MÀRIUS TORRES (1910-1942) a fost un poet catalan care nu a vrut să rupă cu tradițiile și să deschidă noi drumuri în creația artistică, ci să exprime sentimente, îndoieli, dorințe, vise. Opera lui poetică, legată de circumstanțele personale și colective în care s-a născut, este ex-centrică față de poezia europeană contemporană; totuși, așa cum arată unul dintre marii cercetători ai operei lui, nu este o poezie anacronică, ci atemporală, căci Torres este un bun cunoscător al liricii europene din vremea sa și situarea lui la margine este deliberată.
Cercetătorii i-au apreciat intensitatea morală și emoțională a conținutului, muzicalitatea versurilor – comparabilă cu a celor mai buni simboliști –, simbioza perfectă dintre mesajul moral și procedeele poetice, coerența dintre intensitatea lirică și epurarea formală. Unele dintre poemele sale cu temă civică, religioasă sau despre moarte fac parte din antologiile cele mai semnificative din cea de-a doua jumătate a secolului XX și din primul deceniu al secolului XXI.
Traduce din catalană: JANA BALACCIU MATEI
Màrius Torres, Sfinxul din noi. Antologie poetică bilingvă, Editura Meronia, 2017
Introducere și prezentare a operei lui Torres de: MARGARIDA PRATS RIPOLL, Universitatea din Barcelona, Catedra Màrius Torres,Universitatea din Lleida
SCRIS ȘI VIAȚĂ
Arta ne eliberează de suferință
transformând viața în contemplarea vieții
Antoni Marí
Màrius Torres aparține generației scriitorilor catalani, ca Salvador Espriu, Rosa Leveroni, Bartomeu Rosselló-Pòrcel, Joan Teixidor sau Joan Vinyoli, care, în plină tinerețe în timpul războiului civil spaniol (1936-1939), au îndurat amuțirea la care dictatura franchistă (1939-1975) a supus cultura catalană. În cazul lui Màrius Torres, războiul s-a suprapus unei circumstanțe personale: izolarea de societate din cauza tuberculozei pulmonare pe care a contractat-o la de 25 de ani, chiar când își începea profesiunea de medic, și care l-a izolat în sanatoriul TBC de la Puig d’Olena, la 50 de kilometri nord de Barcelona, din decembrie 1935 până la moarte. Din acest sanatoriu a fost nu doar un martor pasiv și neliniștit, ci a și suferit în propria-i ființă înfrângerea republicanilor: familia și mulți prieteni au trebuit să ia drumul exilului. El a rămas, bolnav și înfrânt, exilat înăuntru. Pe de altă parte, valorile dominante în Europa începutului anilor ’40, odată cu ascensiunea sistemelor totalitare fasciste, au dus la prăbușirea valorilor democratice, republicane, în care fusese educat.
Izolarea forțată și încetarea activității de medic i-au oferit, în pofida condiției fizice, timp pentru a se dedica scrisului și au favorizat condiții de concentrare și autoexigență, astfel încât să poată cristaliza o operă literară. Experiența împrejurărilor menționate poate primi însă multe tipuri de răspuns în câmpul creației literare; pentru a construi una ca a lui Màrius Torres este nevoie de capacitate de reflecție asupra vieții, fundamente filosofice și dialog cu tradiția literară și artistică, mai ales muzicală. Este nevoie, de asemenea, de capacitatea de a capta realitatea (personală, colectivă) și de o imaginație artistică aptă să construiască forme cu mare forță de semnificare.
O succintă expunere a biografiei poetului aduce informații semnificative despre elementele care au contribuit la tipul de răspuns față de un destin potrivnic pe care Torres l-a formulat prin intermediul poeziei.
Născut la Lleida, la 30 august 1910, Màrius Torres era descendentul a două familii de intelectuali, medici și avocați cu ideologie republicană. Printre experiențele familiale, sunt de evidențiat sesiunile de spiritism, care permiteau ștergerea frontierei dintre aici și dincolo: comunicarea cu cei dispăruți îi apropia, îi făcea aproape „tangibili”. De copil, Màrius Torres s-a deprins să considere moartea ca o schimbare a stării substanței spirituale și să urmeze morala evanghelică desprinsă de orice fel de cult.
A făcut studiile primare la „Liceu Escolar”, școală laică, unde a găsit o continuitate a stimulilor intelectuali și artistici primiți acasă. Pilonii educativi ai formării sale familiale și școlare au fost regeneraționismul[1], republicanismul și laicitatea. După terminarea liceului, în Lleida, s-a mutat la Barcelona, să studieze medicina, cum făcuseră bunicul patern și tatăl său.
În timpul studiilor (1926-1933) a fost membru al „Agrupament Escolar de l’Acadèmia i Laboratori de Ciències Mèdiques”, și-a făcut buni prieteni și a asistat la concertele din Palatul Muzicii Catalane. Vizita expoziții de artă, mergea regulat la cinema și lăsa o parte din economiile lui studențești în anticariate.
Màrius Torres nu a făcut parte din niciun cenaclu literar și nu a stabilit relații cu niciun scriitor din generația lui: a scris cinci articole în urma călătoriei de sfârșit de studii, în care se revelă un bun observator al peisajelor și mediilor și un narator alert și ușor ironic, și un grupaj de poezii, Primele poeme (1927-1929), centrate pe tema nopții.
După ce a obținut doctoratul la Madrid, s-a stabilit la Lleida, unde a lucrat ca medic internist în 1934-1935. În această perioadă tânărul medic a colaborat la săptămânalul La Jornada (Ziua), portavoce a Tineretului Republican, cu cronici culturale, care-i relevă cunoștinele muzicale și ideile politice. În paralel, își dedică o parte din timp creației literare. Culegerea Muzică de cameră și alte poeme, încheiată cum cuprinde poeme cu tematică muzicală, consacrate descrierilor de peisaj, portretelor de personaje, unor opere de pictură și sculptură. Începe să facă traduceri din poezia franceză: Contesa de Noailles, Pierre Ronsard, Alfred de Musset și Paul Valéry. Scrie diverse narațiuni scurte și farsa teatrală O fantomă ca puține altele.
Se îmbolnăvește de tuberculoză pulmonară și, la 18 decembrie 1935, trebuie să se interneze în sanatoriul TBC de la Puig d’Olena. Avea 25 de ani și nu-l va mai părăsi niciodată, cu excepția câtorva drumuri la Barcelona și a altor câtorva ieșiri la Mas Blanc, în apropiere de sanatoriu, proprietatea directoarei acestuia. Viața de zi cu zi le permitea bolnavilor să-și cultive pasiunile, în cazul lui – citit, scris, pian, plimbări.
Repertoriul lecturilor este larg și eclectic. În domeniul filosofiei, citește autori clasici, ca Platon, Aristotel, Lucrețiu, și contemporani, ca Bergson și Nietzsche. În zona literară citește proză, eseu și, mai ales, poezie. Evantaiul acesteia este amplu și cuprinde tradiții și epoci diferite; printre poeții citiți se află Baudelaire, Josep Carner, García Lorca, Leopardi, Gerardo Diego, Joan Maragall, Petrarca, Carles Riba, Bartomeu Rosselló-Pòrcel, Sant Joan de la Creu, Joan Vinyoli. Continuă să scrie poezie și narațiuni scurte și traduce poeți francezi ca Joachim du Bellay și Paul Valéry; începe să traducă din poezia engleză, cu creații din Byron, Burns, Keats, Shelley, Wordsworth, Ben Jonson, Herrick, Milton, Shakespeare, și portugheză, de exemplu Teixeira de Pascoaes. În toamna lui 1942 pune pe muzică poezii de Verlaine, Jaufre Raudel și Pèire Cardinal.
În sanatoriu, Màrius Torres a trebuit să se confrunte cu boala din condiția de medic, a trebuit să fie martor pasiv al unui război cu atâtea repercusiuni în viața lui și a trebuit să vadă cum ideile în care fusese educat erau puse sub semnul întrebării de avansul sistemelor totalitare în Europa la începutul anilor ’40. Dar a avut parte și de balsamul prieteniei: Mercè și Esperança Figueras, Maria Planas, directoarea sanatoriului, și medicul Josep Saló i-au oferit sprijin moral și companie afectuoasă și au fost primii cititori ai poemelor lui.
Mercè Figueras, bolnavă ca și el, va fi cea mai apropiată prietenă în timpul ultimilor ani de viață ai poetului, inspiratoarea seriei Cântece pentru Mahalta și cea care i l-a prezentat pe Joan Sales, coleg al surorii ei Esperança în centrele de predare a catalanei ale Generalității, viitorul scriitor și editor (autor al romanului Incerta glorie, tradus în română în 2015). Joan Sales și Màrius Torres se cunosc la început de decembrie 1936. Au puține ocazii de a sta de vorbă, dar mențin o intensă relație epistolară, una dintre principalele teme ale acesteia fiind creația poetică și, mai concret, comentarii despre opera poetului bolnav. Opiniile lui Sales îi vor fi de mare ajutor lui Torres, după cum îi scrie tatălui său în octombrie 1941:
„Joan Sales […] a privit întotdeauna cu o deosebită simpatie versurile mele și, dacă am putut să-mi fac drumul meu distinct, fără a datora ceva lumii noastre literare de dinainte de război […] lui i-o datorez. Excepționalul lui gust l-a rafinat pe al meu. Chiar și efortul de a lupta contra anumitor trăsături ale egoului lui m-a ajutat să fiu așa cum sunt – poetic vorbind – și să mă afirm în felul meu de a fi”.
În perioada 1936-1938, Màrius Torres a păstrat diverse legături cu lumea din afara sanatoriului. În 1937 a prezentat o culegere de poeme, Invențiuni, la premiul Folguera al Generalității Catalunyei, care a trecut complet neobservată; în 1938 a început o scurtă, dar densă, corespondență cu poetul Carles Riba, întreruptă de războiul civil. Din 1939, însă, legătura cu lumea din afara sanatoriului s-a schimbat: odată îngropat proiectul de societate republicană și democratică, înlocuit de noile mituri ale învingătorilor în război, și odată îndepărtat de familie, obligată să se exileze, poetul a rămas închis în sanatoriu, unde a trăit, ca un învins, primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial.
De-a lungul anilor 1939-1942, Màrius Torres ajunge să se considere nu un „medic care face versuri”, ci „acest lucru absurd: un poet liric”. Traiectoria literară, începută ca un divertimento în timpul studiilor de medicină, trece în prim-planul vieții lui. Opera scrisă în această perioadă, deși în continuare născută din viața emoțională și morală, se focalizează mai ales pe meditația filosofico-morală pornind de la tema morții, a religiozității, a amintirii. Din această perioadă datează ArborMortis, «Departe de-aici… », Orașul îndepărtat, «Totu-i departe în noapte… », «Știu, va trebui să uit… », Abis de lumină, Mozart, «De ce e tristă fântâna…» ș. a.
Acum Torres dedică mult timp revizuirii creației lui poetice și, din 1940, urmărește cu interes difuzarea unora dintre poemele lui într-un cerc de intelectuali catalani exilați în Franța, pornind de la veștile pe care le primea de la familie. Poetul nu a fost un spectator îndepărtat a acestui proces, ci participant, orientându-și tatăl spre creațiile – și versiunile – pe care le voia difuzate. În sfârșit, reacția lui la aprecierea unora dintre poeme de către Carles Riba ne permite să aflăm ce a adus poezia în viața sa:
„Șase ani am scris versuri fără alt gând decât acela de a-mi vărsa amărăciunea. Printr-o serie de circumstanţe, aceste versuri au fost citite de omul cel mai erudit din această țară, deși trăiește în străinătate. Carles Riba le-a adus niște elogii care-ți taie respirația […]. Pentru moment am trăit o bucurie enormă și atât de pură, că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că poate fi vanitate […]. Vedeam că toți acești ani care îmi păreau atât de pustii mă făcuseră să dau poate tot ce puteam face mai bine pe această planetă lamentabilă. Vedeam că nu sunt un inutil și că, poate, viața mea este mai profitabilă pentru țara mea decât dacă aș fi fost un ‘medic-practician’, mai mult sau mai puțin militarizat, mai mult sau mai puțin exilat.”
Màrius Torres a murit la 29 decembrie 1942 în sanatoriul în care intrase la sfârșitul lui 1935. Creația lui poetică nu a putut vedea lumina zilei în Catalunya decât după opt ani de la moarte. Prima ediție a trebuit să fie publicată de prietenul său Joan Sales în exilul lui mexican, din cauza represiunii la care au fost supuse limba, cultura, instituțiile catalane, în timpul dictaturii franchiste.
Cum am văzut, încă din prima tinerețe, atașamentul față de scris și interesul pentru lumea artistică și literară sunt o constantă în viața poetului; progresiva dedicare poeziei este profund legată de o circumstanță particulară, boala, iar opțiunea pentru poezia lirică este legată de o circumstanță colectivă, războiul civil. Poezia lui Màrius Torres poate fi privită ca un răspuns artistic la un mănunchi de adversități; un răspuns în strânsă legătură cu ultima perioadă a unui traseu vital, dar intenționat desprins de toate referințele particulare.
CUVÂNTUL ARTISTULUI: LUPTA LUI MÀRIUS TORRES CA POET
Arta nu reproduce vizibilul, ci oferă vizibil
Paul Klee
Cu câteva luni înainte de moarte, Màrius Torres îi scria lui Carles Riba: „Dacă aș vrea să rezum ce mi-au adus ultimii patru ani, v-aș spune că sunt, în esență, acest lucru absurd: un poet liric”. Cu un an înainte, îi scrisese unui văr că adevărata poezia este, „în ceea ce îl privește pe poet, o supapă de siguranță prin care se descarcă excesul de tensiune emoțională”[…]; „nu-i de ajuns ca un poem să exprime o stare de spirit autentică și sinceră pentru a se converti dintr-un document într-o operă de artă. Distanța dintre cele două este enormă.” […] „Fiecare poem este o luptă și poetul nu are altceva decât limbajul, stilul său propriu. Cu cât îl mânuiește mai bine, cu cât are mai multă dexteritate în folosirea lui, cu atât mai categorică îi va putea fi victoria.”
Màrius Torres pune în relație poezia cu viața emoțională și morală a poetului și, perspicace, după ce subliniază distincția dintre documentul personal și opera de artă, arată rolul trudei cu limba pentru a transforma materia primă în operă de artă. De aceea, elimină din documentul personal – din experiența durerii fizice și morale, din confruntarea cotidiană cu posibilitatea reală, imediată, concretă, a morții, din relațiile afective, din căutarea de răspunsuri la întrebări despre condiția umană – referințele concrete și, ca un orfevru, inserează esența în forme ale discursului liric, în bun acord cu temele tratate.
În al doilea rând, poetul dialoghează cu un amplu evantai de poeți europeni din diferite epoci și culturi prin intermediul lecturii și al încercărilor de traduceri din autori francezi, englezi și portughezi, care-i îngăduiseră un dublu joc: învățarea limbii și apropriere de modele. În discursul său poetic, Torres face o alegere deliberată din poeții cu care a dialogat. Uneori incorporează urme din această selecție sub formă de motto; cititorul va găsi în antologia de față mostre din medievali (Pere March), romantici (Poe), simboliști (Baudelaire) și contemporani (Joan Sales).
Când alegerea poetului influențează procesul scrierii operei, alegerea discursului poetic, modelul poemului și folosirea resurselor stilistice, Torres este atras, mai ales, de estetica simbolistă. Principiul fundamental al acesteia – traducerea lumii spirituale inefabile prin intermediul semnelor sensibile ale realității și corespondențele dintre sunete, culori, mirosuri – este prezent în compozițiile poetului ca în «În liniștea obscură… », Abendlied, Prezență ș.a.
Amprenta lui Baudelaire se poate urmări în aspecte precum concepția poemului, utilizarea vocabularului religios spre a transmite setea de absolut, copilăria văzută ca un fel de paradis pierdut, tema singurătății poetului și preocuparea pentru forma riguroasă. Ecouri baudelairiene sunt și caracterul senzual al imagisticii apei și cele două utilizări ale muzicii în poezie: sensibilă, pentru a domoli angoasa poetică și a provoca relaxare onirică («În liniștea obscură… ») și intelectuală, precipitare a minții pentru a sugera (Couperin iarna). La nivelul compoziției poetice, Abendlied pare o replică la Harmonie du soir a poetului francez, prin prezența muzicii și amurgului, prin tema tratată și, mai ales, prin modul de a o trata, căci în ambele poeme perceperea sentimentelor exprimate de eul liric ajunge pe drumul indirect al imaginilor.
Când alegerea tradiției lirice implică elementele eufonice ale poemului, Tores soarbe din poezia catalană, mai ales din Josep Carner; în schimb, când trebuie să aleagă lexicul sau modelele strofice, ca stanța sau tanka, se orientează spre poezia lui Carles Riba. Astfel, în opera sa poetică, se contopesc voci poetice ale tradiției catalane cu altele, ale simbolismului și romantismului, din diverse culturi europene.
În al treilea rând, Torres folosește structura analogică ca o axă structurantă a poemului și a utilizării limbajului simțurilor în formă de imagini sensibile, mai ales vizuale, spre a concretiza abstractul și intangibilul: divinitate, emoții, sentimente, îndoieli, idei. Analogia este utilizată de Torres variat și bogat, atât în ce privește situarea în structura poemelor, cât și în relație cu tipul de imagini alese. Structurile analogice se pot găsi la începutul poemului (Un alt aprilie, Couperin iarna), în partea centrală («În liniștea obscură…») sau la final (Februarie). De multe ori, aceste structuri articuleză structura sintactică și semantică a poemului (Un alt aprilie, Aceasta-i bucuria. În ceea ce privește tipul de imagini create, în opera lui Torres se pot distinge analogiile care cuprind o succesiune de imagini de tip senzorial și cele în care temele se juxtapun ca într-o definiție. Un exemplu din primul tip ar fi cea care apare în Un alt aprilie:
Ca o apă secretă – care, departe de drumuri,
niciunui gest al lui Narcis mormânt n-o să-i fie –,
fără de trebuință pentru buze, holde, grădini,
opunând luminii pe care-n ea nu o poartă
răceală de lamă tăcută, curată, fără pată,
îmi este tristețea…
Un exemplu de termeni juxtapuși în stilul unei definiții se poate vedea în poemul «Aceasta-i bucuria…»
Aceasta-i bucuria – să fii pasăre, să te-mplânți
în cerul lăsat de furtună în adâncă pace.
Și aceasta-i moartea – să închizi ochii, s-asculți
liniștea, din clipa când muzica se desface.
Recursul retoric al analogiei, cu o bogată și variată desfășurare de imagini, este una dintre armele cele mai eficiente pentru a putea aborda mișcările interioare ale sufletului și evoca visuri și dorințe. Dar sunt și altele: de exemplu, când eul poetic se adresează unei figuri alegorice, unei entități personificate, fie moartea în «Dulce înger al Morții..», divinitatea în «Știu, va trebui să uit…», sau un moment al zilei în Abendlied; și recurențele în câmpul structurilor metrice și al temelor.
Màrius Torres apelează la un imens ansamblu de resurse metrice, cele mai multe exemplificate în eșantionul din această antologie. În mâinile lui metrica este mult mai mult decât un șablon gol în mâinile unui simplu versificator. În ceea ce privește formele compoziționale, alternează folosirea formelor fixe, ca sonetul, stanța sau tanka, cu serii de distihuri în vers alexandrin sau compoziții polimetrice. Printre metrii utilizați se numără versuri de artă majoră, decasilabe și alexandrini, și diferite combinații polimetrice în care aceste versuri alternează cu cele de artă minoră.
Această varietate de ritmuri și de forme compoziționale însoțește mereu sensul poemului, astfel încât îl intensifică și contribuie la a face din fiecare poezie o piesă de artă în care forma și conținutul se contopesc. De exemplu, recurge la forma fixă a unui sonet, cu decasilabe sau alexandrini, în poeme cu un ton mai introspectiv, cu tematică religioasă, în timp ce structurile polimetrice sunt mai frecvente în poeme care tratează experiențe legate de artă (Couperin, iarna, Venus).
Tematica operei lui Màrius Torres nu este prea variată, dar temele – dragostea, moartea, religiozitatea, speranța, natura, mai ales muzica – sunt tratate aproape întotdeauna din optici diferite. Natura și artele nu sunt teme în sine, ci funcționează ca vehicule pentru exprimarea stărilor de suflet, a sentimentelor, senzațiilor, prin analogie. Tema naturii este bogat utilizată: poetul se folosește de secvențe descriptive pentru exprimarea unei stări de spirit (Zi senină, Abendlied); motivele pulsului secret al anotimpurilor și germenii care animă în adânc natura (Februarie), motivul elementului lichid, al privirii, reflexului, a tot ce, mereu în mișcare și mereu identic, poate alcătui sau reflecta imagini (Un alt aprilie). Unirea naturii cu muzica în același poem intensifică potența sugestivă a imaginilor («În liniștea obscură…»). Tot referitor la natură merită evidențiate predilecția pentru amurg și noapte, pentru toamnă și primăvară, progresiva epurare de cromatisme și sinestezii în poemele scrise după 1939, importața cerului și a imaginii păsărilor, cu diferite valori simbolice.
Muzica, dincolo de asocierea cu natura, implică diferite motive, precum cel al interpretului și ascultătorului (Couperin, iarna) sau al asocierii curgerii pieselor muzicale ale unui compozitor, care trezește „zbor și zâmbet”, cu aceea a vieților noastre (Mozart).
Tema speranței este dezvoltată, mai ales, în poemele cu subiect civic și religios. În cazul primelor, Torres vorbește despre voința de a supraviețui ca membru al unui popor; de aici folosirea în asemenea poeme a persoanei întâi plural în fața avatarurilor istoriei. În Orașul îndepărtat, motto-ul din Baudelaire trimite la tema războiului, din perspectiva învinșilor, și tonul este mai categoric decât în cea mai mare parte a operei lui.
Pelerini, «Totu-i departe în noapte…», Abis de lumină îl duc pe cititor spre tema religiozității din diferite perspective: refuzul dogmelor concrete și al ritualurilor, optica îndoielii, interogația despre vacuitatea cosmosului și stindardul speranței, experiența mistică.
«Dulce înger al Morții…» și Arbor Mortis prezintă două abordări diferite ale temei morții. Prima este o emoționantă elegie care oferă o invocare a morții într-un moment de absență a speranței; a doua propune o reflecție asupra inevitabilității morții pornind de la corelația cu un arbore.
Seria Cântece pentru Mahalta și poemul Lorelei arată două moduri diferite de a trata tema dragostei. În timp ce în Lorelei se cântă creația și moartea unei iubiri pasionale, trăită în „amestec de deliruri” și într-o lume onirică, în Cântece pentru Mahalta se cântă imposibilitatea unei relații amoroase, calitățile femeii iubite – privirea și zâmbetul – și posibilitatea de a trăi împreună o relație fraternă. Titlurile poemelor oferă piste pentru femeia cântată și tipul de iubire; referința din mitul germanic din Lorelei ne situează în dualitatea iubire/moarte, în schimb, numele inventat „Mahalta” funcționează ca un senhal al trubadurilor, ne trimite la o iubire idealizată.
Numărul redus de nuclee tematice din opera lui Torres contrastează cu diversitatea formelor de abordare, cum am văzut. Cu toate acestea, este posibilă gruparea lor pe două axe stucturante: poezia ca expresie a sentimentelor și emoțiilor și ca forare filosofico-morală; în timp ce în prima eul liric dă la iveală neliniști, temeri, înfrigurări și speranțe, în a doua își pune și pune întrebări asupra sensului vieții. Tonul poemelor este altfel în cele două axe: în prima este mai contemplativ, am putea vorbi de „privire” asupra lumii; în a doua, tonul este mai interogativ și reflexiv, putem vorbi de „interogație” asupra lumii. Peste aceste clasificări, însă, planează un element care unifică tematica operei: aspirația de a descoperi dimensiunea transcendentală a existenței umane.
Limba versurilor lui Màrius Torres evită colocvialismele și localismele; selecția lexicală configurează un stil atemporal, deliberat nobil. Este interesantă nuanțarea expresiei sentimentelor eului poetic: „aproapec-aș da” («Dulce înger al Morții…»), „un altul o fi cu putință” (Orașul îndepărtat). În sfârșit, prin adjectivare, nuanțează entitățile personificate cărora li se adresează: „muzica poate fi „severă și blândă”, îngerul „dulce”, divinitatea „tăcută”.
POEMELE DIN ACEASTĂ ANTOLOGIE
Prin antologia de față, vocea poetică a lui Torres se apropie de cititorii din lumea românească și crește prezența poetului în diverse limbi: spaniolă, franceză, engleză, italiană, portugheză etc. Cele patruzeci de poeme incluse aici permit urmărirea temelor și procedeelor retorice ale operei sale poetice. Sunt astfel exemplificări ale temei artistice cu Venus, Sonata da chiesa, Couperin, iarna, «În liniștea obscură…» și Mozart; ale relației dintre muzică și sfârșitul zilei în Abendlied; tema morții este prezentă prin «Dulce înger al Morții…»,, « Așa un nor se topește…,Arbor Mortis; tema religioasă prin Numele, « O, tu ce-aprinzi… » « Știu, va trebui să uit… », «De-ai fi făcut să mă nasc… »; dorul cu Prezență, «De ce e tristă fântâna… », «Cine să poată ști câți ani are zâmbetul… Selecția poemelor, făcută cu sensibilitate și inteligență de Jana Balacciu Matei, va permite accesul cititorului român la versuri-cheie ale unui poet din secolul trecut, viu și astăzi. Ale unui poet care leagă poezia de viața emoțională și morală, care pornește de la lumea sensibilă spre a ajunge la intangibil, care ne mișcă prin profunzimea temelor și tonul confesiv și ne reconfortează prin ironia fină și speranța lucidă.
*Curent ideologic dezvoltat în Spania în condițiile insatisfacției față de realitățile socio-politice ale țării, evidențiate mai ales de pierderea coloniilor în 1898. Propunea analiza științifică, obiectivă, a cauzelor și redresarea prin soluții mai ales economice și administrative, nu politice (n. trad.).
La ciutat llunyana Orașul îndepărtat
| Ara que el braç potent de les fúries aterra
la ciutat d’ideals que volíem bastir, entre runes de somnis colgats, més prop de terra, Pàtria, guarda’ns: -la terra no sabrà mai mentir.
Entre tants crits estranys, que la teva veu pura ens parli. Ja no ens queda quasi cap més consol que creure i esperar la nova arquitectura amb què braços més lliures puguin ratllar el teu sòl.
Qui pogués oblidar la ciutat que s’enfonsa! Més llunyana, més lliure, una altra n’hi ha potser, que ens envia, per sobre d’aquest temps presoner,
batecs d’aire i de fe. La d’una veu de bronze que de torres altíssimes s’allarga pels camins, i eleva el cor, i escalfa els peus dels pelegrins. |
Acum, când brațul crunt al furiilor se-abate
peste orașul idealurilor, pe care-l voiam construi, mai lângă pământ, printre ruine de vise-ngropate Patrie, ai grijă de noi: – pământul nicicând n-o minți.
Printre atâtea strigăte, curată, vocea ta să ne vorbească. Căci alta n-avem mângâiere decât crezământ și speranță în noile semne ce-or trasa pe-al tău sol alte brațe, mai libere.
Cine-ar putea să uite orașul ce se scufundă! Mai îndepărtat, mai frumos, un altul o fi cu putință, să ne trimită peste-acest timp de suferință
pulsații de aer și de credință. Orașul cu voce de bronz ce din turnuri înalte se-ntinde de-a lungul drumurilor și-nalță inima și încălzește picioarele pelerinilor.
|
Això és la joia Aceasta e bucuria
| Això és la joia – ser un ocell, creuar
un cel on la tempesta deixà una pau intensa.
I això és la mort – tancar els ulls, escoltar el silenci de quan la música comença. |
Aceasta e bucuria – să fii pasăre, să te-mplânți
în cerul lăsat de furtună în adâncă pace.
Și aceasta e moartea – să închizi ochii, s-asculți liniștea, din clipa când muzica se desface. |