MARTA NADAL
(traducere din catalană de Adina Mocanu)
O revistă și câteva premii
Mi se pare interesant ca, înainte să vorbesc mai pe larg despre premiile „Crítica Serra d’Or”, să fac o scurtă prezentare a revistei Serra d’Or (✭), de care aceste premii sunt legate.
Revista a fost înființată în anul 1959 la Mănăstirea din Montserrat – în catalană, Abadia de Montserrat – sub conducerea unuia dintre călugării benedictini și cu efortul unor „intelectuali întreprinzători”. Apare din interesul de a fi un produs cultural de care, în acel moment, poporul catalan avea nevoie, fiind sub dictatura lui Franco. Cînd ne referim la poporul catalan, vrem să subliniem faptul că, în acel moment, era foarte prezent în această revista: erau adunate toate vocile catalane, ale tuturor acelor intelectualilor de pe întinsul teritoriu a Țărilor Catalane, respectiv, Catalonia, Valencia, Insulele Baleare și Catalonia de Nord. Probabil era dificil, în anii 60, să te gîndești că o revistă, scrisă și publicată în întregime în limba catalană, o să supraviețuiască timp de cinci decenii, pînă azi într-o stare de perfectă sănătate. Revista a trecut prin momente dificile, atît din punct de vedere politic, cît şi cultural; de la cenzura decretată de către regimul fascist al lui Franco, pînă în prezent, cu criza economică care slăbește zona culturală mai mult decât orice alt domeniu. Dar Serra d’Or a rezistat și în momentele cele mai dificile și asta i se datorează, în mare măsură, faptului că publicația a urmărit întotdeauna obiectivele de la începuturi, adică, să devină un instrument pentru construcția, reconstrucția, difuzarea și îmbogățirea panoramei culturale catalane. Dacă la început de tot și din motivele istorice deja expuse, Serra d’Or a trebuit să-și asume un rol suplimentar, cu timpul, revista s-a repoziționat, fără să aibă nici o altă responsabilitate, decît pe cea de a se menține ca o revistă de „înaltă cultură de difuzare”, ca să folosim cuvintele scriitorului și criticului literar Albert Manent, unul dintre întemeietorii revistei. Și e încă o revistă deschisă către lume, cu o curiozitate spre ce se întîmplă în toate domeniile și pentru a aduce în țară ultimele noutăți din arhitectură, cinematografie sau literatură. Revista, care la început a avut un consiliu mai larg şi simultan unul mai restrîns, are în prezent un singur consiliu de redacție – compus de directorul revistei, părintele Josep Massot i Muntaner, în același timp directorul editurii Publicacions de l’Abadia de Montserrat; Margarida Aritzeta, Narcís Comadira, M. Lluïsa Julià, Vinyet Panyella, Pilar Vélez și cine semnează articolul de față, Marta Nadal. În plus, pentru secțiunea de teatru, Jordi Coca, iar pentru televiziune, Paco Poch. Chiar dacă Serra d’Or și-a reorientat secțiunile pe parcursul anilor, menține în continuare liniile principale pe care s-au construit începuturile ei, logic, cu schimbările impuse de trecerea timpului. Astfel, mai este partea despre Credință și Gîndire, rubricile despre opinie, și secțiunile dedicate științei, spectacolelor și, în plus, interviurilor și culturii – cu o privire în special spre producția literară. Așadar, se poate explica legătura atît de strînsă între revistă și Premiile Criticii care au luat, la rîndul lor, numele revistei.
Parcursul îndelungat al premiilor Criticii Serra d’Or
În februarie 1967, apare în revistă anunțul înființării premiilor Criticii Serra d’Or, în care se informa că, la solicitarea revistei, s-a format un juriu specializat care să stabilească cele mai remarcabile opere publicate în anul anterior, adică, în timpul anului 1966. Înainte de a vorbi de operele și premiile din acel prim an, este necesar să comentam cîteva criterii, probabil apărute din dialogurile întreținute între colaboratorii revistei și membrii cei mai importanți ai consiliului, Joaquim Molas și Joan Triadú. Trebuiau să fie premiate operele publicate în anul precedent în limba catalană, iar premiul era fără remunerație financiară. Juriul trebuia să fie compus din critici responsabili și competenți, buni cunoscători ai literaturii catalane publicată în acel moment, care puneau pe primul loc calitatea operei înaintea scopului ei comercial. Așadar, premiile Crítica Serra d’Or s-au născut în acel momentul cu dorința de a lăsa la o parte legătura comerciala și de a recunoaște, în mod obiectiv, calitatea operei. Așadar, primii cărora li s-au acordat Premiile Criticii Serra d’Or din 1967 au fost următorii autorii: la categoria Poezie, Gabriel Ferrater pentru Teoria dels cossos [Teoria trupurilor]; Mercè Rodoreda a primit premiul pentru roman, El carrer de les Camèlies [Strada cămilelor]; Josep Pla, pentru proza El quadern gris [Caietul gri]; premiul pentru eseu i-a fost înmînat lui Jaume Lorés, pentru Problemes del nostre cristianisme [Problemele creștinismului nostru]; iar premiul pentru teatru nu a fost acordat în acel an. Aceștia sunt, deci, primii premiați şi categoriile care au fost stabilite la prima jurizare. Nu s-a organizat nicio festivitate și nici nu s-a acordat vreun premiu special în afară de menționarea lor în paginile revistei împreună cu lista titlurilor și autorilor selectați de juriu. Cu cîteva schimbări, în anul 1972, se înființează secțiunea de Teatru cu un juriu separat decât cel pentru Literatură și Eseu. În 1973, se creează o nouă formă de jurizare, cea pentru Cercetare în diferite domenii ale științei, iar în 1974 o categorie de Literatură pentru copii și tineri; premiile din primele decenii merg mai departe cu o listă a premianților care pun în evidență figuri de maximă importanță din literatura noastră și, în general, din panorama culturală catalană. Așadar, pe lângă autorii deja menționați, îi putem adăuga pe Manuel de Pedrolo, Baltasar Porcel, Pere Quart, Pere Calders, Salvador Espriu, Joan Fuster, Terenci Moix, Jordi Sarsanedas, Montserrat Roig, J.V.Foix, Alexandre Cirici, V.A.Estellés, A. Manent, J.M.Benet i Jornet etc.
În anul 1976, odată cu moartea dictatorului, premiile au fost acordate într-o după-amiază în cadrul unui eveniment modest, la librăria Ona, o librărie specializată în cărți catalane și cu sediul, atunci, pe Gran Via de les Corts Catalanes, din centrul orașului Barcelona. Jordi Sarsanedas, redactor-șef al revistei, a citit verdictul. Chiar și acest an, 1976, este important pentru un lucru, tocmai pentru că aduce vorba despre Xavier Montoliu Pauli, unul dintre cîștigătorii ediției din anul curent, care are legătură cu România. În plus, așa cum cititorul poate observa, că în nici una dintre categoriile menționate pînă acum, nu a apărut categoria Traducere. Din 1976 apare pentru prima dată, noua secțiune de Traducere, înțeleasă ca un element indispensabil pentru propria literatură, iar activitatea traducătorului implică cunoștințe savante de limbi străine – propria și cea din care traduce – de literatura și cultura din care se traduce, cu sensibilitate majoră, cea a propriei colectivități.
În această primă ediție în care apare secțiunea Traducere, câștigătorul a fost Joan Ferraté, pentru traducerea lui Cavafis, Vuitanta-vuit poemes [Optzeci și opt de poeme]. Cîteva nume importante în acest domeniu au fost Carme Serrallonga (în teritoriul traducerii din engleză și germană în catalană), Marià Manent, Alfred Badia, Miquel Desclot, J.F. Mira sau Francesc Parcerisas, printre alții.
La ediția din 1980, și doar în acel an, premianții au fost anunțați în cadrul unei cine organizate într-un restaurant din Barcelona și au primit o bijuterie în formă de ferăstrău, care se pune la guler – inițial a fost din argint, iar apoi de aur – o creație a bijutierilor din Capdevila, Barcelona.
Din 1984 cînd revista a sărbătorit 25 de ani, decernarea premiilor a fost organizată tot în timpul unei cine și a căpătat un impact public mai larg. Pe lîngă mass-media, au fost prezenți cele mai importante edituri, alături de personalități din lumea politică care aveau o relație specială în cultura catalană. Bineînțeles, părintele abate din Montserrat care, de atunci, a fost mereu prezent la această festivitate si care tot de atunci încheie evenimentul cu cîteva vorbe adresate publicului, felicitările adresate premianților și urările de bine pentru cultura catalană și țara noastră. Din cauza crizei economice, din anul 2011, premiile se decernează la prînz, într-o clădire emblematică din Barcelona.
Pentru mine, a face o sinteză a ceea ce înseamnă să fii membru în juriul premiilor Criticii Serra d’Or– categoria Literatura și Eseu – din 1996 sau 1997, am pierdut numărătoarea – nu este un lucru ușor, pentru că îmi trece prin fața ochilor filmul multor ani şi, în special, ai anilor mei ca redactor-șef al revistei, înlocuindu-l pe regretatul meu prieten, Jordi Sarsanedas. Dar aș rezuma spunînd că este o bucurie să fac parte dintr-un juriu care a avut mereu în vedere opera bine scrisă, de calitate, care cîștigă pariul și este de partea vocilor noi, care, alături de autori consacrați, ne atrag atenția prin calitatea lor. Prin urmare, este vorba de opere demne de a fi luate în considerare în panorama literară catalană. Să savurezi timp de un an o serie întreagă de opere, ca pînă la urmă să alegi doar una, în plus, e o provocare. Satisfacția este, după ani de zile, să îți dai seama că acea vocea s-a consolidat și, în plus, se consacră. Iar acest lucru este valabil pentru fiecare categorie literară, de la poezie la eseu, trecînd prin proză scurtă și roman. Şi, bineînțeles, traducere.
În prezent, literatura catalană și literatura romană, în acest aspect, se află într-un moment important. Din două motive: primul, pentru că s-au sărbătorit 70 de ani ai unei persoane foarte iubite în Catalonia datorită faptului că a făcut literatura catalană cunoscută în România, din epoca medievală pînă în prezent. Vorbesc, bineînțeles, despre Jana B. Matei. Am publicat în numărul din mai, al revistei Serra d’Or un extras din interviul apărut în volumul omagial dedicat aniversării ei (Viața printre vieți / La vida entre vides. Festschrift für Jana Balacciu Matei. București: Editura Omonia, 2017). Cel de-al doilea motiv de bucurie pentru literaturile noastre, cea românească și catalană, este decernarea premiului Criticii Serra d’Or lui Xavier Montoliu Pauli, pentru traducerea cărții lui Mircea Cărtărescu, Perquè ens estimem les dones [De ce iubim femeile], sărbătorit de critica catalană din momentul apariției sale. Ca membru al juriului, trebuie să spun că acest premiu este și o recunoaștere a traiectoriei lui Xavier Montoliu Pauli care într-o zi destul de îndepărtată a început demersurile, cînd a fost numit lector de catalană la Universitatea din București. De atunci, țese alianțe lingvistice și culturale, care departe de a fi fost stinse, au crescut și au făcut posibilă apariția unei producții literare de primă clasă, cea românească, necunoscută pentru majoritatea catalanilor până acum puțin timp. În acest sens, decernarea premiului, pe lângă înalta calitate literară a traducerii, este și mulțumirea unui om care a încercat și a reușit cu măiestrie să echilibreze balanțele traducerilor literare între Catalonia și România. O voce nouă, cea a lui Xavier Montoliu Pauli, care aparține deja listei traducătorilor premiați ai Criticii Serra d’Or și care, cum am mai spus înainte, a început deja, fără nicio îndoială, consolidarea ei.
(✭) Denumirea premiilor vine de la muntele Montserrat, adică, “muntele ferăstrăt: Mont Serrat”, un munte care parcă a fost tăiat cu ferăstrăul.
—————————————————————————————————————
Una revista i uns premis
Crec interessant, abans de parlar més específicament dels Premis Crítica Serra d’Or, de fer una breu pinzellada sobre la revista Serra d’Or, amb la qual aquests premis estan íntimament lligats.
La revista, sorgida l’any 1959 dins de l’Abadia de Montserrat i dirigida per un dels seus monjos benedictins i amb l’esforç d’un seguit d’”intel·lectuals emprenedors”, neix amb la voluntat de ser un producte cultural que en aquell moment de plena dictadura franquista el poble català necessitava. Quan ens referim aquí a poble català, fem referència a un aspecte que no podem oblidar i que ja, en aquell moment, era ben present a la revista: aplegar totes les veus catalanes, les de totes aquells intel·lectuals que formaven i formen el vast territori dels Països Catalans, és a dir, Catalunya, País Valencià, les Illes i la Catalunya Nord. Probablement era difícil, en aquells anys 60, pensar que la revista, escrita i publicada íntegrament en llengua catalana, sobreviuria més de cinc dècades, fins arribar a l’actualitat en perfecta salut. S’han passat per moments molt difícils, polítics i culturals; de la censura imposada pel règim feixista de Franco fins a l’actualitat més recent, amb la crisi econòmica que afebleix, més que a cap altre àmbit, el cultural. Però Serra d’Or ha resistit als moments més difícils, i això es deu, fonamentalment, al fet que la publicació ha obeït sempre als objectius que ja van ser a l’origen de la seva creació, és a dir, el fet d’esdevenir una eina de primera mà per construir i reconstruir, divulgar i enriquir el nostre panorama cultural. Si, en un origen i per les raons històriques ja exposades, Serra d’Or va haver de fer una tasca de suplència, amb el temps òbviament s’ha anat ressituant, sense cap més responsabilitat afegida, només la de mantenir-se com a revista “d’alta cultura de divulgació”, segons paraules Albert Manent, un dels seus fundadors. I, encara, com una revista oberta al món, encuriosida per saber què hi passa en tots els àmbits i aportar al país les seves darreres novetats, ja sigui en el camp de l’arquitectura, el cinema o la literatura. La revista, que al seu origen funcionava amb un Consell ampli i un Consell restringit, té actualment un sol Consell de redacció –integrat pel seu director, el pare Josep Massot i Muntaner, també director de les Publicacions de l’Abadia de Montserrat; per Margarida Aritzeta, Narcís Comadira, M.Lluïsa Julià, Vinyet Panyella, Pilar Vélez, i qui escriu aquest article, Marta Nadal; comptant a l’àrea de teatre amb Jordi Coca i a la de televisió, amb Paco Poch.
Si bé Serra d’Or ha anat reorientant les seves seccions al llarg dels anys conserva, amb les variacions lògiques del temps, les línies mestres que la van vertebrar en els seus primers moments; així, manté el seu apartat de Fe i Pensament, les seves columnes d’opinió, les seccions dedicades a la ciència i als espectacles i, sobretot, a les entrevistes i a la cultura –amb una mirada molt especial a la producció literària del moment. És en aquest sentit, doncs, que ens podem explicar l’estreta relació de la publicació amb els Premis de la Crítica que porten el seu nom.
El llarg recorregut dels premis de la Crítica Serra d’Or
Al febrer de 1967 apareix a la publicació l’anunci de l’existència dels premis Crítica Serra d’Or, donant-los a conèixer i anunciant que, per encàrrec de la revista, un jurat especialitzat s’encarregava d’establir la relació d’obres més destacades d’entre les publicades l’any anterior, és a dir, en el decurs de 1966. Abans d’entrar en la relació d’obres i premiats d’aquest primer any, cal comentar alguns dels criteris bàsics dels premis, probablement sorgits arran de les converses mantingudes entre alguns dels col.laboradors i membres del Consell més destacats de la revista, Joaquim Molas i Joan Triadú: calia premiar obres publicades l’any anterior en llengua catalana; no havien de ser dotades econòmicament i els membres del jurat havien de ser crítics responsables i entesos, bons coneixedors de la literatura catalana que es publicava en aquell moment, que premiessin la qualitat de l’obra al marge del mòbil estrictament comercial. Per tant, els premis Crítica Serra d’Or naixien ja en aquell moment amb la voluntat de situar-se al marge de cap lligam comercial i premiar, objectivament, la qualitat de l’obra. Així, doncs, el primer lliurament dels premis Serra d’Or 1967, emès pel jurat encarregat per Serra d’Or de valorar les obres publicades més destacades de l’any anterior, recaigué en els autors següents: en la categoria de Poesia, fou per a Gabriel Ferrater, amb la seva obra Teoria dels cossos; Mercè Rodoreda fou guardonada per la novel.la El carrer de les Camèlies; Josep Pla, per l’obra de prosa narrativa El quadern gris; el premi d’assaig recau en Jaume Lorés, per Problemes del nostre cristianisme; i el premi de teatre resta desert. Aquests són, doncs, els premiats i les categories que s’estableixen en aquesta primera convocatòria. No es féu cap acte públic ni es donà cap premi especial als premiats, fora de la menció a les pàgines de la revista dels títols i autors escollits per part del jurat. Amb algunes variacions –l’any 1972 es constitueix per a la categoria de Teatre un jurat a part del de Literatura i Assaig; l’any 1973 es crea una nova modalitat per a premiar, la de Recerca en les diverses ciències i l’any 1974 la de Literatura infantil i juvenil -, els premis d’aquelles primeres dècades segueixen fent via amb una nòmina de guardonats que esdevenen les figures cabdals de la nostra literatura i, en general, del nostre panorama cultural. Així, a banda dels autors esmentats anteriorment, podem afegir els noms de Pedrolo, Porcel, Pere Quart, Calders, Salvador Espriu, Joan Fuster, Terenci Moix, Jordi Sarsanedas, Montserrat Roig, J.V.Foix, Alexandre Cirici, V.A.Estellés, A. Manent, J.M.Benet i Jornet, etc.
L’any 1976, mort el dictador, els premis es proclamaren a la tarda en un acte senzill a la llibreria Ona, una llibreria dedicada exclusivament al llibre en llengua catalana i amb seu aleshores a l’actual Gran Via de les Corts Catalanes; Jordi Sarsanedas, redactor en cap de la revista, fou l’encarregat de llegir-ne el veredicte. I aquest mateix any 1976 va ser important per un fet que ens portarà a parlar, precisament, d’un dels darrers guardonats en aquesta convocatòria del 2017 i que tant té a veure amb Romania, en Xavier Montoliu. I és que, com ha pogut observar el lector, en cap de les convocatòries que he esmentat fins ara, no apareix la categoria de Traducció. No és fins l’any 1976, doncs, que apareix la nova categoria de Traducció, entesa com a element indispensable per a la pròpia literatura i, alhora, com a tasca, la del traductor, que implica un savi coneixement de les llengües –la pròpia i la traduïda- i de la literatura i cultura que es vol traslladar, amb la màxima sensibilitat, a la de la seva col.lectivitat. En aquest primera convocatòria per a Traducció, el guardonat va ser Joan Ferraté, per la traducció de Vuitanta-vuit poemes de Cavafis. Alguns noms destacats dins d’aquest àmbit han estat Carme Serrallonga, importantíssima en el territori de la traducció anglesa i alemanya al català; o els de Marià Manent, Alfred Badia, Miquel Desclot, J.F.Mira o Francesc Parcerisas, entre d’altres.
A la convocatòria de l’any 1980 els premis, de manera puntual, van ser proclamats durant un sopar en un restaurant de Barcelona i va ser el primer cop que els premiats van rebre una serra, la “serreta” de solapa –primer de plata i a partir de 1991, d’or- obra feta pels orfebres Capdevila, de Barcelona.
A partir de 1984, any en què la revista commemorava els seus 25 anys, els premis es van celebrar ja durant un sopar i van cobrar un ressò més públic; els mitjans de comunicació hi són presents, també les principals empreses editorials i els personatges de la política catalana que tenen especial relació dins del panorama cultural català, així com el pare Abat de Montserrat que, a partir d’aquell moment, ha estat sempre present en aquesta celebració i qui ha tancat l’acte amb unes paraules finals de benvinguda al públic assistent, de felicitació als premiats i desigs positius per a la cultura catalana i, en general, per al nostre país. A causa de la crisi econòmica creixen, els premis, a partir de 2011, se celebren al migdia, en alguna seu emblemàtica de la ciutat.
Per a mi, resumir què significa ser membre del jurat del premi Crítica Serra d’Or de Literatura i Assaig -des del 1996 o 1997, he perdut una mica el compte- no em resulta fàcil, perquè em passa per davant la pel·lícula de molts anys i, en concret, dels meus a la revista com a redactora en cap, substituint l’enyorat amic Jordi Sarsanedas. Però ho resumiria dient que és el goig de formar part d’un jurat que ha tingut sempre present l’obra ben feta, de qualitat, i que fa una aposta decidida, també, per les noves veus que, juntament amb les d’autors consagrats, ens alerten per la seva qualitat i són, per tant, valorades com l’obra d’un autor que cal tenir molt en compte dins el panorama literari català. Degustar durant tot un any un seguit d’obres fins a destacar-ne una entre totes és un repte. El goig és adonar-se, anys després, que aquella veu s’ha consolidat i, encara, s’ha consagrat. I això és vàlid per a qualsevol categoria literària, des de la poesia a l’assaig, passant pel conte i la novel.la. I, és clar, per la traducció.
Enguany, les lletres catalanes i romaneses, en aquest sentit, estem de festa. Per dos motius: el primer, perquè s’ha esdevingut el setantè aniversari d’una persona molt estimada a Catalunya perquè de manera constant ha donat a conèixer la literatura catalana a Romania, de la seva època medieval fins ara. Parlo, és clar, de Jana B. Matei, de qui a la revista Serra d’Or de maig publico una entrevista, extracte de la publicada al llibre d’homenatge amb motiu del seu aniversari. El segon motiu d’alegria per les nostres lletres, romaneses i catalanes, és la concessió del Premi Crítica Serra d’Or 2017 a Xavier Montoliu, per la traducció al català de l’obra de Cartarescu, Perquè ens estimem les dones, celebrat per la crítica catalana des del moment de la seva publicació. Com a membre del jurat, he de dir que aquest premi ha estat també el reconeixement a la trajectòria que un dia una mica llunyà Xavier Montoliu va emprendre en iniciar el seu lectorat de català a Bucarest, a partir del qual va teixir unes aliances lingüístiques i culturals que, lluny d’extingir-se, han anat creixent fins aconseguir acostar als lectors catalans una producció literària de primer ordre, la romanesa, desconeguda fins fa poc per la majoria. En aquest sentit, doncs, la concessió del premi, a banda, és clar, de l’alta qualitat literària de la traducció és, també, l’agraïment a una persona que ha intentat, i ho està aconseguint amb escreix, d’equilibrar les balances de la traducció entre Catalunya i Romania. Una nova veu, la de Xavier Montoliu, que ja forma part de la nòmina de traductors dels premis Crítica Serra d’Or i que, com deia abans, ha iniciat ja, sense cap dubte, la seva consolidació.