LIDIA BUJOR, absolventă a Facultății de Pedagogie, Psihologie și Metodica Învățământului Primar de la Universitatea din Bălți, Moldova.
O cunosc pe Lidia de când am venit în Italia.
Lucra acasă la ea ca învățătoare și sunt convinsă că își făcea treaba cu multă pasiune. Stau dovadă mărturiile și mesajele trimise și azi de foștii ei elevi. A avut grijă de familia ei: soț, doi copii ai ei și de o nepoată.
Dar viața, destinul au vrut, au decis altceva pentru ea. Când a înțeles că nu se mai poate, a decis să își salveze familia.
A venit în 2001, în Italia când avea 45 de ani, iar copiii aveau Cristina, 15 ani și Adrian, 17, să facă munca de badantă pentru a-și putea întreține familia acasă, pentru a le da copiilor posibilitatea de a avea un viitor care să le permită o viață decentă.
Dar cu ce preț? A trebuit să renunțe la tot ceea ce sufletul ei ar fi vrut, la tot ceea ce a construit prim muncă, efort, iubire și pasiune. A lăsat tot acasă și a venit aici, în Italia. Unde pleacă la muncă de atâția ani, la 7.30 dimineața și se întoarce acasă la 10 seara. În unele zile are o pauză după amiaza. Dar de multe ori, în această pauză, muncește în alte locuri pentru a-și completa veniturile.
Este un fel de femeie înger, un fel de femeie Făt Frumos care a reușit să facă mult bine celor dragi și celor pe care îi îngrijește sau celor în casa cărora pășește.
La un moment dat, am decis să scriu despre aceste femei, despre badante, iar Lidia mi-a destăinuit că a rezistat ținând un jurnal. Veți recunoaște scrisul ca terapie. Mi-a înmânat jurnalul ca să îl folosesc pentru studiul meu.
Acum mi-am zis că rândurile Lidiei pot aduce un pic de lumină asupra unei vieți ca a multor altora care au luat drumul pribegiei pentru a-i salva pe cei dragi.
În 2006, Lidia avea 50 de ani, iar copiii erau ambii studenți, deci deja pe drumul bun.
(CAMELIA DRAGOMIR)
Lidia, la cinci ani după sosirea în Italia
29.07.2006
De ce mă simt la fund de mare? De ce aerul nu-mi ajunge?
De ce simt această greutate pe suflet – nu la figurat, ci mai real decât s-ar putea. De ce a vrut destinul să plec eu de acasă?
Nu eram eu cea mai puternică.
Ar fi fost mai bine dacă am fi găsit o altă soluție.
O bună perioadă de timp, un „credo” al meu a fost că bărbatul trebuie să țină casa. Când am înțeles că nu întotdeauna e așa, a trebuit să decid eu.
Mă uitam în ochii tăi și mă vedeam pe mine, aceasta îmi dădea forță, energie; mă simțeam iubită, protejată, fericită. Când mă pierdeam, când eram dezorientată, obosită, necăjită, mă uitam în ochii tăi, mă regăseam și toate se întorceau la locul lor. Dar, la un moment dat, ochii tăi au început să privească pe alături de mine, nu mă mai regăseam.
M-a durut. Dar am plecat, am închis ochii și am pășit în necunoscut, în noapte. Cu inima strânsă ca un clește, cu respirația întreținută, cu pasul nesigur, ca pe picioare străine, cu frica în spate și în ochi. În căutarea ta. Și a mea.
Va fi o zi când veți aprecia (ori Nu) sacrificiul meu?!
Viața mea a încetat când m-am despărțit de voi.
Acum trăiesc doar în amintire și în vise.
Amintirile mă poartă în trecut. Mâinile fiindu-mi ocupate, nu încurcă creierului să fixeze pe un ecran momentele cele mai plăcute, triste și chiar dureroase ce ne-au fost date să trăim… la o distanță în timp și în spațiu retrăiesc emoțiile mai profunde, analizez faptele, cuvintele, privirile…
Nu se mai poate reîntoarce sau reface ceva – e un adevăr pe care-l cunoaștem…
Uneori, mă las purtată de vise, închipuindu-mi clipe senine, ce mi-ar putea dărui viitorul – alături de voi…dacă n-ar fi destinul atât de nemilos.
În viață, fiecare are nevoie de o persoană apropiată, de încredere, o persoană, pe care să poți conta, a cărei prezență să-ți dea siguranță în ceea ce faci, în ceea ce ești.
O persoană care să te iubească, gata oricând a te proteja, ajuta…
Doamne, cum ai putea să mă auzi, să mă asculți! În imensitatea Universului nu sînt decât un firicel de praf, ce are calea vieții măsurată în centimetri și încărcată de păcatele lumești. Sunt un punct mobil (relativ) pe traiectorie fixă, proiectată de Tine și pe care numai Tu o știi.
Sunt prea neînsemnată ca să-ți oprești privirea asupra mea, ca să-ți apleci urechea la rugăciunea mea :
– Ocrotește-mi-i, Doamne !
– Ferește-i de toate cele rele !
Când îți schimbi locul de trai, ocupațiile, pierzi punctele de sprijin, pierzi rădăcinile, pierzi din personalitate. Timpul stă pe loc când ești departe. Când ești departe, timpul se măsoară în kilometri. S-a oprit timpul în interiorul tău (viața a pierdut gustul, culoarea).
Dar zboară timpul vertiginos pe lângă tine, purtând cu sine anii tăi, brăzdându-ți cu riduri chipul și cu argint vopsindu-ți tâmplele.
Când ești umilit îți rămâne un gol în suflet – atât de mare – că nu-l poate umple nici gândul la bucuria reîntâlnirii cu cei dragi.
Tristețea a cicatrizat sufletul tău. În întunericul ei, te simți ca o plantă căreia îi lipsește lumina. Bucuria e atât de departe ca o luminiță ce pâlpâie slab, timid, ce se pierde.
Oare se vor deschide porțile sufletului tău și pentru bucurie?!
Noul te înfricoșează – e necunoscută lumea ce te așteaptă, necunoscute-s persoanele, exigențele, un mediu nou, cu legi noi. Te simți ca o cenușăreasă ce va păși pragul castelului. Îți tremură sufletul ca o frunză în pom. Te poartă destinul – ca pe frunză vântul…
Am sărit de pe vatră pe jăratec!!!
Ce trebuie să faci când ești umilită, când îți stau lacrimile în gât? Să rabzi ori să pleci? (unde?)
Cu răbdarea treci și marea, îmi repet necontenit. Dar câtă trebuie să ai?
În italiană, răbdare e pazienza iar pazzo înseamnă nebun. Ce au în comun aceste două cuvinte? După părerea mea, sunt două stări succesive: dacă o practici prea mult pe prima, la un moment dat te trezești în a doua stare. Devii nebună.
Mi-i sufletul umed
Suprasaturat…
Să-l atingi, picură.
Picături sărate,
Picături amare,
Picături fierbinți
mi-i sufletul rană deschisă
ce nu contenește să picure…
Lungi sunt zilele
Albe-s nopțile
Triste-s florile
Dese ploile
Să fiu o pasăre aș vrea
Să mă înghită cerul
Să nu mai pot, tot aș zbura
Spre a-mi atinge țelul
Aș trece frontiere–n zbor
Nu m-ar opri nici vântul
Măcar pe-o clipă să cobor
Unde-s mereu cu gândul…