EMANUELA BUȘOI
Poezie: Tapiserii medievale / Tapisseries médiévales, ediţie bilingvă, Damira, 2013 (versuri); Stihuri în ritm de voie / Mon propre rythme ediţie bilingvă, Brumar, Timişoara, 2015 ; Caii roz / Les chevaux roses, ediţie bilingvă, Brumar, Timişoara, 2017; Parfum de insulă / Parfum d’île, ediţie bilingvă, Brumar, Timişoara, 2018. Proză: Florile de dincolo / Les fleurs de l’au-delà, ediţie bilingvă, Timişoara 2013 (microroman); Spre Gibraltar…, editura Singur, Târgovişte, 2015 (note de călătorie, traduceri, versuri); Etos feminin în Heptameronul Magaretei De Navarra, editura Eminescu, Bucureşti 2016 (cercetare literară). Traduceri în limba franceză: Ioan Baba, Amicus animae dimidium, Damira, Drobeta-Turnu-Severin, 2016; Nicu Ciobanu, Dialectica iubirii, Damira, Drobeta-Turnu-Severin, 2016; Cotraducător în limba franceză, alături de versiuni în engleză, spaniolă, sârbă şi suedeză a şapte poeme semnate de Ioan Baba în placheta intitulată 7- poezii, editura Grafix, Craiova, 2017.
TIMPUL TRECE DANA
Nunta în desfăşurare pe William şi pe Kate
Îi urmăreşti cu atenţie Dana întinsă pe patul
Improvizat din cărţi suprapuse drept picioare
O rochie albă cu trenă în trend haute couture
În orizontul de aşteptare şi când colo silueta
Zveltă a fetei te duce cu gândul la şirul atâtor
Doamne şi domniţe perindate de atâta vreme
La tronul Angliei cu veşminte fluide din mătase
Şi dantelă pieptănat cu grijă părul împodobit cu
Diademă subţire moştenire de la fosta regină e
Reînnoit basmul cu Făt Frumos şi Cosînzeana şi
Deloc impresionată de poezia nunţii ce nicicând
Nu va fi trăită de tine în această lume tu respingi
Ideea de colivie aurită timpul pare că trece Dana
Astăzi pe străzile din Windsor şi în faţa castelului
Alte şi alte mulţimi îi aplaudă frenetic pe cei doi
Pe Harry şi pe prinţesa măslinie tu nu mai eşti aici
Să-i vezi să-i zâmbeşti lui Meghan iar rochia de un
Alb orbitor e perfectă în simplitatea ei gratiille de
Aur s-au curbat ici şi colo şi iar mă întreb te întreb
Cine-i prinţul cine-i cerşetorul cine-i alba Florăreasă
Cine-i profesorul Higgins timpul pare că trece Dana
În timpul simultan prinţi şi cerşetori atâţia oameni
Tu eu Diana ne tot învârtim în acest carusel înstelat
Sus cerul infinit jos mai jos oceane mări fluvii râuri
Totul.
OMUL AMFIBIE
Cu branhiile fine de rechin tânăr implantate, el
Ca un peşte respiră acum în apele necuprinse
Ale oceanului. Nu erau cei ai unui homar uriaş
Orb, nici mobili într-un cap translucid ca bobul
De strugure ochii lui, de broască de apă dulce.
Cu solzi de espadon despică perdele dese de
Corali bântuite de dugongi, caracatiţe Dumbo,
Ţestoase verzi şi delfini albi pe care călăreşte
Uneori în timpul nopţii Itiandru visând cu ochii
Larg deschişi o mică sirenă. Dansul lor în doi,
În albastra şi răcoroasa zi marină, un arabesc
Complicat, un du-te-vino, în sus şi în jos, lină
Lunecarea de hamsii argintii în bancuri uriaşe
Plutind. Prin colbul gros, cu aluviuni, dezdoind
Scoici şi melci de mare caută perle sidefate şi
Mătăsoase. Lacrimile zeilor caută. Pentru fata
Cu priviri de cobalt care dansează în ritmul de
Rumba acolo sus printre băutorii de rom negru.
Pentru fata cu coadă de peşte lăsată pe fundul
Pietros de ape calde. Nu poţi trăi o viaţă de om
În republica submarină, în republica “înecaţilor”.
Creierul peştilor este la ani lumină de cortexul
Lui Itiandru, aşa cum scanarea rapidă în heliul
Lichid aproape de absolut lasă să se înţeleagă.
Când eşti o prezenţă a absenţei şi printre peşti
Şi printre oameni, ce rămâne de făcut? Fiinţele
Văzduhului deţin poate cheia fericirii. Se poate.
CONSTRUCTUAL
Cu cei şase brăduţi ai săi fulgul de nea se adaugă peste boabe de vâsc translucide, peste cătina tot verde.
La fel creşte în timp cristalul de agat.
Agat-ochi, agat – cetate, agat de pace, agat de foc, agat-curcubeu înmuguresc în grupuri.
Fluidul curge dinspre izvoare spre delta de rădăcini, apoi sus, tot mai sus.
Văd cum se împarte un fir de apă, cum loveşte trăsnetul ca un arbore de foc, văd direcţia urmată de curgerea sanguină.
Fluidul nu trebuie împiedicat de vreo oprelişte.
Să supravieţuişti prin « design » ca râul de munte, ca o pădure ce urcă pe culme.
Nu vezi Meka urmărind drumul drept, cel cu ocolişuri, ales de ben Pehlivan, este calea.
Animale şi oameni, râuri şi codri ne deplasăm amestecând sferele pe poteci bătătorite.
Ne pândeşte ca un cancer cutia neagră a ruinei, iar lupta e pe viaţă şi pe moarte.
Cine pe cine ? Cât timp ?
ASTĂZI
am căzut iar în butoiul cu entropie.
Lucrurile o iau razna, se adună în grămezi, teancuri, vrafuri, se stivuiesc în ştiuta dezordine cotidiană.
Şi messir Woland care mă tot invită să-i contemplu noua compoziţie, vârtej în continuă metamorfoză, tunel de foc, căldură şi lumină, nori şi materie densă, cu o viteză neaipomenită de facere de lume.
Nici gând.
E timpul să aşez mai întâi farfuriile, cuţitele, cratiţele în maşina de spălat vase, să le trimit curate în dulap, pe banda suitoare.
În maşina de spălat arunc la întâmplare rufe albe şi colorate, detergentul şi captatorul de murdărie.
Mă aşteaptă cărţi cu pagini îngălbenite, ilizibile, bune de aruncat, marea Aral cu tonele de peşti morţi în saramură, râurile de munte cu munţii de peturi, ficatul de detoxifiat, creierul pe punctul de a fi eliberat de atâtea reziduri în straturi suprapuse.
Situaţia scapă de sub control, reversibilă totuşi, contrazicând cumva legea a doua a termodinamicii.
Cutia neagră e mereu pregătită.
Camerele de deparazitare de la Auschwitz, cu filtre de bumbac înmuiate în cianură de hidrogen ; gulagurile siberiene, culmi de civilizaţie şi progres ale comunismului în floare au descins în ireversibilitate.
Dacă te păstrăm în viaţă, nu ne aduce niciun profit, dacă te ucidem, nu aduci nicio pierdere, apud (PO)litica (POT)enţială a khmerilor roşii.
Hiroşima şi Nagasaki, testul sinistrei ciuperci, trecut cu brio.
Femei şi bărbaţi sunt decapitaţi în decorul arid al unui deşert roşiatic, iar milenarele statui ale lui Budha în picioare au fost aruncate în aer.
I-re-ver-si-bi-le.
Fereşte-te, praf stelar, vin cât ai zice peşte, cu mătura şi făraşul.
INSULA SCUFUNDATĂ
Acelaşi soare şi aceeaşi lună, poate uşor mai sângerii, alternau pe ştiutul cer.
Peste Heligoland, insula stâncoasă din Marea Nordului.
Deasupra meridionalei insule din arhipeleagului Cicladelor, Santorin.
Peste Bimini, insuliţa din Bahamas.
Şi
Dincolo de coloanele lui Hercule, deasupra insulei primite în dar de Poseidon de la zei.
Ori peste Insula Şerpilor din Marea Neagră.
Peste uriaşa piramidă în trepte din apele oceanului, aproape de Yonaguni.
Şi catastrofa venită din adâncuri de cer.
Trei comori erau în geamlâcul panoramic al bunicii : harta României Mari, un volum despre insula scufundată şi poeziile lui Goethe.
«Te rup, copilul îi şopti,
Te-nţep, răsura îi vorbi,
Te-nţep şi-atunci vei suferi
Şi-n gândul tău să mă păstrezi,
Răsură roşie, răsură,
Răsură din livezi .»
Când vitele se-ntorceau de la păscut, când liniştea cosmică pogora în căldura apusului de soare, citeam.
Insula creştea şi se scufunda în Valea Manu, cu structurile ei circulare, alternând uscat şi apă.
Ca un ochi al lui Horus.
Tot atâtea Atlantide.
O singură poveste, după nouă mii de ani, a ajuns la urechile lui Platon, copil fiind, spusă de Critias bătrânul sau Critias fiul.
Auzită de marele Solon de la prietenul său, bătrânul preot egiptean, în templul din Saïs.
Sub piramidele deşertului sunt urme de paradis pierdut.