OLIMPIA BUONPASTORE s-a născut la Ardea, Italia, în 11 august 1995. Studiază Litere Moderne. A publicat poeme în revista „Pangea”, cu note semnate de Gabriele Galloni și Antonio Veneziani, și în “Poetarum Silva”.
„Vocea poetică a lui Buonpastore, suspendată între claritate și demență, dispersie semantică și hieratism expresionist, nu seamănă cu nimic sau cu nimeni și se află într-o poziție de avangardă decisivă în scenariul poeziei noastre.”
Fabio Orrico
Traducere din italiană: DANIELA MĂRCULEȚ
Din volumul în curs de publicare ”Corp de mamă”
Mama mea nu a existat niciodată,
pentru mine. Vreau să precizez asta.
A murit dîndu-mi naștere.
Astfel, trăiesc starea ciudată a unui orfan
care este în același timp expatriat. Mama mea
a fost, deci, întotdeauna subiectul absolut
al tuturor fanteziilor mele. Fantezii,
precizez asta, de toate felurile.
Mama mea este corpul-femeie original.
Corpul-lumină.
Corpul-moarte.
Dezgustul și extazul.
*
Să legăm mama asta sfîntă la un stîlp; ca și cum
ar fi fost un cîine. O pereche de ferăstraie
să înjunghie dintr-o coapsă în alta. Sexul
să se desfacă, să se despartă, fruct străin de umbră.
Să atîrne clitorisul cîteva secunde ca apoi
o mînă să-l smulgă, o altă mînă
să-l arunce, să-l dea la furnici.
Mama se preschimbă în aceste mâini prietenoase.
*
În întoarcerea la un organism fără simptome
constatăm că mama noastră e vie
din cauza multiplelor răni. Pe ușă
notițele trecerii deja pierdute
care se usucă – acesta este sîngele, aceasta,
starea de spirit. Toate astea sîntem noi.
*
Pe corpul mamei luna
se arăta așa cum era:
carne fragedă într-un ibric
servită pe tava
cerului la mijloc de iulie.
*
Mama adoră să curețe rănile
pisicilor din curte; o face doar
pentru a le mînji iar, spintecîndu-le
în eventualitatea unei mîntuiri.
Ca urmare le umezește din nou, presară
pe roșu mici așchii de rugină.
Împunge coada mîțelor cu ace;
le trece dintr-o parte într-alta. Linge
pupilele, le mușcă: orbește
mîțele cu duioșie. Cînd este timpul
le trage un șut și le izbește de perete.
Îi preferă pe cei micuței, puiuții.
Pisicile sînt ca niște copilași;
carne bună de împuns și de sfîșiat
sub lumina lunii, atîrnată pentru a grăi
că timpul trece și chiar și firul din blană e singur
cine moare trebuie și poate să zică ceva.
______
Mia madre non è mai esistita,
per me. Ci tengo a specificarlo.
È morta dandomi alla luce.
Vivo così la strana condizione di orfana
che è al tempo stesso esule. Mia madre
è stata quindi, da sempre, l’oggetto assoluto
di tutte le mie fantasie. Fantasie,
lo specifico, di ogni tipo.
Mia madre è il corpo-donna originario.
Il corpo-luce.
Il corpo-morte.
Lo schifo e l’estasi.
*
Leghiamo mamma santa a un palo; come
se fosse un cane. Un paio di seghetti
saettano tra coscia e coscia. Il sesso
s’apre, si spacca frutto alieno all’ombra.
Ciondola il clito pochi istanti e infine
una mano lo strappa, un’altra mano
lo getta via e lo getta alle formiche.
Mamma diventa queste mani amiche.
*
Nel ritornare a un corpo senza sintomi
constatiamo che nostra madre è viva
per le troppe ferite. Sulla porta
gli appunti del trapasso già mancato
che si seccano – questo è il sangue, questo
l’umore. Tutto quanto siamo noi.
*
Sul corpo di mamma la luna
si mostrava com’era:
carne frolla in una teiera
servita sul vassoio
del cielo a mezzo luglio.
*
Mamma adora pulire le ferite
dei gatti da cortile; ma soltanto
per sporcarle di nuovo, per strapparle
all’eventualità di una salvezza.
Quindi le inumidisce ancora, sbriciola
sul rosso piccole scaglie di ruggine.
Punge la coda dei gatti con spilli;
la trapassa da parte a parte. Lecca
le pupille, le morde: rende ciechi
i gatti con l’amore. Quando è tempo
li calpesta e li calcia contro il muro.
Li preferisce piccoli, pulcini.
I gatti sono come i ragazzini;
carne da farci buco o da sgrullare
sotto la luna, appendere per dire
che il tempo passa e il pelo pure e solo
chi muore deve o può dire qualcosa.
Belisario, recunoscut de unul din soldații săi,
de François de Nomé