ANDREEA ANDREI
În penultima zi a Școlii de vară de la Telciu, în timp ce coboram dealurile obosiți, după o lungă drumeție în împrejurimile satului, înspre casa bunicilor în care Valer a copilărit, acesta îmi spune: „Școala de vară de la Telciu a fost un proiect decolonial chiar înainte de a aborda chestiunea decolonialității.” Asta cred că este cea mai potrivită descriere a acestui eveniment, faptul că spre deosebire de multe alte tabere, conferințe și școli de vară organizate în centre universitare scumpe, la care au acces doar cei privilegiați, Școala de vară de la Telciu este un loc accesibil și deschis. Accesibil financiar și deschis în ceea ce privește accesul participanților, astfel încât timp de câteva zile, am petrecut împreună copii și adulți, studenți și profesori, activiști și universitari, săteni și orășeni, oameni din țări diferite și oameni cu pregătiri profesionale diferite și am participat la cursuri universitare, seri de film, spectacole de teatru, ateliere de creație, drumeții, petreceri și multe discuții.
Din toate aceste evenimente, aleg să vă povestesc pe de-o parte despre cursurile care au oferit o privire de ansamblu asupra teoriei decoloniale sau care au abordat problematici mai apropiate de contextul Europei de Est, iar pe de altă parte despre spectacolele de teatru și despre filmele cu miză socio-politică asumată.
Printre primele cursuri s-a regăsit cel al lui Ovidiu Țichindeleanu, care ne-a făcut o introducere în gândirea decolonială și ne-a vorbit despre importanța identificării și numirii colonialității, despre confruntarea acesteia și despre deconectarea de eurocentrism și de alte centre ale puterii. Ne-a vorbit despre relevanța teoretizării din perspectiva unor istorii locale multiple, despre decontrucția propriei percepții sau despre mecanismele de constituire și propagare ale rasismului.
Manuela Boatcă ne-a vorbit despre „Europele decadente”, „eroice”, „epigonice” și despre „Europele uitate”, despre Europa ca și construct geopolitic, despre relațiile de putere dintre Europa și diversele spații ocupate și colonizate de aceasta, despre Europele inegale și despre importanța gândirii din perspectiva periferiei.
Cu David Schwartz am discutat despre teatru politic și despre tranziție – mai concret despre faptul că ultimii 25 de ani, adică această perioadă de așa numită tranziție, nu au fost de fapt o tranziție spre capitalism, ci însuși capitalismul, marcat de instaurarea sistemului concurențial și de o accentuare profundă a inegalităților economice, în care privatizările au dus doar la îmbogățirea unei minorități și în care ideologii anticomunismului continuă să ne repete că trecutul nostru este irelevant și că soluția este civilizația europeană.
Veda Popovici m-a convins că este necesar să ieșim din capcana dihotomiei în ceea ce privește gândirea viitorului, e important să depășim cele două paradigme existente: una fiind aceea că nu există o ieșire din această situație/lume, iar cealaltă este aceea de tranziție treptată înspre „marea familie europeană” (înspre modelele de dezvoltare ale țărilor vestice), ca soluție a problemelor socio-economice existente.
La cursul numit „A trăi în Vest, în Centru, în Est… fără a părăsi satul natal: o istorie personală”, Vitalie Sprânceană ne-a povestit despre Republica Moldova ca despre un teritoriu asupra căruia se proiectează diverse fantasme imperiale și ne-a împărtășit o critică a diverșilor tropi care circulă despre Moldova, ca fiind un teritoriu disputat, un teritoriu de graniță, o țară divizată, cea mai săracă țară din Europa, o țară – satelit al Rusiei, un stat eșuat sau un stat care încă își caută identitatea.
Printre numeroasele activități, s-au regăsit și filmele, dintre care menționez Merci patron! (o combinatie reușită de documentar angajat, satiră socială și comedie) regizat de jurnalistul si activistul de stânga François Ruffin, care documentează închiderea fabricilor LVMH (grup de branduri de lux) deținute de Bernard Arnault în nordul Franței și relocalizarea lor în Polonia, unde costurile de producție sunt mult mai mici. Filmul urmărește povestea soților Klur din Poix-du-Nord, care își pierd locul de muncă după acest proces de delocalizare. Aflându-se la limita supraviețuirii financiare și riscând să își piardă și casa în care locuiesc, aceștia reușesc, cu ajutorul lui Ruffin, să îl șantajeze pe Bernard Arnault și să primească de la acesta compensații pentru pierderile cauzate.
Într-una din zile, am mers să vedem peretele școlii, desenat de către Lucia Mărneanu, actriță și artistă vizuală, împreună cu copiii din sat. Desenul în care Shakespeare poartă costum de Superman, în care Rebreanu o trage de coadă pe Mica Sirenă, în care Creangă, Caragiale și Eminescu sunt călare pe un dragon si în care Slavici îi smulge bagheta lui Harry Potter îi aduce parcă mai aproape pe clasici de autorii contemporani, aduce parcă mai aproape universul lecturii de copii și pe copii de școală.
Din programul Școlii de vară nu a lipsit nici teatrul. Astfel, am urmărit două spectacole de teatru de la Macaz Teatru COOP din București. Între granițe este un performance sub forma unei dezbateri participative, în care spectatorii sunt provocați să răspundă la o mulțime de întrebări legate de migrație. Spectacolul ‘90 chestionează perioada anilor ‘90, prin intermediul istoriilor de familie ale actorilor, încercând să ofere un răspuns la întrebarea: ce naiba s-a întâmplat cu noi în această perioadă a tranziției? Un al treilea spectacol de la spațiul Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca, Provizoriu, a tratat problema invizibilității sociale, a marginalității și a precariatului.
Spre sfârșitul școlii am făcut, alături de ceilalți colegi, și o prezentare spontană a Blocului pentru Locuire, o coaliție formată din grupurile Dreptul la Oraș din Timișoara, Căși sociale acum! din Cluj-Napoca, Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire și E-Romnja din București care militează pentru justiție locativă. Am prezentat manifestul Blocului și am discutat despre luptele de justiție locativă din Timișoara (axate pe drepturile oamenilor fără adăpost) și din București (inițiate de persoane evacuate și amenințate cu evacuarea).
Cam așa a arătat ediția 2017 pentru mine. Școala de la Telciu s-a încheiat acum trei săptămâni, dar pe pagina de Facebook a evenimentului continuă să se posteze fotografii și să apară diverse impresii despre această experiență comună. „În timp ce unii au depresii post-festival, io am început de depresie post-teoretic-stângisto-structuralisto-municipalisto-discursivo-socio-antropologico-telciană.”, spunea unul dintre participanți imediat după revenire. Așa că vă puteți imagina cât de mișto a putut fi, nu-i așa?