Ana Săndulescu în dialog cu Michael Astner
„Şi, între noi fie vorba, oricât de bun ar fi, un volum nu poate deveni decât (şi) mai bun
dacă autorul acceptă sugestiile unui redactor adevărat, cu simţ poetic!”
Michael Astner, Filit I, 2013, foto: Viorel Ilişoi
MICHAEL ASTNER (n. 1961) a absolvit Facultatea de Filologie, secția germană – engleză, a Universităţii „Alexandru I. Cuza” din Iaşi. A debutat literar în limba germană în 1985, în revista Neue Literatur și doi ani mai târziu, în limba română, în revista ieșeană Dialog. A publicat volumele de poeme despre calitatea unui timp (OuTopos, 1999) și ţara transformată-n vînt (CDPL, 2011). A tradus din română în germană romanul Marianei Codruț, Casa cu storuri galbene (Das Haus mit den gelben Gardinen) în 1998, dar și cartea Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică a lui Radu Mărculescu (Leid und Offenbarung in der sowjetischen Gefangenschaft). În 2013 traduce din germană în română cartea memorialistică Winter im Sommer – Frühling im Herbst a președintelui Germaniei, Joachim Gauck (Iarnă-n vară, primăvară-n toamnă). Este inclus cu poezii în următoarele antologii: Europa erlesen: Siebenbürgen (1999) şi Cele mai frumoase poeme din 2011 (2012). În 2006 i-a apărut un grupaj bilingv de poezii în germană şi în dialectul săsesc în revista austriacă manuskripte. În prezent, Michael scrie poezie, traduce în limbile germană și română, iar în timpul liber postează pe pagina lui de Facebook fotografii cu tematici diverse, preferate fiind cele cu peisaje rurale sau cele cu focalizare pe un singur obiect.
Ana Săndulescu: Michael, ce a însemnat Club 8 pentru tine? De ce ai ales să aparții acestui grup?
Michael Astner: Club 8 a reprezentat unul dintre motivele pentru care m-am întors, la începutul anului 2000 – după ce-am petrecut în 1999 câteva luni bune la Iaşi, când mi-a şi apărut volumul de debut, despre calitatea unui timp -, din Germania, din Tübingen la Iaşi. De altfel, în 2003 m-am şi „repatriat” oficial, pentru că plecasem în Germania (în decembrie 1993) cu aşa-zisul paşaport de „plecare definitivă”! Cum am tot spus, mai în glumă, mai în serios, până-n momentul acela, pe vremea începuturilor Clubului 8 (1997-1999) eu am fost cel mult „membru corespondent”. Pentru mine personal, dar cred că nu doar pentru mine, Club 8 a reprezentat o grupare de individualităţi intelectuale solidare în atitudine, compusă din poeţi şi prozatori diferiţi ca stil de exprimare, de scriere. O şcoală de dialog intelectual şi artistic, fără ca producţiile literare să poată fi asemuite între ele, lucru, zic eu, foarte important.
AS: Care era structura Clubului 8 și cine erau colegii tăi?
MA: Înainte de toate, ar trebui precizat faptul că acesta a avut, în mare, două perioade distincte: perioada informală şi cea formală, cea din urmă suprapunându-se cu înfiinţarea (în 2003) şi funcţionarea Asociaţiei Culturale Club 8 (cam până-n 2006). Cât priveşte numărul de membri, acesta a devenit unul anume abia odată cu înfiinţarea asociaţiei Club 8 şi o să-i enumăr în ordine alfabetică pe membrii fondatori ai asociaţiei: Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Michael Astner, Mirel Cană, Gabriel H. Decuble, Radu Pavel Gheo, Paul Gusbeth Tatomir, Dan Lungu, Ovidiu Nimigean, Radu Părpăuţă. Evident că înainte de faza formală a Club 8, el a adunat în jurul său mai mulţi autori şi autoare tinere, iar în privinţa acestora din urmă, trebuie s-o spun cu regret, două dintre ele au emigrat la începutul anilor 2000 – Otilia Vieru în SUA şi Cerasela Stoşescu (Nistor) în Canada, iar Ada Tănase a luat calea Bucureştilor, parcă… dar despre cei care au fost apropiaţi de Club 8 la sfârşitul anilor 1990 şi la începutul anilor 2000 sper să spună mai multe cei care ştiu mai multe.
AS: Prin ceea ce au scris sau prin maniera în care s-au comportat, ai găsit vreun mentor, vreun model de urmat în unul din scriitorii sau scriitoarele care frecventau Club 8?
MA: Pentru mine, prietenul şi poetul O. Nimigean a reprezentat şi reprezintă încă din studenţie reperul poetic, el fiind mai întâi cel care m-a făcut să-mi traduc poeziile din germană în română („ca să ştim şi noi ce şi cum scrii“), apoi cel care m-a tot îmboldit să public, ambele mele volume de poezii trecând mai întâi prin faţa ochilor săi de cititor-redactor necruţător. Şi, între noi fie vorba, oricât de bun ar fi, un volum nu poate deveni decât (şi) mai bun dacă autorul acceptă sugestiile unui redactor adevărat, cu simţ poetic!
AS: Cum ne putem raporta la Club 8: ca la un cenaclu, ca la o ‘organizație nomadă’, ca la o adunare de intelectuali, o mișcare, o facțiune literară? De ce s-a numit Club 8 și nu altfel?
MA: Câte ceva din toate cele de mai sus. Cât despre denumire: pentru că suna (şi sună-n continuare) bine.
AS: Cu ce erați diferiți de alte grupuri (‘OuTopos’, ‘Neoeminiscienii de la Iași’, ‘Grupul Orfic’) din acea perioadă? Ce elemente culturale se puneau în joc?
MA: Despre OuTopos, eu unul am auzit prima dată în toamna lui 1999, pe când mi-a şi apărut volumul de debut la editura cu acelaşi nume, dar n-aş putea spune că aveam vreo părere anume despre această grupare de scriitori aflaţi pe atunci chiar la începuturile lor. Club 8 și OuTopos au fost două grupări care au existat mai mult sau mai puţin în paralel şi ne-am intersectat cu diferite ocazii, iar publicarea unor volume ale cluboptiştilor la Editura OuTopos ori prezenţa unor outopişti în proiecte girate de Club 8 – cum ar fi numărul 34/2001 al revistei vieneze Wienzeile coordonată de scriitorul austriac Johannes Gelich ori antologia oZone Friendly coordonată de O. Nimigean – dovedeşte cu prisosinţă că eram deschişi unii faţă de ceilalţi.
AS: Retrospectiv, care a fost impactul acestuia asupra vieții culturale ieșene? Ce s-a schimbat?
MA: Aerul. Pentru noi și încă câțiva…
AS: În sensul ăsta, care au fost cele mai mari dificultăți pe care grupul a trebuit să le depășească?
MA: Inerţiile unui mediu cultural aflat într-o stagnare birocratică. Aparent, au învins birocraţii.
citat din Manifestul Clubului 8
AS: Când și care sunt motivele pentru care grupul s-a destrămat? Ce s-a întâmplat după ‘Club 8’?
MA: Viaţa a mers înainte, într-un fel sau altul cu toţii am continuat să scriem (unii mai mult, alţii mai puţin).
AS: Poți să ne împărtășești cele mai frumoase amintiri pe care le ai din acea perioadă?
MA: Cea mai frumoasă amintire nu a fost una de la vreo şedinţă propriu-zisă (de cenaclu), ci aceea legată de excursia noastră din 2001, când, graţie aceluiaşi Johannes Gelich, am făcut (o parte dintre noi, cluboptiştii, anume Constantin Acosmei, Radu Andriescu, eu, Dan Lungu, O. Nimigean, plus Mariana Codruţ şi patru studente de la germanistică, printre care se afla şi managerul cultural şi poeta de mai târziu Corina Bernic – un turneu de lecturi publice în Austria, un road-movie poetic presărat cu toate ingredientele neuitării cât om trăi! Am plecat la drum cu un microbuz al UAIC și am avut lecturi publice în Iaşi, Bucureşti, Braşov, Viena (în redacţia revistei Wienzeile și la Alte Schmiede alături de Eginald Schlattner), în Salzburg (la Literaturhaus Salzburg), înapoi în România: în Timişoara și din nou, la Iaşi.
AS: Care e sentimentul tău general în legătură cu participarea la cenaclurile literare?
MA: Pot fi utile, dacă-s conduse de scriitori pricepuţi într-ale pedagogiei poetico-literare.
AS: Pentru tine, ca scriitor, ce proiecte au urmat după Club 8?
MA: Spre deosebire de clamarea-mi hotărâtă cum că „ţin morţiş să scriu şi eu despre Veneţia”, cariera mea scriitoricească nu s-a aşezat sub acelaşi „ţin morţiş să…”! „Ţin-morţiş”-ul în cauză a funcţionat pentru mine doar în puncte-cheie ale vieţii: de exemplu când am renunţat la Silvicultură ca să studiez (după un an ca muncitor necalificat) Filologie – da, am ţinut morţiş să mă despart de o carieră de inginer silvic pentru a studia ceva legat de… litere, de literatură. Ori când am refuzat colaborarea cu Securitatea: ţineam morţiş să rămân nededublat, una cu mine însumi, iar, ca fapt divers, toate ademenirile dinspre ofiţerul care încerca să mă racoleze au fost parabile cu opusul: „nu ţin morţiş să…” Nu ţineam morţiş să-mi vizitez rudele din RFG, nu ţineam morţiş să devin director de şcoală după absolvire etc. Apoi, n-am ţinut morţiş nici să plec din ţară (ca mai tot sasul ori şvabul – că am plecat, în cele din urmă, pentru o perioadă, asta s-a datorat unui „accident” biografic, în urma căruia am plecat ca soţ în Germania, iar după ce s-a destrămat căsnicia… m-am întors). Sărind spre secolul nostru, după Club 8 eu unul n-am ţinut morţiş să public şi al doilea volum, chiar dacă se adunau poemele necesare şi a trebuit să insiste prietenul şi poetul O. Nimigean ca să public, în cele din urmă, şi al doilea volum, ţara transformată-n vînt. Altfel, deşi n-au fost, respectiv, nu sunt proiecte în sensul „înalt”, nu cred că putem sări peste traducerile pe care le-am făcut ori peste rubrica Teutonul român pe care o ţin din 2007 în Ziarul de Iaşi.
AS: La final, ce zici, astăzi s-ar mai putea forma un Club 8?
MA: Coagularea unei noi grupări gen Club 8 – teoretic, e oricând posibil să se întâmple. Vorba aceea, tot ce este posibil, este şi probabil. Numai că nu tot ce-i probabil se şi întâmplă. Dar, serios acum, ca să se formeze un nou Club 8, pesemne c-ar trebui să apară un nou Dan Lungu, cineva dornic şi capabil să iniţieze o grupare scriitoricească gen Club 8 – asta ca o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru că, de, mai e nevoie şi de nişte tineri poeţi şi prozatori dispuşi să se asocieze (nu neapărat formal) într-un asemenea proiect.
***
ANA SĂNDULESCU (n. 1989) este membră a cenaclurilor “Salonul de Literatură Zero+” şi “Junimea” din Iaşi. Fragmente de proză au apărut în revistele: Dacia Literară, Tiuk!, Acolada, Lykeion, Revista Nouă, Hyperion, Absolut Cultural şi Zona Literară. În mai 2015 a debutat cu romanul „Anamneza” la editura Herg Benet Publishers. În 2017 a beneficiat de programul ‘Rezidenţe FILIT pentru scriitori români’, iar în octombrie 2018 și-a făcut debutul ca traducătoare din engleză în română cu romanul “În cel mai întunecat colț” a lui Elizabeth Haynes, apărut în colecția Passport a editurii Herg Benet.
