LAURA CĂTĂLINA DRAGOMIR locuiește în Barcelona. Este mediator intercultural si, în prezent, studiază Comunicare și Relații Publice la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat poezie în revistele literare: 13 plus, Axis Mundi, Itaca, Antares (revistă USR); New York Magazin (dublă apariție), Sintagme literare (2015, 2016), Argeș, Mozaic, Feed-back, Boema. A publicat în antologii: CarteDiem (2015), Singur (2015), ASPRA (2015), Damele poeziei (2017). Ultimul volum de poezie bilingv român-spaniol este Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate (2016).
Preambular putea fi oricare dintre sutele de povești despre care am auzit și știm. Emigrația e un fenomen prezent, dar cu care se pare că nu ne-am obișnuit într-atât încât să-l cunoaștem pentru a-i putea preveni pierderile. În față Sindromului Italia am tras aer chiar și noi, eu și Cornelia Popescu, unul dintre psihologii clinici ai Spitalului “Sf. Maria” din Iași, genul acesta de teme are o demnitate a lui, nu e nevoie de activism cum nici de culori optime nu e. Am ales să nu cer decât informație.
Laura Cătălina Dragomir: Spitalul “Sf. Maria” din Iași este cel care a dat ton rutinar consultațiilor și tratamentelor pentru Sindromul Italia la copii. Abia se vorbește despre el, de foarte puțîn timp a fost și botezat. Ce evenimente traumatizante deschid instalarea sindromului? Până la urmă ce este Sindromul Italia, că să abilităm cumva zona în care se vor pune întrebările?
Cornelia Popescu: Sunt psiholog clinic în cadrul Spitalului de Copii Iași, din 2001. Sindromul Italia a fost folosit inițial pentru femeile plecate la muncă în afară granițelor României și care se confruntau cu afecțiuni atât fizice cât și psihice și care ajungeau să fie diagnosticate cel mai adesea cu depresii sau psihoze. Apoi expresia s-a utilizat și cu privire la copiii acestor familii, copii internați în spital cu diverse afecțiuni și la care s-a constatat prezența unor simptome care se datorau lipsei unuia sau ambilor părinți din familie. Cel mai adesea copiii sunt aduși la spital de către aparținători pentru diverse simptome: cefalee, fără o cauza organică, dureri abdominale și analizele efectuate sunt în limite normale, leșinuri, palpitații cardiace dar cordul este normal ecografic. Încep să facă pipi în pat (enurezis). La evaluarea psihologică se decelează drept cauza principala plecarea părintelui la muncă în altă țară, aceste simptome dezvoltându-se în aceeași perioada cu plecarea părintelui (cu puțîn timp înainte sau după). Acestea se pot însoți și de alte situații: scăderea randamentului școlar, apariția unui comportament inadecvat (impulsivitate, agresivitate, opozitionism) atât la școală cât și acasă, dezinteres față de școală, de ceea ce le plăcea până în acel moment, respingerea părintelui plecat: nu mai vrea să vorbească cu el la telefon. (Acum mă joc, vorbește cu tata.) Apar tulburări de somn, plâns facil (Nu mă mai înțeleg cu el, de-ar veni mă-să odată, că nu mai știu ce să fac. I-am zis că mamă-sa va veni peste o luna dar el nu înțelege și eu nu mai fac față).
În Sindromul Italia, copilul își pierde reperele, nu-și mai regăsește familia și protecția, susținerea din cadrul acesteia. Nu mai știe cine este el, e mare sau e mic, ce așteptări mai au alții de la el. Sunt cazuri în care copilul preia rolul părintelui plecat: gătește, spală, se ocupă de situația financiară a familiei, are grijă de alți frați și tată, de casă și mai are de mers și la școală. Nu mai știe care sunt prioritățile, cu toții așteaptă prea mult de la el că… ce să vezi a crescut, e mare acum, dar toți uită că el e doar un copil indiferent de vârstă, și i se mai și cere cont că nu a făcut față la toate aceste cerințe, primește observații, critici, că nu e bun, nu e suficient. Chiar cred că în astfel de situații o cefalee, o durere, apar pe fond emoțional.
Laura Cătălina Dragomir: Mereu există cazul numărul unu. E ușor de recunoscut Sindromul Italia? E necesar să-ți scoți cunoștințele deja existente și să lași să-ți promita mai mult intuiția, tratandu-se de o tulburare relativ nouă?
Cornelia Popescu: Dificil nu e să recunoști Sindromul Italia ca specialist, dificil e să poți discuta cu copilul situația în care se află. Adesea copilului îi este teamă, rușine, vinovăție să recunoască că fiind o problema pentru el toate aceste aspecte discutate mai sus, dacă mama, tata, nu-l vor mai iubi, sau nu va mai primi ceea ce i s-a promis, că doar și pentru el a plecat mama din țară, să-i ofere ce e mai bun, casă, școală, telefon, tabletă. Copilul chiar face eforturi să fie mai matur decât este în realitate. Complicațiile în Sindromul Italia pot fi diferite în funcție de vârstă copilului (preșcolar, școlar, adolescent). Important în aceste situații este să obținem cooperarea și colaborarea copilului și a aparținătorilor, pentru a-l ajuta.”
Laura Cătălina Dragomir: Este Sindromul Italia un hibrid al depresiei? Îmi amintesc o frază într-o conversație despre emigranți. În definitiv toți se gândesc că o să li se schimbe viața. Adevărat! Doar că viziunea visătoare știe despre planurile de viitor numai binele la care se limitează să creadă. Contextul anticipativ suferă de o necunoaștere piele lângă piele a realității. Oricum, adulții măcar știu de ce. Copiiilor li se întâmplă și nu le rămâne altceva de făcut decât să se conformeze. Li se da timp să asimileze ruptură de părinți sau sunt împinși să se facă activ-maturi de pe o zi pe altă?
Cornelia Popescu: Asimilarea rupturii la o vârstă fragedă (vârstă de câteva luni, până în 2-3 ani, nu se poate face, este resimțită că un abandon). Această va acționa că o trauma, deși părinții gândesc că e mic și el nu știe, nu înțelege, realitatea este alta și va avea consecințe în viață copilului. Începând cu vârstă școlarității apare înstrăinarea, distanțarea emoțională și chiar nerecunoașterea fizică (am avut cazul unei mame care venind din Italia, s-a întâlnit cu fiica ei de 16 ani pe casă scării, au trecut una pe lângă cealaltă și nu s-au recunoscut). Acești copii devin membri cu activități de adult în familia lor, adesea investiți cu așteptări mai mari decât ale părintelui rămas acasă.
Realitatea este că nu putem vorbi în toate aceste situații de depresie, dar cu siguranță se instalează o tulburare emoțională, greu de gestionat de copil indiferent de vârstă, deoarece ea deși este observată de aparținători, aceștia nu știu cum să reacționeze față de copil pentru a-l ajuta. Adesea copilul rămâne singur, el cu problemele lui, pentru că nu are cu cine să le discute, nu este nimeni lângă el atunci când plânge, se lovește, este jignit de colegi, atunci când are incidente cu alți copii.
Laura Cătălina Dragomir: Știu părinții să fie onești, se gândesc să fie? Cum aleg ce se poate povesti și ce nu despre ceea ce va fi viitoarea lor viață?
Cornelia Popescu: Eu mă întreb adesea cum îi spui fiicei tale care se apropie de adolescență să rămână acasă cu un tată alcoolic și violent și un frate sau doi mai mici pentru că mama pleacă să facă bani? Unde este onestitatea? Care e motivul real pentru care pleacă mama de acasă? Că ea nu mai face față și așteaptă o altă viață, mai bună. Ce înseamnă mai bună în acest caz, să îți găsești tu însuți liniștea, dar lăsându-l pe copil să ducă greul, de parcă fata ar fi deja căsătorită și cu rol de mama și femeie în casă tatălui. Sau copiii ai căror mame pleacă din țară pentru bani provin, adeseori, din familii disfuncționale (relații conflictuale, agresivitate fizică, psihică, verbală, șomaj, pauperitate, consum de alcool, educație precară). Ce poți să le povestești acestor copii despre o altă viață? Că vor avea bani pentru diverse lucruri, obiecte și acestea sunt așteptările acestor copii.
Tot aici întâlnim și acele situații de destrămare a familiei pe fondul geloziei, divorțuri și sau separări ale părinților, în defavoarea copiilor, care nu mai înțeleg nimic și au parte de și mai multă suferință. Desigur nu putem generaliza, dar… acestea sunt cele mai dese cazuri cu care ne confruntăm.
Laura Cătălina Dragomir: Plecarea la muncă în străinătate e o propunere căreia copiii îi pot schimbă traiectoria decizând termene și condiții sau e o simplă informație din care nu se iese pentru a se dialoga cu cei mici?
Cornelia Popescu: Eu, personal, am întâlnit cazul unui băiețel care a ajuns în spital de două ori cu febra pe fondul plecării mamei în Italia. Mama a decis să se întoarcă și să nu mai plece (inițial copilul a fost pregătit pentru plecarea mamei, s-a discutat cu el și a zis da să plece că el o așteaptă). Așteptarea a ținut o luna. Sau cazul în care băiatul adolescent, 15 ani, a plâns până mama a renunțat să mai plece.
Cel mai adesea copiii sunt duși cu zăhărelul, adică sunt păcăliți: Ai răbdare, mama vine peste o luna. Apoi când se termină sau când începe școală, când vin sărbătorile și tot așa, se tot dau termene limita la care copilul e tot singur și dezamăgit, și ajunge să nu-l mai intereseze dacă mama vine sau nu, că i-a promis de atâtea ori, că nu mai crede, să facă ce vrea, că oricum iar pleacă. Și apoi copilul devine adolescent…
Laura Cătălina Dragomir: Cum este introdusă intervenția bunicilor, a familiei cu care rămâi acasă? Când și de ce se pot transformă bunicii dintr-o prezența care (le) face plăcere într-o participare nedorită? E momentul în care, absenți părinții fiind, ajung să se cunoască realmente bunici și nepoți? Știu persoanele în vârstă să manevreze autoritatea, sunt lăsăți să o facă?
Cornelia Popescu: La început bunicii și nepoții par să aibă o relație bună, dar bunicii sunt adesea mai permisivi, nu au reguli, iar copiii profită de aceste aspecte, se simt liberi, pot la rândul lor să-și manipuleze bunicii cu privire la școală și teme, la prieteni și modul în care își petrec timpul liber. Acesta e momentul în care bunicii realizează că au o vârstă, că nu mai fac față, că nu mai au disponibilitate pentru discuții, joacă și educație cu nepoții, sunt depășiți de nivelul complex al lecțiilor pentru școală, de tehnologia modernă (telefon, tabletă, computer, tv), de vocabularul și comportamentul copilului care este în plin proces de formare și absoarbe tot felul de informații cărora nu le poate atribui o judecată de bun sau mai puțin bun.
Lipsa unuia sau ambilor părinți din familie este resimțită atât de copii cât și de bunici. Practic dispare generația care întreține/mediază legătură între cele două generații extreme. Fie că bunicii fac sau nu parte din viață copilului înainte de plecarea părinților, incidente și discuții conflictuale între bunici și nepoți tot apar, iar cel mai adesea nepoții sunt răniți sufletește prin cuvintele de ocară adresate de bunici (și viceversa), atunci când aceștia nu mai fac față poznelor, ei înșiși având suferințe fizice, nevoi de odihnă crescute și ajutor.
Cred că bunicii și nepoții ajung să se cunoască mult prea bine dar nu neapărat în folosul vreo unuia dintre ei.
Poveștile celorlalți se consumă de multe ori cu egoismul cui i-ar fi foarte ușor să substituie și să înțeleagă dar nu e dispus. Unii o numesc oboseală socială, alții autosuficiență. Există și dintre cei care cred că de la momentul capra vecinului am fi rămas fără oarece abilități.
Simplă certitudine că Sindromul Italia s-a prelungit cu cazuri și la copii ar trebui să împingă însă societatea românească la eficientă. Generațiile ieșite de pe câmpurile de probe de atâta convalescență nu-și vor putea ține țară pe picioare.