ÁGOTA ÁBRÁN
Îmi place să iau trenul din Budapesta să mă duc acasă la Târgu Mureș. Trenul face 11 ore, dar în general sunt puțini pasageri, iar eu pot să citesc și să mă uit la peisaj pe geam. Peisajul românesc e atât de economic, politic și identitar că simt emoțiile mele influențate de discursuri generale care înțeleg priveliștea românească ca un semn de o dezvoltare lentă ori ca un romantism misterios. Un articol din 2016, din publicația The Guardian, spunea că România este o țară cu o imagine foarte proastă în Marea Britanie, iar mai apoi apare o întrebare: Este România o țară din iad sau o țară de misterii și romantism?[1] Altminteri, discursul e unul și intern, iar mulți din amicii mei văd în această priveliște, autostrăzi neexistente, dar și natură neatinsă de industrializare și civilizație umană. Aceste imagini, internalizate și de mine, devin așternute pe satele, pădurile și culturile (din ce în ce mai des de rapiță) pe lângă care plecăm cu trenul. Satele par decăzute, iar eu încep să mă enervez de trenul care face 4-5 (!) ore între Cluj și Mureș. În aceeași timp îmi simt inima cum crește atunci când văd, în final, munții și pădurile Carpaților și de multe ori îmi reamintesc nostalgic de verile petrecute la străbunica mea într-un sat din Județul Harghita, la poalele munților.
Cred că e o poveste comună între locuitorii orașelor din România să-și amintească de copilărie sau vacanțele petrecute la țară la părinți, bunici, străbunici sau alte rude. Unul dintre ochii mei vede case nevăruite, ruinate sau țâțâi la casele noi, „prea mari” de beton care nu se potrivesc cu priveliștea „originală” a satelor, pe când celălalt are un voal roz din lacrimi nostalgice, de parcă m-aș duce înapoi să strâng gândaci de colorado de pe plantele de cartof. Îmi amintesc clar de un moment petrecut pe tren, venind din Scoția. Eram frustrată că trenul a oprit și a trebuit să luăm un autobuz, ca apoi să ne urcăm după vreo oră într-un alt tren. Era aprilie, iar în comparație cu Scoția, iarba părea de o culoare spălată, casele aproape dărâmate și neîngrijite, câmpurile păreau în dezordine iar eu mă enervasem că vin acasă în “spatele Dumnezeului” (o vorbă maghiară indicând un loc atât de necăjit că nici Dumnezeul nu se uită la el). Puteți să imaginați cum tânăra liberală vine acasă din Scoția „la țară”, la Târgu Mureș, cum au început să spună părinții mei, sau „în provincie” cum spun cei din București.
Ei, are și povestea asta o legătură cu Telciu. Din când în când omului îi mai trebuie o lovitură în cap să-i mai limpezească ochii, iar școala de vară de la Telciu mi-a dat acest cadou anul trecut și anul acesta. Cum să explic? Pentru mine, Telciu a ajutat și ajută în continuare să-mi creez o viziune alternativă asupra României și asupra lumii rurale, alternativă în relație cu clișeele politice interne și internaționale. Valoarea și noutatea școlii nu se găsește în ideea că „uite, o școală de vară academică care nu se ține în oraș” pentru că nu poate și nu trebuie comparată cu orașul. Școala de vară din Telciu putea să fie născută doar în Telciu, prin Valer, prin barul Hovrea, prin Liceul Tehnic, prin Biblioteca Liceului, Casa Culturală, Centrul Turistic, Centrul de Sport, pensiunile și oamenii care au oferit cazare, toții din Telciu care au ajutat și participat la școală, sau care doar au băut o bere sau s-au distrat cu participanții, dar și toți care au făcut din Telciu comuna care este, și, în sfârșit, toți localnicii Telciului.
Astfel, școala de vară (precedată de conferințele de vară) este o entitate în sine încorporată în realitatea Telciului ca un loc istoric, construit, social și geografic, școala fiind cusută în fabrica structurilor telciene. S-ar fi putut face și altfel, de exemplu să fie organizată într-o pensiune special amenajată pentru grupuri care vin la „training” undeva la țară, dar totuși în afara structurilor locale. Dar genialitatea școlii este exact în caracterul ei de a combina programele academice cu cele pentru publicul larg și utilizarea structurilor locale. Cât de mult este școala de vară încorporată în Telciu, desigur depinde de organizatorii, de participanții, și de cei din Telciu, însă eu aveam sentimentul că relația e de oaspeți, nu de vizitatori. Deși invitații, organizatorii și participanții aduc teoriile de decolonialitate, decolonizarea academiei (și a mințile noastre) este făcută de Telciu și de telcieni, prin transformarea viziunii noastre asupra ce înseamnă o școală de vară academică și cum se poate face academie (și modernitate) prin utilizarea creativă a clădirilor și locurilor din sat cu ajutorul și participarea celor din Telciu. Școala de vară astfel face vizibilă și utilizează într-un mod inventiv încorporarea academiei în structurile locale ușor de uitat în clădirile universităților. Cel puțin eu, luând trenul din Cluj până la Telciu, am învățat să văd altfel de peisaje, în care ruralul nu există în afara vieții mele de zi cu zi într-un loc imaginar care trebuie teoretizată, un loc perimat sau autentic, pe care pot să-mi aștern viziuni nostalgice. Mai degrabă, Telciu ca un loc situat, un loc social, istoric, clădit și geografic, există ca o parte integrală a vieții școlii cu care trebuie lucrată împreună.
Dacă mulți au scris despre cursurile, atelierele, piesele de teatru, filmele și alte evenimente extraordinare care au avut loc la Telciu, aici vreau doar să menționez faptul că Telciu pare să aducă la un loc niște oameni fabuloși, fie ei copii, tineri, studenți sau adulți din sat, sau studenți, artiști și alții interesați de școală din țară și din afara țării. Școala de vară creează o atmosferă inclusivă, caldă, relaxată, dar și propice pentru discuții și dezbateri critice. Prin locul, programele și legăturile între oameni, școala de vară, cel puțin pentru mine, este o săptămână tulburătoare prin faptul că te face să gândești și să vezi altfel lumea. Școala te face să imaginezi o lume creată prin alte valori, o creație din care vrei și tu să faci parte. Văzând reala posibilitate de a crea o altă lume, decolonizată de viziunile de progrese capitaliste, de individualul presat de ambiții și pretenții, și de voalul roz de autenticitatea „de odinioară” naște un sentiment de speranță care te lasă cu o inimă zdrobită de dor când pleci și cu o nevoie de implicare și sentimentul de așteptare pentru anul viitor.
[1] Romania: hellhole or country of romance and mystery? https://www.theguardian.com/world/2016/mar/20/romania-hellhole-or-mysterious-romanticism-europe-uncovered