale, cărora Bogdan Răileanu le atașează și un context social pe măsură.
Departe de lumea interlopă & monahală din cartea precedentă, Teoria apropierii e un roman care plusează mai degrabă printr-o discuție cu o sferă de cuprindere ceva mai universală: dinamica prieteniei, văzută în timp și descrisă ca obiect de studiu („disecția unei prietenii”, cum o numește la un moment dat unul dintre cele două personaje principale ale narațiunii) și care avansează sub forma unui vortex afectiv. Altfel spus, ce e prietenia, ori, mai aproape de adevăr, ce (mai) e ea atunci când e reluată la ani distanță, cât rămâne și ce se pierde. E un proiect ambițios toată această reconfigurare existențială pe care și-o propune romanul și care nu face abstracție de un soi de criză middle age pe care Bogdan Răileanu o surprinde la mai multe nivele. Și o face folosindu-se de o intrigă relativ simplă, care îi servește apoi pentru grefarea mai multor straturi de semificație: Robert Negru, un jurnalist cu o situație materială convenabilă, dobândită în urma unei moșteniri, trăiește un punct decisiv al vieții sale, care îl forțează la un soi de bilanț personal. Așa se face că pornește pe urmele unui prieten vechi din copilărie, Alexei Toma, preot la parohia din Buftea (locul natal al lui Robert), pe care îl invită la Veneția pentru câteva zile, încercând să onoreze astfel o promisiune mai veche pe care cei doi și-o făcuseră reciproc în trecut, cu prilejul unei excursii comune în același loc. Evoluția romanului se consumă propriu-zis între sosirea lor în Veneția și deznodământul semi-tragic, oricum, ceva mai serios, al excursiei.
Atâta că proza lui Bogdan Răileanu depășește tiparul ăsta simplist și se ramifică, treptat, pe mai multe paliere. Tensiunea narativă vine aici atât din modulațiile prieteniei celor doi, teoretice, în multe locuri, pentru că dincolo de aerul lui urban-cool, Robert e un personaj cu o consistență interiorizată destul de accentuată, cât și din numeroasele regresii afective, în trecutul comun și individual al celor doi: copilăria și adolescența din Buftea (care asimilează și o istorie personală a locurilor de primă mână, printre singurele de genul, dacă nu chiar singura, din literatura română contemporană mai recentă, „arondată” domeniului Știrbey, pe atunci o ruină lipsită de glam-ul festivalier actual), fluctuațiile personale și, ulterior, aspirațiile profesionale ale celor doi prieteni, pe măsură ce ajung la vârsta facultății (aici, Alexei Toma e un personaj mai bine conturat, fascinația lui pentru lumea actoriei dă câteva povestiri de sine-stătătoare, individualizate în corpul general al textului) și, în fine, țesătura poveștilor de familie ale celor doi, în câteva momente definitorii România ante și postdecembristă.
Toate aceste „subsoluri” afective revin periodic în planul prezent, unde se desfășoară acțiunea propriu-zisă a romanului, într-un decor ușor straniu, pe alocuri tulburat, al unei Veneții lipsite de idilic. Interesul lui Bogdan Răileanu pentru psihologia personajelor sale e completat, la acest nivel, de incertitudinea & inflexiunile relației de prietenie dintre Robert și Alexei, în încercarea lor de a-și recupera istoria comună. Strategia asta narativă a ochiurilor care se desfac din acest punct al narațiunii funcționează foarte bine, pentru că vine să completeze biografiile celor două personaje. Dacă romanul anterior fusese unul al dialogurilor efervescente, pe alocuri cinice, prin felul în care autorul puncta „metehnele” anumitor categorii sociale, Teoria apropierii câștigă prin amplitudine și fondul interiorizat al discursului. Bogdan Răileanu se descurcă bine la orice categorie își propune să joace, însă, pentru că plusează și aici printr-o critică socială, mai discretă, e drept, dincolo de nuanțele ceva mai sobre ale romanului. Pretextul excursiei celor doi merge, deci, și înspre decantarea unor observații fine pe marginea turistului contemporan – un plimbăreț de ocazie, care „atentează” la specificul local, situație care îi servește prozatorului pentru construirea motivului Veneției agitate, recalcitrantă la elementul străin –, trasat în câteva linii aproape grotești (excelent în acest sens e episodul petrecerii burlăcițelor de pe terasă).
Altfel spus, sunt multe nivele de adâncime în care sondează proza lui Bogdan Răileanu, care completează narațiunea cu aer melancolico-existențial pe care o scrie aici. E drept că uneori, în tot elanul ăsta de a lucra pe mai multe direcții, unele pasaje alunecă în demonstrativ, cum e cazul câtorva dedicate unor episoade din copilăria personajelor, ușor bombastice. În aceeași notă se citește și finalul, care e cumva aglomerat și ușor neașteptat în ordinea narațiunii care îl precedă („transformarea” lui Alexei de după accidentul suferit nu convinge în totalitate); parcă prozatorul simte că devine prea serios și mai relaxează puțin din emisia textului – aici intră și unele detalii mai puțin plauzibile, cum e personajul Salma Hayek și cam toată petrecerea care declanșează deznodământul romanului, mai ales prin discuțiile din mediul artistic. Sunt câteva scăpări fără o consecință definitivă în economia textului, dar cumva definitorii pentru tenta ludic-alertă a textelor mai vechi ale lui Bogdan Răileanu. Chiar și în ciuda unor astfel de secvențe, Teoria apropierii rămâne, all in all, o proză cu iz autobiografic, după cum zice și autorul în interviuri, una despre memorie și copilărie, pe de o parte, și mai apoi despre singurătatea și relativismul vârstei adulte. Un text mai serios, cumva de bilanț, dar în care se vede efortul prozatorului de a construi o narațiune autentică; canalizarea teoretică a textului, mai puțin evidentă până acum, e unul din meritele prozei lui Bogdan Răileanu (la un moment dat, Robert face o teorie a depărtării – îndepărtării – apropierii foarte interesantă, care bifează, de fapt, coerența generală a cărții).
Niște variațiuni pe tema prieteniei, dar nu doar atât. În orice caz, o evoluție în materie de construcție a textului, în raport cu proiectele sale anterioare și o dovadă a faptului că Bogdan Răileanu, deja confirmat ca un povestitor entuziast, nu plictisește de la un volum la altul.