MONICA MANOLACHI predă limba engleză la Universitatea din București din 2005. În 2017, a publicat studiul critic Performative identities in contemporary Caribbean British poetry, precum și o serie de articole academice despre literatura americană, britanică și caraibă, dar și despre literatura română. Volume de poezie: Brasília (2019), Joining the Dots / Uniți punctele (2016), Poveștile Fragariei către Magul Viridis (2012) și Trandafiri (2007). Cărți de interviuri: Table Talk (2018) și Taifasuri (2018). Printre cele mai recente traduceri se numără: Alice în Țara Minunilor (2018) și Antologie de poezie din Caraibe (2016).
Entuziastul găsește clipe de fericire și în infern.
Te urci în mașină, portierele nu se mai închid. Poate să și explodeze. Te așezi la volan, dar unde-i volanul? Ieși, verifici radiatorul, pare schimonosit de plâns. Te așezi pe bancheta din spate, scoasă în grădină, la soare, pe post de canapea. Deschizi portbagajul și nu zici cădai de moloz și cioburi? Ridici ușor ștergătoarele, ca și cum ar fi brațele unui bolnav. Intri iar în mașină, întorci cheia, ambreiezi. Frate, îți lipsește o roată!
Mașinile astea mi-au purtat noroc, mărturisește el, mi-au salvat viața. Sunt ca femeile de rezistente. Au înfruntat în locul meu furia războiului. Când ne-am refugiat, aș fi vrut să le iau cu mine. Nu s-a putut, mi-ar fi trebuit câteva camioane cu platformă. Când începe să bubuie fără întrerupere, lași tot și cauți adăpost. La întoarcere le-am găsit mutilate. Am de gând să le repar, să cumpăr și altele noi, aș vrea să deschid un muzeu sau măcar să le las moștenire. Sunt viața mea: Buick, Chevrolet, Plymouth, Mercury Montclair, Hudson… Rebelii au vrut să monteze o mitralieră antiaeriană în Cadillacul decapotabil. Mi-au zis vecinii cum i-au huiduit, cum s-au strâns în jurul lor ciorchine, cum pe urmă și-au luat ăia tălpășița. Pe unele le-au furat, altele au fost spintecate de balast. Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci.
Am văzut lumina zilei în casa asta construită de tata pe vremea când Charlie Chaplin juca în filme mute. Tavan înalt, draperii lungi, mobilă albă, oglinzi mari – cu ele am crescut, cu ele o să mor. Nu avem nici electricitate, nici gaze, așa că am scos godinul. Zăcea de ani de zile în magazie. Când dormi și visezi printre dărâmături e ca atunci când îngropi sămânța în pământ: plouă, ninge peste ea câteva săptămâni, și ea în tot acest timp caută lumina soarelui. Contează totuși unde te situezi, nici prea adânc, nici prea la suprafață. Adică nu în bătaia puștii, nu în raza de acțiune a bombardierelor.
Tata a fost negustor de vopseluri pentru industria textilă. În copilărie țin minte că mă ducea uneori la școală cu Pontiacul ăsta. Când eram în liceu, era la modă să călătorești în Europa, să cunoști lume, să-ți extinzi orizontul cultural și alte bla-bla-uri. Parcă nu erau atâtea conflicte ca acum. Sau nu le vedeam. Eram la vârsta când tot ce zboară se mănâncă. M-am sfătuit cu ai mei, mama nu prea voia, tata trăgea de mine, eram bun la limbi străine, așa că mi-a zis: du-te. Era aventura vieții mele. Mă uitam în oglindă și îl vedeam pe Sinbad la bordul unei corăbii.
Am studiat medicina în Zaragoza, unde locuiau de câțiva ani rude și prieteni de familie. Parcă-i văd pe Piquer, pe Servet, pe Jordan de Asso și pe Fausto Delhuyar, așezați în jilțuri la intrare în Paraninfo, gânditori și sfătoși, gata să pună orice sub semnul întrebării, așa de piatră cum sunt. Nu aveam ore în clădirea aia veche. Ne duceam acolo doar la bibliotecă, asta până în ziua în care s-a prăbușit un corp cu rafturi și au mutat o parte din cărți.
Atunci când spun Zaragoza, îmi vin în minte băieții de la Rocas Negras, o formație de rock. Într-o zi, cred că prin ’66, au cântat 24 de ore fără întrerupere într-un club din Palafox. N-au băut, n-au mâncat, și-au pierdut vocea și tot nu s-au dat bătuți. De ce? Păi, un prieten de-al lor, un sculptor, fusese propus pentru a ridica un monument în parcul orașului, iar ei voiau să-l ajute. E un grup statuar cu o mamă și băiatul ei. Și eu m-am fotografiat acolo în tinerețe. Acum câțiva ani, un fost coleg de facultate mi-a povestit că mama și-a pierdut capul, băiatul la fel, cineva a schilodit mâna dreaptă a mamei, iar piciorul drept al băiatului a dispărut cu totul. Pentru unul ca mine, care trăiește zilnic războiul, așa ceva nici nu mi se pare ieșit din comun…
Ieșeam des la plimbare prin Zaragoza. Ziua, nu noaptea ca acum. Era încă dictatură. Ne dădeam întâlnire cu fetele în Plaza de España sau în Plaza de San Carlos, după care ne duceam să zdrăngănim chitările cu Nada Nadiesau De la Ceca a la Meca sau Goodbye, Madamme Butterfly pe aleile din Macanaz sau să bem ceva la Café de Levante sau la Sukro pe Paseo de la Independencia.
După universitate, am hălăduit câteva luni prin Barcelona și Marsilia. Încercam să-mi găsesc o slujbă respectabilă. Tata și unchiul Ahmet aveau contracte în orașele astea, iar eu făceam pe interpretul și comis-voiajorul. În cele din urmă am ajuns în Torino, unde mi-am găsit de lucru la o agenție de traduceri. Italienii de la Fiat aveau nevoie de piețe noi, așa că le-am tradus în arabă cărți tehnice pentru cinquino, topolino și berlinete. Mi-au rămas întipărite în minte fotografiile din revistele de promovare, cupluri și familii fericite, motorizate, ieșite la picnic sau la o tură prin oraș.
Trăiam din plin secolul vitezei!
Prin agenția asta am intrat în legătură cu o fabrică de cosmetice, așa că atunci când m-am întors în Alep, unde aveam planuri de însurătoare, mi-am deschis și eu o fabrică de șampoane, săpunuri și creme.
Pe Amira o știam de când eram mici, de dinainte să plec peste mări și țări. Mamele noastre se cunoșteau din tinerețe. În liceu ne lăsau să ieșim în parc, la moschee, la muzeu. Ne dedam la vechi bibiluri mesopotamice, așa era pe atunci.
Nu-ți dai seama. Că sunt. Mai aproape. De tine. Decât tine? De ce nu ne vedem. Mai des? Cum să-ți spun. Că mi-e teamă. Să nu te rănesc. Ei, dar chiar ți-am spus. Ha-ha. Uită-te. Pe cer. E crai nou. Cerul. Nu-ți place. Mai bine să privim. În apa lacului. De ce nu ne vedem. Mai des?
Umblam alături, braț la braț.
Cât de mult. Seamănă stelele cu oamenii? Stelele. Nu pot face tot. Ce pot face oamenii. Dar noi facem. Tot ce pot face oamenii? Și dacă toate astea costă? Nu vom ști. Niciodată. Așa că de ce. Să ne batem capul? Aia e steaua mea. Și aia e steaua mea. Ce mic e pământul! Ce bine ar fi să fim ca stelele… Dar ce văd eu aici? Două stele. La fel de frumoase. Te iubesc. Ca să-l citez pe tata. Cât de. Mult? Mult. Mult de tot.
Eram fericiți și fericirea aceea robustă a durat și după anii mei prin Spania, Franța și Italia, după ce mă molipsisem de Tu me dijiste adios, Caravanserai și Cha Cha Cha for Lovers. Când ne vedem? Îmi răsuna în urechi întrebarea asta, în arabă, părea speranța absolută chiar și atunci când eram trist sau golit de voință.
Într-o bună zi ne-am părăsit fiecare steaua de pe cer și ne-am căsătorit. Aici, pe pământ. A fost mai simplu decât mi-am închipuit. Mai greu ne-a fost să ținem piept distanței într-o vreme când scrisorile ajungeau după câteva săptămâni. Uneori, de dor, ne trimiteam fotografii cu zimți și cu versuri pe spate. Am avut cinci copii, trei băieți și două fete. Cosmeticele se vindeau bine, industria chimică luase avânt. Am trăit încă două decenii de împlinire în familie, până au intrat copiii la liceu, la facultate.
De cum au plecat și ei în Europa, unul câte unul, lucrurile au început să se schimbe. Amira și cu mine ne-am cam înstrăinat. Se ducea și ea după ei, în Italia, Germania, Anglia, să-i ajute cu una, cu alta. Încă nu era internet ca în ziua de azi.
Într-o zi am cunoscut-o pe Jamila. Parcă ieri a adus ceaiul în sufrageria din casa lor de la periferie. Parcă ieri răspundea sfioasă la întrebările mele. Ai ei voiau să cumpere o mașină la mâna a doua și eu făceam pe intermediarul.
Din vorbă în vorbă și odată cu trecerea timpului, am aflat că Jamila fusese adoptată, că nu și-a cunoscut tatăl natural, iar unchiul ei a alungat-o pe mama ei fiindcă nu ar fi ținut destul doliu după decesul soțului.
A crescut alături de cele două verișoare, iar mătușa îi spunea mereu că pentru ea e ca o fiică. Totuși, deși erau rude de sânge, mătușa, unchiul și verișoarele s-au purtat ciudat cu ea ani la rând. În loc să o dea la școală, cum le-au dat și pe fete, pe ea, mezina, au ținut-o fată în casă, la spălat vase, șters podele, curățat soba și cratițele. Avea destulă mâncare și haine la dispoziție, însă vedea bine că erau mai puține și mai simple decât pentru restul familiei. Pe urmă, pe la opt ani, a aflat de ce nu o lăsau la școală: nu avea certificat de naștere. „Eram băgăcioasă, le cântam cântece pe care le auzeam la surorile mele sau la alți copii. Pe măsură ce mă făceam mare, mă mustrau, să nu mai fiu așa, nu se face, nu fi prost crescută, așa că mi-am ținut gura, dar în sinea mea fierbeam la foc mic.”
Abia la 14 ani i-au scos certificat. „M-am născut la 14 ani”, zicea. Într-o zi a auzit la radio un anunț: cursuri speciale pentru copii la o școală din apropiere. A vrut și ea să se ducă. N-au lăsat-o. Jamila a învățat totuși să scrie și să citească de la surorile mai mari, care o băgau în seamă numai pe timpul vacanței. „Râdeau de mine, nu mă supăram, nici măcar când se hlizeau de greșelile mele în fața musafirilor. Mă simțeam ca și cum eu aș fi fost sora lor mai mare.” Nu concepeau să o lase să iasă singură pe stradă și încă aveau nevoie de ea să spele și să calce rufe.
Când a mai crescut și începuseră să o caute pețitorii, unchiul și mătușa îi spulberau orice speranțe. La fel și așa-zisele surori. Multă vreme nu a avut cui să-și deschidă sufletul. „Mi-am dat seama că frumusețea și învățătura nu-s de ajuns ca să fiu liberă. Dar ce puteam face?”
Până într-o zi. Cu toate că nu prea îi dădeau banii afară din casă, ai ei voiau să-și cumpere o mașină. Până când s-au hotărât, ne-am văzut de mai multe ori la ei în sufragerie. Când am încheiat contractul, am pus o condiție care i-a surprins așa de tare pe toți, că aproape voiau să renunțe, să încheie orice discuție. Le-am cerut-o pe Jamila de soție. Au dat înapoi până la urmă și au semnat contractul, însă numai după ce ne-am înțeles să nu-i lase baltă cu treburile casnice. Mai ales că între locuințele noastre erau doar câteva stații de autobuz. Treptat, Jamila a scăpat de servitute și a început cu mine o viață nouă. Avem împreună trei copii.
În ziua în care mi-am luat inima în dinți și i-am povestit Amirei, am fost la rândul meu surprins. A înțeles mai repede decât mă așteptam. Of, inimă, ți-e drumul plin de spini! Ne mai vizităm, chiar dacă ea, când vine în țară, tot mai rar din cauza războiului, stă mai mult pe la rudele ei din Hama.
Îți spun toate astea acum, când aproape nu mai am nimic de pierdut. Am văzut ce preț pun unii pe viață. De-aș muri, mi-ar părea rău că nu mai pot trage din pipă, că nu mai pot asculta muzică. Mi-a rămas gramofonul ăsta cu manivelă. Scria pe el His Master’s Voice. Acum nu se mai vede, s-a șters. Mai apare doar pe discuri, pe care uite ce mai scrie: La voce del padrone, La voix de son maître sau Sahibinin Sesi. L-am cumpărat la second-hand în Milano, unde trăiește una dintre fetele mele. Milanezul mi-a arătat o groază de viniluri.
Fin de siècle. Decadență și speranță. Un terier alb, pe nume Nipper, ascultă muzică la gramofon, într-un teatru de provincie, undeva pe lângă Bristol, în cabina unui bătrân scenograf. Când scenograful moare, frații lui mai tineri îl iau pe câine în Londra. După opt ani, Nipper își dă și el ultima suflare, iar stăpânii îl îngroapă într-un părculeț cu magnolii din sudul Londrei. Între timp, o bancă intră în posesia terenului, din magnolii rămâne doar numele, iar pe zidul de la intrare bancherii pun o placă comemorativă. Mai târziu, la o sută de metri de oasele putrezite ale câinelui, apare o străduță cu numele lui: Nipper Alley.
La fel ca micul patruped bristolez, așa cum stă el cu botul în pâlnia gramofonului, așa și eu aici, pe patul meu schilodit, în orașul meu: Aleppo, cum spun italienii, sau Halab, cum zic evreii la lapte, sau Halep, cum spun turcii, ori, de ce nu, Albu, domnu’ Albu, lupu’ alb, cum m-au poreclit vecinii. Am albit, asta e. Molozul din jur, ferestrele sparte, cuvertura prăfuită îmi dau de înțeles că eu nici nu prea mai sunt aici. Sunt și nu sunt, întocmai ca Nipper. Umbra mea și pozele cu mine pe net sunt mult prea mult și mult prea puțin față de ce și cum sunt eu. Mă simt ca un cloșard prin mințile oamenilor care citesc presa. Și în același timp atât de acasă printre ruinele astea vii, sub care zac milenii de alte ruine.
Am avut un coșmar acum câteva zile. Se făcea că eram cu Jamila într-o livadă și în livadă erau mai mulți pomi care dăduseră în floare, deși, după culoarea frunzelor, venise toamna. Era multă lume în livadă, ca la nuntă, mai precis era o mulțime de oameni-păsări în gura unui gigantic ou spart. Ne plimbam de colo-colo, de la un copac la altul, ca și cum rostul nostru era să ne dăm seama ce fel de pomi fructiferi erau. Unii îi recunoșteau imediat: ăsta e sigur fistic, ăsta e migdal, ăsta trebuie să fie măr, ăsta e portocal.
Drept să spun, nu mă pricep la creșterea pomilor fructiferi.
Surpriza și oroarea au venit când ne-am trezit lângă unul cu flori mari, roz cu alb, oarecum parfumate. Nici nu se apropia câte cineva bine să le miroasă, că era cuprins de tahipnee și epiglotită, nu mai putea nici respira și nici lega vreun cuvânt, i se albăstrea pielea, i se subția repede tot corpul, ca un fir de fum dispărând încet în văzduh. Eram la câțiva metri de oamenii-păsări și, când ne-am dat seama ce se petrece, adică se dezintegrau unul după altul, m-am trezit brusc. Ziceam că dacă mai stăm mult la nunta aia bizară, o să dispărem și noi ca ceilalți.
M-am trezit, am bâjbâit după Jamila pe întuneric și mi-a venit inima la loc.
Muzica poate învinge moartea. Uite, cântă Fairuz și parcă îi aud pe hurienii din Ugarit cum murmură în limba hurtă, înălțând imnuri pentru Nikkal, zeița livezilor. Cum de le-o fi dat prin cap să salveze muzica aceea cu ajutorul cuneiformelor?
Oare sunt cuneiformele săpate în piatră îndeajuns pentru a salva muzica bună? Se spune că apa trece, pietrele rămân. Și totuși, până și piatra, rezistentă cum e, se poate face țăndări în fața forțelor devastatoare. Războiul vine neinvitat și te dă cu neașteptată violență afară din casă. Combatanții nu se mai înfruntă cavalerește, ca pe vremuri, doar pe câmpuri de luptă, ci unul îl nimicește pe altul indiferent de coordonatele spațiale. Teatrul de operațiuni poate fi oriunde, căci lumea e oarbă și surdă, cu riduri și spaime încă din burta mamei.
Thabit, băiatul meu cu Jamila, a fost trecut pe lista neagră în 2011. Ca jurnalist, lucra cu mai multe agenții de presă străine și a fost luat la întrebări că ce face, domnule, spionaj pentru alții? I-au interzis să intre în Damasc și l-au trimis în nord, la granița cu Turcia. A scris mult despre rebeli și din cauza asta unii l-au acuzat că s-a dat cu ei. Așa se întâmplă în timpul conflictelor: sensul e o chestiune publică și fără să vrei pici la mijloc, în arena cu lei. Eu îl cunosc mai bine, sunt tatăl lui. E un bărbat curajos, dar echilibrat și empatic, crede în inteligența umană și în revoluție pașnică. Însă uite că degeaba ai o mână de oameni ca el, dacă mulți alții nu pricep.
Samira, sora lui Thabit, are afaceri în Italia, mi-a călcat pe urme. S-a dus acolo fiindcă băiatul, Hassan, are probleme cu plămânii. E înscris la liceu în Milano și vrea să se facă medic. Oare o să-i revăd într-o bună zi? Dar Heba, fata ei și nepoata mea cea mai mică, ce dor mi-e de ea! N-am mai văzut-o de cinci ani și opt luni. Parcă o văd, pe ea și pe copiii din vecini, cu perna în brațe și ochii mari. Ce-a mai plâns că n-am avut cum să-i luăm cu noi bicicleta primită în dar de ziua ei! Autocarul gemea de lume, n-aveam cum. Am stat la cort trei luni în Liban. Uneori se trezea dimineața cu chef. Până pregăteam masa, se jucau de-a războiul, pac-pac, bum-bum. Au prins repede diferența dintre arma de lunetist și armele antiaeriane. De n-ar mai fi prins… Acum merge la școală în Italia, o țară un pic altfel decât Italia mea.
Amina, mezina noastră, a rămas în Liban. Ne auzim la telefon din când în când. În 2011, mai avea câteva luni și se înscria la aeronautică. Parcă o aud și o simt cum mă trage de barbă: „Abu, când o să fiu mare, vreau să fiu aviatoare!” De câțiva ani trăiește într-un cămin de refugiați, învață engleză și calculatoare, face ore cu cei mici, mulți dintre ei orfani.
Acum câteva săptămâni i-am visat, eram cu toții în camera asta. Când ne-am uitat pe fereastră, am văzut o mare de noroi de la un cap la altul. Așa era pe ulița dintre corturile în care am locuit acum câțiva ani în lagăr. Și vedeam cum mașinile mele de colecție pluteau prin noroiul acela.
Oare aici e casa mea? Probabil mă va răpune și pe mine un glonte rătăcit, poate mă vor scoate de sub dărâmături, cine știe? Se spune că moartea e o cămilă neagră care îngenunchează în fața fiecărei porți.
Până atunci însă ce disc mai punem? Să-ți pună cloșardul un gazel?