Adina Mocanu: Ca o formă de a te prezenta cititorilor Prăvăliei culturale, aș vrea să subliniez faptul că amândoi am absolvit același master de la Universitatea din Barcelona, Construcció i representació d’identitats culturals [Construcția și reprezentarea identităților culturale]. Îți propun să începem discuția despre identitate / identități. În primul rând, cum te-ai descrie?
Sebastià Portell Clar: Mă descriu ca fiind o persoană. Mă descriu ca o persoană care conviețuiește într-un trup, și uneori îl și evită. O persoană care iubește, mai presus decât orice și care vede cuvintele, literele, și, mai precis, pe cele catalane, ca unele dintre cele mai puternice mijloace de a transmite emoții.
Mi-e greu să concep scriitura ca pe un ecou într-o cameră goală
Adina Mocanu: În panorama literară catalană, în ultimul timp, numele tău are rezonanță, ești printre numele remarcabile. Ești un scriitor tânăr foarte prolific, ai 25 de ani și ai publicat opere de teatru: La mort de na Margalida. Cançó de tristor de l’illa de Mallorca [Moartea Margalidei. Melodie tristă din Insula Mallorca] (Lleonard Muntaner Editor, 2012), Un torrent que era la mar [Un torent care era marea] (Pont del Petroli, 2013), și romane: La recerca del flamenc [În căutarea flamingoului] (LaBreu, 2015), El dia que va morir David Bowie [Ziua în care a murit David Bowie] (LaBreu, 2016). Este ușor să publici de tânăr? Cum funcționează sistemul literar catalan? Există un dialog între generația tânără și scriitorii renumiți? Cum poți avea mai multă vizibilitate în lumea culturală de azi?
Sebastià Portell Clar: A fost un proces foarte organic când am început să public și totul s-a petrecut fără prea multe greutăți. M-am prezentat la Premiul Teatrului mediteraneean Pare Colom din Inca cu La mort de na Margalida și am fost printre finaliști. Editorul, Lleonard Muntaner, a considerat că lucrarea mea a fost destul de bună ca să fie publicată și a pariat pe mine. De atunci, am început să cunosc diverse persoane, alți scriitori, jurnaliști, editori…. Odată ce intri în această lume, e ușor să mergi tot înainte cu proiectele și să publici noi creații. Pot să spun că până acum nu am căutat să-mi public cărțile, ci s-a petrecut într-o formă firească, nu cred că acest lucru este diferit dacă ești în vârstă sau dacă ești tânăr. O persoană tânără poate să fie necunoscută, dar poate că stilul ei ia prin surprindere un editor, în timp ce o persoană care are multă experiență, poate să aibă contacte, însă nu neapărat un discurs atât de proaspăt. Fiecare situație are avantajele ei, iar farmecul e să profiți la maximum de ea.
Dialogul între generații a fost una dintre preocupările mele principale din ultimii ani. Mi-e greu să concep scriitura ca pe un ecou într-o cameră goală, fără lumină exterioară, fără găuri în pereți, ca pe o izolare. Trebuie să fii un geniu ca să scrii așa. Eu cred în conversație, în dialog, în răspunsul la aceea ce citești, ce vezi, ce atingi sau ce pui în gură. Cu ceea ce trăim. În acest sens, relația mea personală și literară cu alte generații literare este un domeniu pe care îmi place să-l mențin: am publicat o biografie sub formă unui interviu despre poeta și romanciera Antònia Vicens, o scriitoare de 76 de ani, Antònia Vicens. Massa deutes amb les flors [Antònia Vicens. Prea multe datorii cu florile], iar, recent, am făcut cercetare pe opera scriitorului și poetului Biel Mesquida, cu șase ani mai mic decât ea. Relația noastră de prietenie este fantastică, lor le-am dedicat unele dintre creațiile mele sau m-am regăsit în operele lor în mai multe ocazii.
Vizibilitatea în lumea culturală, în ziua de azi, se face ca întotdeauna, cred. Să propui un produs, un discurs care să intereseze oamenii. Pare un lucru simplu, însă nu e deloc așa. Trebuie să faci în așa fel încât gândirea proprie să coexiste cu ceea ce cineva, un cititor ideal și idealizat, poate să primească, și să aibă o părere. Nu e vorba să scrii pentru cineva, însă, e esențial să știi că nu ești singur de această parte a foii, iar textele trebuie să atingă, trebuie să ajungă la o persoană, cine o fi aceasta. Dacă lucrăm cu adevărat și cu adevărul, acest lucru funcționează. Vizibilitatea vine după.
Îmi place să mă gândesc la identitate ca la o cutie cu multe fețe
Adina Mocanu: Într-un reportaj publicat în ziarul Naciódigital spuneai următoarele: “Întotdeauna spun că țin o femeie de 50 de ani captivă în trupul meu” referindu-te la operele tale anterioare volumului El dia que va morir David Bowie. Nu este acest lucru o formă prin care îți cauți o voce, prin care să ai un dialog cu un eu creator, iar astfel, faci loc unor corespondențe sau modalități de a imagina lumi posibile în trupuri diferite? Ce înseamnă identitatea pentru tine? Cum o folosești în creațiile tale?
Sebastià Portell Clar: Desigur, este o formă de a vorbi despre invocarea pe care o fac, în operele mele, despre personajele cu care lucrez în fiecare caz. Mă ajută să mă gândesc la personajele despre care scriu, să conviețuiesc în pielea lor, să am clar totul până în punctul în care pot să văd cotidianitatea mea prin ochii lor: să mă gândesc mereu care ar fi răspunsul lor, părerea lor. Trupul meu e finit, însă în el încap absolut toate personajele din lume.
Îmi place să mă gândesc la identitate ca la o cutie cu multe fețe, toate făcute din oglinzi. Suntem “identici” cu lucrurile în care ne privim, cu lucrurile cu care ne comparăm sau cu cele cu care vrem să ne asemănăm. Și proiectăm această identitate, această imagine în restul lumii. De aceea, mă gândesc la ideea oglinzii și a proiecțiilor multiple, inepuizabile pe care le permite.
În acest sens, identitatea ar putea fi înțeleasă ca baza creațiilor mele. De fiecare dată când scriu un cuvânt, de fiecare dată când vorbesc, de fiecare dată când tac, de fiecare dată când adaug cuvânt după cuvânt, la fel ca în acest interviu, explic și răspund celor din jurul meu, altor corpuri, altor viziuni. Așadar, literatura este și o formă de identificare, de a te poziționa, de a lua parte la ceva și de a spune aici vreau să fiu, aici nu.
Adina Mocanu: Care sunt corespondențele tale? Ce scriitori/scriitoare au fost esențiali în cariera ta? Și de ce?
Sebastià Portell Clar: De-a lungul operei mele am avut corespondențe cu numeroși creatori și universuri literare. Am început să scriu, desigur, datorită lui Federico García Lorca, iar primele mele creații au fost puternic influențate de teatrul lui și de intensitatea romantică a lui Àngel Guimerà. Am scris, de asemenea, ca să răspund la fluxul de conștiință al Virginei Woolf și Antòniei Vicens, la scrisul direct și plin de cruzime al lui Burroughs, la exuberanța lui Biel Mesquida și Walt Whitman, la stranietatea superbă a lui Dickinson, la gândirea strălucitoare și întotdeauna incomodă a lui Pier Paolo Pasolini și Blai Bonet. Însă referințele mele nu sunt neapărat literare: am scris pentru RuPaul, drag queen americană, am răspuns la o mie și una de melodii, i-am scris lui Dalí, lui Basquiat, lui Miró. Corespondența mea este cu tot talentul de unde îmi trag seva, într-o formă sau alta.
Adina Mocanu: În titlul celei mai recente cărți ale tale, apare numele unui cântăreț foarte faimos: David Bowie. Albumul lui “Lazarus” e destul de șocant, cu o temă exact despre identitate, despre sentimentul de singurătate și abandonare. Ne-ai putea explica cum te-ai gândit la acest titlu în relație cu firul narativ, deoarece romanul tău abordează subiecte interesante și complexe (minorități sexuale, periferia, relația cu bolile cu transmitere sexuală, relațiile de familie etc.) dintr-o pespectivă queer și destabilizatoare a binomului sex-gen?
Naratorul din El dia que va morir David Bowie e un personaj ratat, homofob, rasist, clasist și misogin
Sebastià Portell Clar: El dia que va morir David Bowie e o mică colecție de morți, depinde cum o privești: mor iluzii, moare câte un personaj, acțiunea se petrece în ziua în care moare David Bowie, iar personajul principal, naratorul, lasă multe identități în urma lui, multe proiecții, multe idei despre el însuși pe care trebuie să le înlăture pentru a putea continua. De aceea, pulsiunea morții era centrală în această creație și merita să fie în titlu. David Bowie, în schimb, evoca un univers care îmi permitea să-i spun clar cititorului care a fost fundalul acestei povești, o lume a drogurilor, de răzvrătire, o lume urbană, contestară, autentică.
În orice caz, nu cred că romanul susține un discurs destabilizator al sistemului heteropatriarhal: protagonistul, de fapt, trăiește în conflict cu propria-i sexualitate pentru că își asumă mai mult sau mai puțin că aceasta “nu-și găsește locul” în societatea în care trăiește își pune la îndoială propria identitate de gen, care nu se potrivește cu masculinitatea care se așteaptă de la el. Naratorul din El dia que va morir David Bowie e un personaj ratat, homofob, rasist, clasist și misogin, care se salvează de la a fi rău pentru că prima persoană pe care o urăște este el însuși. Am scris altele care destabilizează norma și propun noi paradigme, dar aș spune că acesta nu o face.
Adina Mocanu: Vorbind despre corespondențe, la ultima ediție a Festivalului Național de la Sant Cugat, organizat de primăria orașului și Institutul de Litere Catalane, ai coordonat seara centrală a festivalului: “Noaptea de poezie”, chiar cu titlul “Corespondențe”, iar propunerea ta de a intersecta voci, stiluri și accente diverse din poezia catalană contemporană cu poezia din clasicii contemporani, cu muzica Adrea Motis, a lui Joan Chamorro și a lui Ignasi Terraza, și cu ilustrațiile făcute în direct de către artistul Ignasi Blanch. Nu-i prima data când coordonezi un spectacol literar, nu-i așa?
Sebastià Portell Clar: Da. Cum spuneam la început, cuvântul –scris, spus, citit de către noi înșine sau cu voce tare– e una din căile pe care le am la îndemână atunci când trebuie să transmit ceva. Dragostea, înseamnă, într-un fel, a împărtăși și puțin mai mult. De aceea, am regizat spectacole literare în numeroase ocazii: tot ceea ce contribuie la transmiterea cuvintele altor persoane, sub forme diferite, combinate cu alte accente, discipline sau alte viziuni, este îmbogățitor. În acest sens, am coordonat Com elles [Ca ele], un recital pornind de la poemele autorilor universali ai secolul XX, Una paraula grega [ Un cuvânt grec], plecând de la opera poetului Jaume Vidal Alcover, sau Variacions sobre l’amor suprem [Variațiuni despre iubirea supremă], poeme catalane și din Statele Unite ca omagiu pentru John Coltrane.
Am vrut să pun în evidență faptul că niciun poet nu scrie pentru el însuși
Adina Mocanu: În cadrul Serii de Poezie am avut ocazia să vedem și să ascultăm scriitori precum: Rosina Ballester, Eduard Sanahuja, Odile Arqué, Sebastià Perelló, Joan Duran, Rubén Luzón, Míriam Cano, Maria Cabrera în dialog cu textele poeților decedați: Felícia Fuster, Vicent Andrés Estellés, Jaume Vidal Alcover, Joan Alcover, Maria-Mercè Marçal, Blai Bonet, Mercè Rodoreda, Montserrat Abelló. Am ascultat vocile care recitau timp de o oră și mă gândeam la puterea pe care o are poezia de a construi pespective sau de a crea relații interumane. Ce înseamnă acest festival pentru tine? Cum ai gândit această ediție? Care sunt elementele pe care vrei să le pui în evidență cu ajutorul poeziei?
Sebastià Portell Clar: Festivalul Național de Poezie este pentru mine exact ce ar trebui să însemne pentru cultura catalană: un exemplu de conștiință de țară, un model de calitate, cu un discurs specific și clar în spatele programului. Un punct de întâlnire al întregii creații poetice a țării, fără excepții. De aceea, m-am gândit ca noaptea centrală a Festivalului să pună în evidență această diversitate, această bogăție a poeziei catalane, iar Primăria din Sant Cugat și Institutul de Litere Catalane fac eforturi an de an pentru a putea da cuvântul tuturor. Am vrut să pun în evidență faptul că niciun poet nu scrie pentru el însuși, ci o face fiind înscris într-o tradiție, în urma unor lecturi, imagini, melodii și o pune în fața spectatorilor. Voiam ca aceste corespondențe să înflorească pe timpul nopții și putem să spunem că a fost un adevărat succes.
Adina Mocanu: Știu că îți este familiară creația literară românească. În timp ce căutam câteva informații despre tine, am văzut că ai scris recenzii la cărțile autorilor ca Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop și Ion Mureșan, între alții, traduși în catalană. Ce te atrage la această literatură? Există ceva ce te-a impressionat mai mult sau ceva care te-a mirat?
Sebastià Portell Clar: Am pătruns în lumea literară românească mulțumită recomandării, dar și muncii solide de traducere și difuziune pe care o face de ani Xavier Montoliu Pauli. Primul scriitor român pe care l-am citit a fost Sorescu, în traducerea minunată făcută de el și Corina Oproae și de atunci încerc să mă pun la zi cu noutățile care apar traduse în catalană. Mă pasionează Sorescu, la fel ca misterioasa și puternica Letiția Ilea, iar Cărtărescu mi se pare o figură extrem de interesantă în panorama literară contemporană. Presupun că mai presus de calitatea excepțională a textelor pe care le-am cunoscut până acum, mă interesează mult modul în care poporul român și-a scris și s-a identificat în cadrul unei Europe care nu întotdeauna a fost la înălțime, ca o literatură medie, scrisă într-o limbă nemajoritară în panorama mondială, dar care își consolidează un drum puternic.
Adina Mocanu: Și pentru a încheia aici discuția noastră, ne poți spune care sunt planurile tale literare de viitor?
Sebastià Portell Clar: Actualmente lucrez la Ariel i els cossos [Ariel și corpurile], un roman în care vreau să leg o conversație între Orlando, de Virginia Woolf și La passió segons Renée Vivien [Pasiunea, după Renée Vivien], de Maria-Mercè Marçal. Este o poveste complexă care se axează pe chestiuni despre gen mai mult decât despre sexualitate, și de această dată se propune o destabilizare a anumitelor concepții. Personajul principal e Ariel –un nume ambivalent în privința genului-, o persoană care nu se identifică deloc cu genurile propuse de societate, iar cercetarea mea se centrează pe problema asta și pe forma în care acesta conviețuiește în trupuri sau cu partenerii, dar și cu persoanele care trăiesc laolaltă cu Ariel. O creație care, din cauza ambiguității pe care o caută, e mai greu de scris/compus decât de decompus.
Adina Mocanu: Per presentar-te, voldria esmentar el fet compartit que tots dos hem cursat el màster “Construcció i representació d’identitats culturals”. Parlant d’identitats, com et descriuries?
Sebastià Portell Clar: Em descric persona. Em descric com una persona que habita un cos, i que de vegades l’evita, també. Una persona que estima, per sobre de tot, i que veu les paraules, les lletres, i més concretament les catalanes, com una de les vies més potents per a vehicular emocions.
Em costa molt concebre l’escriptura com un ressò en una cambra buida
Adina Mocanu: Quan es parla de tu, del nou panorama literari català, el teu nom sempre ressona com un dels més destacats. Ets un escriptor jove molt prolífic, tens 25 anys i has publicat: obres de teatre La mort de na Margalida. Cançó de tristor de l’illa de Mallorca (Lleonard Muntaner, 2012), Un torrent que era la mar (Pont del Petroli, 2013), narrativa: La recerca del flamenc (LaBreu, 2015), El dia que va morir David Bowie (LaBreu, 2016). És fàcil publicar sent tan jove? Com funciona el sistema literari català? Hi ha un diàleg entre la generació jove i els escriptors reconeguts? Com es pot tenir més visibilitat al món cultural avui dia?
Sebastià Portell Clar: Començar a publicar va ser un procés molt orgànic i tot va succeir sense gaire complicació. Em vaig presentar al Premi de teatre mediterrani Pare Colom d’Inca amb La mort de na Margalida i en vaig quedar finalista. L’editor, però, Lleonard Muntaner, va considerar que l’obra era prou bona com per a publicar-la i va apostar per mi. Des de llavors, he anat fent coneixences amb diverses persones, altres escriptors, periodistes, editors… I un cop entres en aquest món és fàcil tirar endavant projectes i publicar noves obres. Puc dir que publicar llibres no ha estat, fins ara, res que hagi buscat sinó que ha passat de manera molt natural, i no crec que això sigui diferent per a persones més grans o més joves. Una persona jove pot ser desconeguda, però és també probable que el seu estil sorprengui un editor, i una persona amb més trajectòria pot tenir contactes però no sempre tenir un discurs tan fresc. Cada situació té els seus avantatges i la gràcia és treure’n el màxim profit.
El diàleg entre generacions ha estat una de les meves principals preocupacions en els últims anys. Em costa molt concebre l’escriptura com un ressò en una cambra buida, sense cap llum externa, sense traus a les parets, com un aïllament. Cal ser un geni, per escriure així. Jo crec en la conversa, en el diàleg, en la resposta a allò que hom llegeix, veu, toca o es posa a la boca. Amb allò que hom viu. En aquest sentit, la meva relació personal i literària amb altres generacions literàries és un camp que m’agrada molt conrear: he publicat una biografia en forma d’entrevista sobre la poeta i novel·lista Antònia Vicens, una autora de setanta-sis anys, Antònia Vicens. Massa deutes amb les flors, i he investigat, recentment, l’obra de Biel Mesquida, nascut sis anys després que ella. La relació d’amistat amb ells és fantàstica i els he dedicat algunes de les meves obres o m’hi he emmirallat en més d’una ocasió.
La visibilitat en el món cultural, avui, s’assoleix com sempre, penso. Proposant un producte, un discurs, que interessi a la gent. Sembla un procediment fàcil, però no ho és per res. Cal fer conviure el pensament propi amb allò que algú, un lector ideal i idealitzat, pot rebre i opinar. No es tracta d’escriure per a ningú, però sí que és bàsic saber que un no es troba sol a aquesta banda del full i que els textos han de colpir, han d’arribar a la persona, sigui qui sigui. Si treballem de veritat i amb la veritat, això funciona. La visibilitat ve després.
M’agrada pensar en la identitat com una caixa amb moltes cares
Adina Mocanu: En un reportatge publicat en el diari Naciódigital afirmes el següent: “Sempre dic que tinc una dona de cinquanta anys atrapada al meu cos” i feies refèrencia a les creacions darreres al llibre “El dia que va morir David Bowie”. No és una forma de buscar una veu, de tenir sempre un diàleg amb un jo creador, donant lloc a correspondències, maneres d’imaginar mons dins de cossos diferents? Què significa la identitat per tu? Com la utilitzes en la teva creació literària?
Sebastià Portell Clar: Per descomptat, és una manera de parlar de la invocació que faig, a les meves obres, del personatge amb què estic treballant en cada cas. M’ajuda molt pensar els personatges que escric, conviure-hi, tenir-los clars fins al punt de poder veure el meu dia a dia amb els seus ulls: pensar constantment en quina seria la seva resposta, la seva opinió. El meu cos és finit però a dins hi caben absolutament tots els personatges del món.
M’agrada pensar en la identitat com una caixa amb moltes cares, totes fetes de miralls. Som «idèntics» a les coses en què ens emmirallem, a les coses amb què ens comparem o a què ens volem assemblar. I projectem aquesta identitat, aquesta imatge, a la resta del món. Per això penso en la idea del mirall i de les múltiples, inacabables, projeccions que permet.
En aquest sentit, la identitat podria ser entesa com la base de les meves creacions. Cada vegada que escric una paraula, cada vegada que parlo, cada vegada que callo, cada vegada que afegeixo una paraula darrere l’altra també en aquesta entrevista, m’estic explicant i estic responent al meu entorn, a altres cossos, altres visions. La literatura, doncs, també és una manera d’identificar-te, de posicionar-te, de prendre partit i dir aquí hi vull ser i aquí no.
Adina Mocanu: Quines són les teves correspondències? Quins escriptors/escriptores han estat decisius per a tu? I per què?
Sebastià Portell Clar: Al llarg de la meva obra he mantingut correspondències amb moltíssims creadors i universos. Vaig començar a escriure, segurament, per Federico García Lorca i les meves primeres obres estan fortament influïdes pel seu teatre i per la intensitat romàntica d’Àngel Guimerà. També he escrit en resposta al flux de consciència de Virginia Woolf i d’Antònia Vicens, a l’escriptura directa i cruel de Burroughs, a l’exuberància de Biel Mesquida i Walt Whitman, a l’estranyesa preciosa de Dickinson, al pensament brillant i sempre incòmode de Pier Paolo Pasolini i de Blai Bonet. Però no només són literaris, els meus referents: he escrit per a RuPaul, una drag queen americana, he escrit per a respondre a mil i un músics, a mil i una melodies, he escrit a Dalí, a Basquiat, a Miró. La meva correspondència és amb tot el talent d’on bec, d’una manera o una altra.
El narrador d’El dia que va morir David Bowie és un personatge perdedor, homòfob, racista, classista i misogin
Adina Mocanu: En el títol del teu llibre més recent apareix un nom d’un cantant molt famós: David Bowie que el seu àlbum “Lazarus” és bastant impactant, amb un tema sobre la identitat, el sentiment de solitud i abandó. Ens podries explicar com has pensat en aquest títol en relació amb el fil narratiu atès que la teva novel·la tracta temes interessants i complexes (les minories sexuals, la perifèria, la relació amb les malalties amb transmissió sexual, relacions de família etc.) des d’una visió queer i desestabilitzadora dels binomis sexe-gènere?
Sebastià Portell Clar: El dia que va morir David Bowie és un petit recull de morts, segons com es miri: hi moren il·lusions, hi mor algun personatge, transcorre el dia en què mor David Bowie i el protagonista, el narrador, deixa enrere moltes identitats, moltes projeccions, moltes idees d’ell mateix que cal descartar per a seguir endavant. Per tant, la pulsió de mort era central en aquesta obra i mereixia estar al títol. David Bowie, en canvi, evocava un univers que em permetia deixar clar al lector quin és el rerefons d’aquesta història, un món de drogues, de rebel·lia, un món urbà, contestatari, genuí.
En tot cas, no crec que la novel·la defensi un discurs desestabilització del sistema heteropatriarcal: el protagonista, de fet, viu amb molt conflicte la seva sexualitat perquè assumeix en major o menor mesura que aquesta «no té lloc» en la societat on viu, i qüestiona també la seva identitat de gènere, que no encaixa amb la masculinitat que s’espera d’ell. El narrador d’El dia que va morir David Bowie és un personatge perdedor, homòfob, racista, classista i misogin, que es salva de ser mala persona perquè la primera persona que odia és ell mateix. N’he escrit d’altres que sí que desestabilitzen la normativa i proposen nous paradigmes però diria que aquest no.
Adina Mocanu: Parlant de correspondències, a la darrera edició del Festival Nacional de Sant Cugat, coorganitzat pel Ajuntament de Sant Cugat i Institució dels Lletres Catalanes, has dirigit la vetllada central del certamen: La Nit de Poesia, sota el títol, precisament, de “Correspondències”, i la teva proposta de fer interseccions entre veus, estils i accents diversos de la poesia contemporània catalana amb la poesia de clàssics contemporanis, i amb música d’Andrea Motis, Joan Chamorro i Ignasi Terraza, i dibuixos fets en directe per l’il·lustrador Ignasi Blanch. No és la primera vegada que estàs dirigint un espectacle literari, oi?
Sebastià Portell Clar: No. Com deia a l’inici, la paraula –escrita, dita, llegida per un mateix o en veu alta— és una des les vies que més a mà tinc a l’hora de compartir. L’amor, en certa manera, és compartir i poca cosa més. És per això que he dirigit espectacles literaris en nombroses ocasions: tot el que contribueixi a fer arribar les paraules a altres persones, d’altres maneres, combinades amb altres accents, altres disciplines o altres visions, és enriquidor. En aquest sentit, he dirigit Com elles, un recital a partir de poemes d’autores universals del segle XX, Una paraula grega, a partir de l’obra del poeta Jaume Vidal Alcover, o bé Variacions sobre l’amor suprem, poemes catalans i estatunidencs en homenatge a John Coltrane.
Vaig voler remarcar el fet que cap poeta escriu per ell sol
Adina Mocanu: En la Nit de Poesia vam poder veure i sentir als escriptors Rosina Ballester, Eduard Sanahuja, Odile Arqué, Sebastià Perelló, Joan Duran, Rubén Luzón, Míriam Cano, Maria Cabrera en un diàleg amb textos dels poetes traspassats: Felícia Fuster, Vicent Andrés Estellés, Jaume Vidal Alcover, Joan Alcover, Maria-Mercè Marçal, Blai Bonet, Mercè Rodoreda, Montserrat Abelló. Escoltant les seves veus recitant les poemes, durant tota aquesta hora pensava en el poder que té la poesia de construir perspectives, de crear relacions interhumanes. Què significa aquest festival per a tu? Com has pensat aquesta edició? Quins elements volies destacar o subratllar a través de la poesia?
Sebastià Portell Clar: El Festival nacional de poesia és, per a mi, exactament el que hauria de ser i necessita la cultura catalana: un exemple de consciència de país, una mostra de qualitat, amb un discurs específic i clar darrere la programació. Un punt de trobada de tota la creació poètica del país, sense excepcions. Va ser per això que vaig pensar que la nit central del Festival havia de destacar aquesta varietat, aquesta riquesa de la poesia catalana i l’esforç que l’Ajuntament de Sant Cugat i la Institució de les Lletres Catalanes fan any rere any per a donar veu a tothom. Vaig voler remarcar el fet que cap poeta escriu per ell sol, sinó que ho fa inserit en una tradició, després d’unes lectures, unes imatges, unes cançons, i fer-ho visible davant els espectadors. Volíem que les correspondències afloressin durant la nit i podem dir que va ser tot un èxit.
Adina Mocanu: Em consta que t’és propera la creació literària romanesa. En buscar informació sobre tu, he vist que havies ressenyat llibres d’escriptors romanesos com Marin Sorescu o Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop i Ion Muresan, entre d’altres, traduïts al català. Què t’atreu a aquesta literatura? O alguna cosa que t’ha impressionat o t’ha fet dubtar?
Sebastià Portell Clar: Vaig entrar al món literari romanès gràcies a la recomanació i a la potentíssima tasca de traducció i difusió que fa anys que duu a terme Xavier Montoliu. El primer autor romanès que vaig llegir va ser Sorescu, en una meravellosa traducció d’ell i de Corina Oproae, i des de llavors intento estar al dia de les novetats que apareixen traduïdes al català. M’apassiona Sorescu com també ho fa la fosca i intensa Letitia Ilea, i Cărtărescu em sembla una figura interessantíssima en el panorama literari contemporani. Suposo que a més de l’altíssima qualitat dels textos que he pogut conèixer fins ara, m’interessa molt la manera amb què el poble romanès s’ha escrit i s’ha identificat en el marc d’una Europa que no sempre ha estat a l’altura, com una literatura mitjana, escrita en una llengua no majoritària en el panorama mundial, edifica una trajectòria brutal.
Adina Mocanu: I per acabar, ens podries dir quines són els teus plans literaris per futur?
Sebastià Portell Clar: Actualment treballo en Ariel i els cossos, una novel·la que vol establir conversa amb Orlando, de Virginia Woolf, i La passió segons Renée Vivien, de Maria-Mercè Marçal. És una història complexa, que se centra en les qüestions de gènere més que no pas en la sexualitat i que, aquesta vegada sí, es proposa desestabilitzar certes concepcions. El personatge protagonista és Ariel —amb un nom ambivalent pel que fa al gènere—, una persona que no s’identifica amb cap dels gèneres proposats per la societat, i la meva recerca se centra en aquest problema i en la manera amb què aquest conviu amb els cossos, amb les parelles i les persones que conviuen amb Ariel. Una obra que, a causa de l’ambigüitat que busca, costa més d’escriure que de desescriure.