MONICA MANOLACHI este poetă, traducătoare, cercetătoare în domeniul poeziei și al studiilor culturale, și predă limba engleză la Universitatea din București. A publicat Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017). Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016) este cel mai nou volum de poezie. Poemele următoare fac parte din volumul Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012), alcătuit în perioada 2009-2010, în timpul unui stagiu de cercetare la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie, în care tratează printre altele despre migrație, identitate rizomatică și transformare.
treceam printr-un coșmar de emigrantă
un braț șuierător, cel mai întunecos
din plurivers, aruncase ancora
în marea deșertificată.
clicuise într-o clipă cât alții în secole
de pe o coastă pe alta a epavei.
în vechiul sat, aruncat cu tot cu oameni
peste bord, umblam în sus și-n jos
cu harta ferfeniță de dinainte.
m-am ferit cu ea în fața turlei
orbitoare. ca o mireasă
pășeam pe iarbă. mirele se ascunsese
cum e obiceiul. sprijinită pe gard,
priveam când la buchet, când în jur,
prin voalul ce prinsese flacără în mijloc.
ardea mocnit, cu cenușă pe margini.
un drumeț se apropia cu hârlețul
pe umăr. bună ziua, l-am auzit de departe.
mi-am tot reglat ochii, să-l asemuiesc.
buzele subțiau întrebarea,
vântul îi micșora nasul de nisip,
căutătura i se lărgea mult de tot,
îmbrăcându-l treptat cu peisajul din spate.
mătușa aura se scufundă în bunica ei
în sufragerie. în prag, unchiul viorel
dă sfaturi lui gigi, să-și mai tundă mustața.
pe neve, profesoarele sting țigările
în perdea. vin la masă. copiii se hlizesc,
încercând arderea în formă de inimă.
tot soiul de oameni prin camere.
ca la nuntă. eu, pe brațul unui fotoliu
din piele neagră, disperată. diasporată
într-o incertitudine fără granițe. ia, o floare,
o primată acolo. știau toți cine e mirele,
numai eu plângeam și urlam în gând.
mă kilnuia flacăra albă a rochiei
de pe umeraș. de ce nu-mi dădea ghes
inima să întreb cine este el?
mi-am decupat încet ochii.
i-am pus pe așteptările oarbe.
râdeau cu lacrimi.
trei feluri de a privi o căpșunăreasă
dac-aș fi o sceptică și o pesimistă,
interiorul unei căpșune ar fi o lădiță stingheră:
vinzi tot în contul celuilalt și rămân doar pete,
umilințe, șantaje, spaime, înstrăinarea
în „mintea servilă a unei specii mioritice inferioare“
incapabilă să-și amintească și să uite
peronul pustiu, unde șuieră surd
jalea câte unui copil îndepărtat,
îmbrățișat numai la telefon ori în vis.
dac-aș fi doar o visătoare,
frumusețea însăși ar fi o căpșunăreasă
la fereastra avionului, privind cum răsăritul
își întinde brațele înăuntrul nopții,
adunându-i pistruiatele fructe
clipă de clipă. i le-ar gusta una câte una,
ascultându-i murmurele solitare,
până când buzele – purpură, învăluind-o
în fericita uitare cu tot albul norului din urmă.
am însă și o latură practică.
voi căuta mai aproape în spuma norului,
unde căpșunăreasa noastră se șamponează
nebunește, se săpunește pe sâni
în conferințe de presă, cu peria politică
își freacă rapănul esențial de pe spinare,
se clăbucește pe coapse cu bureți ideologici,
își rade călcâiele cu piatra ponce a psihanalizei,
se clătește cu filme, se șterge cu prosopul
teoriei pure, își usucă părul cu feonul
unei noi idei, iar la urmă se cremuiește
cu poeme, parfumându-se paf, paf
într-o melodie.
delta, forma transformării
de la o vreme tot visez malul unei ape:
corpul meu un arhipelag în zare,
o mână aici, un picior dincolo.
planez pe deasupra acestei eliberări,
mă aud cântând singurătatea la depărtare:
o zădărnicie de apropiat insule
mă vânează văpăi în stoluri
mă caută creasta valului
pe unde surâd sirenele,
pe unde își dau cuvântul încrezătoare.
alung atingerea din țipătul lor
și trec mai departe cu umbra norilor
în dulcea amenințare a unei amiezi.
de marea neagră nu mi-e teamă,
căci eu mi-s râul ce o hrănește.
acte de identitate
luați, luați-mi identitatea!
doar ea nu zace în pașaport, în nume, prenume,
în poșete, în numere, în coduri,
în dosare secrete, în parole, în acte,
ci în articularea de unul singur
și cu altul prin balamalele acestea de impresii,
în cor, simultan sau pe rând, față în față,
din profil, spate în spate…
ele nu-s tot acte?
așadar pândiți-o vânați-o momiți-o
speriați-o copiați-o umbriți-o răsturnați-o
huliți-o anulați-o sublimați-o
și când nu va mai fi
apostrofați-o peste umăr că de ce nu este
apoi virgularizați-o, (împarentezați-o)
luați-i din nou piuitul – pe muțește,
împărțiți-o frățește, că este la identitate
cât lumea largă și înapoi…
îmblânziți-o cât vă țin baierele.
este o minune haotică. în ea se iartă
din toate sensurile cu veșmintele rupte
de dinainte, o primăvăratică răspântie
cu ambuscade, o colecție de antice cavalcade.
în mijloc, îndoită, memorata liniște vă salută.
*