DANIEL D. MARIN este autorul a patru volume de poezie. Este realizatorul unei antologii retrospective a generaţiei 2000 (Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, Paralela 45, 2010). Între 2013 – 2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru Festivalul Poesia a Strappo – Alghero. Este redactor asociat la revista Zona Literară, unde a iniţiat o rubrică de poezie italiană contemporană. De un timp locuiește la Sassari, unde studiază și este reprezentant al Europei de Est în Consulta comunale dell’immigrazione.
(fragmente de jurnal)
11 septembrie
Ieri am fost la cursul de italiană şi m-a întrebat profesoara Alessandra ce îmi place să fac şi, după un vid mental de câteva secunde, i-am spus că îmi place să privesc şi că uneori scriu. După aceea, am fost la cumpărături cu Ruben şi cu Filipa, care mi-a arătat un fel de detergent pe care să-l cumpăr, dar era, de fapt, altceva. Aşa că am cumpărat altceva. Apoi a trecut pe la mine să-şi ia pachetul de soia pe care-l uitase, mi-a spus şi ea că era altceva, i-am zis că ok.
Apoi, pepsi-pepsi-pepsi, fără motiv.
Apoi Adrian Suciu, care tocmai s-a întors în civilizaţie. Adică la Bucureşti.
Apoi Laura Dan, care s-a implicat aproape emoţional în povestea de dinainte să plec din ţară şi sper să fie cum simte ea.
Apoi, Cosmin Dragomir, sau nu.
Apoi, Ioana Cheregi, liniştită şi liniştitoare (aşa e mereu).
Apoi, Alessandro, care m-a ajutat să-mi traduc prima pagină din jurnal în italiană.
Apoi, Adina Dabija, deja s-a întors la New York.
Apoi, Franziska.
Apoi, Stefania Canterville Maiore.
Apoi, facebook şi fotografii pe care le-am postat din această insulă.
Apoi, Ioana Vighi, care vrea o poveste.
Filipa s-a mirat că nu am vrut să-mi beau cafeaua cu ea şi m-a întrebat de ce dorm tot timpul. În realitate, noaptea nu dormisem deloc, iar de dimineaţă am avut chef să stau doar cu mine, dar până la urmă i-am răspuns şi Ioanei.
Filipa m-a întrebat în timpul cursului de azi de ce lipsesc de la cursul de azi.
3 octombrie
Și câte cappuccino ați avut, două? A, nu, parcă trei, sau patru? Mai bine o întrebați pe colega dumneavoastră, cea care a fost mai devreme, nu am fost atent; nu mai e? Stați că îmi amintesc, patru, da. A, nu, cinci.
11 decembrie
Ciliegie amare
Aveam programat să ajung la un eveniment cu prieteni, dar am întârziat atât de mult încât am ajuns la un alt eveniment cu prieteni.
Vina (că, totuși, am ajuns undeva), ca în cazul altor întâlniri nepremeditate, este a Cerasellei Ponta. Sau, deja, și a Cameliei Nemeș.
După târgul de carte italian, iată-mă, așadar, la târgul de carte românesc (sau, de fapt, multi-etnic), de ce?! Pentru că nu a fost doar o lansare de carte, ci au fost lansate mai multe mici cărți – povești (mărturii) personale, din care eu am aflat cum ieri seară, în micul oraș în care locuiește Liliana, o orchestră din Ucraina, cu o violonistă din Serbia, a cântat cântece spaniole în fața unui public italian (iată cum un emigrant izolat și străin tuturor poate merge înainte, poate rezista și avea măcar mici insule de „bucurii împreună”); cum 5 ani Kozaderova, o badantă din Rusia, nu și-a văzut fiul pentru că nu a avut bani să revină în țară; cum D. L. nu mai era așteptată de chiar fiul ei („dar ce, de Crăciun vii la noi?!”), nu o mai dorea acasă pentru că știa că urma să plece din nou; cum chiar lui Giuseppe, gazda noastră, i-a luat trei ani până i-a spus tatălui său tată, până atunci îi spunea Franco. Într-o zi i-a spus „tată, am nevoie de această mică sumă de bani”, tatăl i-a dat dublul sumei cerute, după care a izbucnit, aparent din senin, în plâns. Pe patul de moarte l-a întrebat: „scuză-mă că te întreb asta, dar de ce atunci, în urmă cu mulți ani, ai izbucnit în plâns?!”; „cum, nu știi? Era pentru prima oară când, după 20 de ani de muncă prin Germania, Franța și Elveția și după alți trei de la revenirea în familie, mi-ai spus tată!”…
Citind repede câteva pagini din carte, observ că sunt luări de vedere din interior către lume. Dacă în unele din fragmentele mele „de străin” drama e undeva în fundal și ar putea fi găsită cu lupa și doar în locuri anume, la Liliana ea e peste tot. Sunt, de fapt, mici scrisori expediate de Liliana Nechita, dintre care unele, pot să pun pariu, n-au ajuns nici acum la destinatar, mai ales că, adesea, ca un leit-motiv, destinatarul este chiar România pe care Liliana o vrea altfel, dar nu este altfel. Poate cartea ei, cum spera Mihail Radu la lansare, va deschide și un drum către „altfel”!…
31 decembrie
Cu două-trei ore în urmă, în staţia de la aeroportul Alghero. O doamnă îl întreabă pe şofer dacă e vreun autocar pentru Olbia, „nu, doamnă, doar tren, de la Sassari”. Mai vorbeşte 5 minute la telefon, revine, „dar de la Sassari e?”. „Nu, doar tren, dar e simplu să ajungeţi la gară de unde vă las”.
Se mai plimbă, vorbind la telefon, şoferul întârzie plecarea, îşi lăsase bagajul în autocar. Revine.
Vorbeşte tot drumul cu şoferul, eu ascult. „Lucram la o bătrână care ţipa de durere, deşi îi dădeam la timp toate medicamentele, n-am mai suportat şi-am vorbit să mă mut la o altă bătrână, acum, de pe 31 decembrie… vin după o săptămână în ţară, de la Caracal… nu ştiam ce să fac: deja eram la poarta de îmbarcare, când, la 14:00, mă sună fiul doamnei la care urma să lucrez şi îmi spune că a făcut infarct la ora 11:00, a murit… dacă m-ar fi sunat cu măcar 10 minute înainte, m-aș fi întors cu soţul, prindeam Revelionul împreună…”; „şi eu, şi soţul am lucrat lângă Bari, a rămas fără serviciu, s-a întors în ţară, apoi nu am mai avut nici eu serviciu, de 6 luni sunt în Sardegna… eu am lucrat 11 ani înainte, tot badantă, însă doar în Italia continentală…”.
„Şi copiii cu cine sunt?”; „Cu mama şi cu soţul meu, el se întoarce peste două săptămâni, tot lângă Bari, şi-a găsit un nou loc de muncă”; „sunt mari copiii?”; „da, sunt foarte mari, unul are 18 ani, celălalt 16.”
(fac calculul: înseamnă că pe cel mic nu prea l-a mai văzut de când avea doar 5 ani)
Vorbeşte din nou la telefon. Îl roagă pe şofer dacă poate cumva să-i încarce telefonul, a vorbit mult şi i se descarcă bateria. Mai este sunată de două ori, grăbeşte discuţiile ca să îl poată lăsa să se mai încarce. „Da, drăguţa mea, mare necaz. Te sunam eu, nici nu am crezut, acum, că îmi spui şi tu, cred. Sunt spre Sassari, iau de la gară spre Olbia, te sunam eu, dar nu mai am baterie; e foarte drăguţ şoferul, mă ajută cu telefonul”.
Încă de la Bucureşti, sunase la toate rudele doamnei pe care o îngrijise înainte. „Sunt foarte de treabă, mă și rugaseră Daniela, nu pleca!, dar am plecat de la ei… Avem un proverb noi, în România: nu lăsa vrabia din mână pentru cioara de pe gard…”; „Avem şi noi vorba asta: cine lasă strada veche pentru strada nouă…”; „Acum mă aşteaptă înapoi, dar trebuie să ajung la Olbia, de acolo vine cineva să mă ia cu maşina până la Arzachena, mâine probabil că voi reuşi să trec să-mi iau lucrurile de la cealaltă doamnă, care a decedat; dar, şi dacă nu deceda, să ştiţi că tot nu venea nimeni din partea ei să mă ia… tot la noi, e o vorbă că cine aleargă de Revelion aşa va alerga tot anul care vine…”; „dar aveţi unde să mergeţi acum, doamnă, aveţi unde să staţi?”; „păi la doamna la care am lucrat înainte, voi lucra din nou la ea, am vorbit cu copiii ei… o femeie foarte de treabă, mi-au spus că între timp nu mai ţipă, i-au dat medicamente mai tari după ce am plecat… are 96 de ani, cea care a murit avea 84”; „mama mea are 106”; „vai, ce ghinion, ce ghinion”; „nu vă mai faceţi griji, haideţi că în câteva ore ajungeţi, rău e pentru bătrâna care a murit”; „nici nu am apucat s-o cunosc, am vorbit ieri la telefon, mi-a spus că nu o doare nimic, că e bine… dar azi a făcut infarct”.
Şoferul opreşte înainte de staţie şi îi arată cum se ajunge cel mai simplu la gară, nu înţelege, e confuză. Mai întreabă o dată la ce oră e trenul.
„Cobor şi eu aici, haideţi că vă însoţesc”, spun direct în română. „Dar oare ajungem la timp?”; „desigur, e abia 16:05, la 16:30 este trenul, gara este foarte aproape”.
Doar maşinile de bilete sunt deschise, mai mulţi oameni aşteaptă să le vină rândul, „tot la Olbia mergeţi? Pot să iau bilet şi din tren?”, îl întreabă pe tânărul din spate; „nu ştiu, e a doua oară în viaţa mea când iau trenul”. Spun: „dar avem timp pentru bilet”. Are doar o bancnotă de 50 de euro, nu e scris nicăieri dacă la 50 se dă restul sau doar până la 20. Pentru siguranţă, „lăsaţi, cumpărăm biletul cu cardul meu”; „dar cum îţi dau banii?”; „nu mi-i daţi, vă fac eu biletul cadou”; „unde e biletul?”; „în câteva secunde va apărea, durează un pic”. Trenul e deja în gară, pe peronul 4, cu 10 minute înainte de plecare. Ia biletul, mă roagă alte două doamne, de origine africană, să le ajut cu maşina de bilete, nu au mai folosit şi nu ştiu unde şi când să introducă banii şi „cum să trecem destinaţia pe bilet”; de fapt, nu ştiu să citească. „O secundă, vă ajut imediat”. Numele doamnei este Daniela, îmi spusese pe drum, „drum bun, Daniela!”. Pleacă repede, observ că trece pe lângă lift, îl întreb pe băiatul din spate dacă poate să le ajute el pe doamne, confirmă, alerg un pic şi-o ajung din urmă: „Daniela, uite e acolo liftul”. Îmi spune, din mers: „nu-ţi fă griji, uite treptele”. Sunt multe trepte de coborât şi, apoi, de urcat; e deja acolo, pregătită.
14 ianuarie
Îmi scrie Simona Castiglione: „doream să îţi spun că am scris un roman în bună parte chiar din oraşul tău”.
Îl deschid de îndată! Un Prolog de impact (şi foarte bine scris), apoi pagini dintr-o perioadă a copilăriei uneia dintre vocile cărţii. Citesc rândurile ei dintr-un oraş pe care nu l-am mai văzut de mult timp, sau poate că nu l-am văzut niciodată.
19 ianuarie
Discuție de o oră despre sinucidere, întreruptă de Dyana: „Vorbești în română la telefon, ești cumva român?”; „Da, tocmai vorbesc cu o fată care vrea să se arunce de la etaj, termin imediat, mă aștepți?”. Mi-a răspuns că trebuie să ajungă repede undeva. Peste câteva ore, din nou, face to face cu Dyana: „Și, s-a sinucis?”; „Nu, i-a pierit cheful!”.
21 ianuarie
Am ajuns mai devreme la examenul de italiană. Cu… două ore înainte. Avea altă grupă examen, aşa că am ieşit din sală şi am aşteptat afară. M-am apucat să citesc o carte în italiană şi (surprinzător) am înţeles tot, aşa că am continuat să citesc cam o oră. Apoi a ieşit o fată de la examen, nu am mai văzut-o până în acel moment, şi m-a întrebat ceva în italiană, dar eu am auzit-o în spaniolă, aşa că n-am ştiut ce să-i răspund, deşi, de fapt, ea m-a întrebat foarte clar în italiană.
25 ianuarie
Nu mi-a rezolvat Leti, prin magie, problema din noua mea cameră, deși sunt sigur că ar fi putut (a simțit ceva și Francesca Usai și mi-a spus că doar prin magie, altfel nu se poate!). Mai târziu, mi-a trecut prin cap că am zărit-o la Tempio Pausania, pe sub cele doar câteva picături de ploaie dintre micuții munți când m-am dus la Olbia, dar mi s-a părut și foarte absurd. Întrebând-o, apoi, mi-a răspuns că nici pomeneală de Gallura, ea este din sud, dar îi plac confesiunile absurde. Apoi i-am cerut o fotografie cu fragmentul ei preferat din „Il repertorio dei matti della città di Roma”, despre care am vorbit cu Flavia Montecchi acum câteva luni.
28 ianuarie
Astăzi, 17:00, cu două ore înainte de începerea programului meu la bibliotecă: la cafeneaua de unde îmi cumpăr de câteva zile unicul „mic dejun” de care am timp. Mănânc şi vorbesc la telefon. Cu 5 secunde înainte să termin ambele acţiuni, mă întrerupe cineva în limba italiană. Închid telefonul, îl întreb ce doreşte. Vorbeşte acum în română şi îmi spune că m-a auzit şi că e pentru doar o oră la Sassari şi nu ştie ce să viziteze înainte să plece spre Alghero. Îl întreb dacă are hartă, nu are. Îi spun ce nu trebuie să rateze, apoi mă ridic să plătesc. În acea clipă, dispare. Plătesc şi zăresc o mică revistă gratis, cu harta oraşului în interior. Ies, dar nu îl mai văd. Mă opresc în piazza Italia, pentru Internet, peste două minute îl zăresc alături de două doamne şi încă un domn, vorbesc toţi în română. Îi salut şi le spun că am găsit o hartă pentru ei. Domnul acela mă roagă să îi fac o fotografie, îi fac. Celălalt domn mă întreabă ce fac la Sassari, astfel, continuând discuţia, devin chiar eu ghidul lor, plimbându-i prin oraş, povestindu-le nu doar despre istoria veche a locurilor, dar şi despre cea de astăzi: în piazza Italia se întâlnesc, pe la 22:00, tinerii şi studenţii şi apoi se duc la discotecă sau în baruri, în piazza Castello liceenii, care îşi comandă pizza con patate şi vorbesc tare până pe la 23:00. Fontana di Rosello e un simbol al oraşului, cu o poveste a lui şi o latură practică (de acolo se alimenta oraşul cu apă), dar nu avem timp să ajungem la ea, Banco di Sardegna e, de fapt, un muzeu, care se şi poate vizita în anumite zile, la fel Primăria oraşului. Vorbesc cu acel domn despre badantele din Sardegna, despre oamenii care aici trăiesc sănătoşi până la vârste foarte înaintate (îi spun de lipsa de stres, liniştea, deşi sunt multe evenimente tot timpul, relaxarea ca un fel de cult, mâncarea sănătoasă), despre Cavalcata sarda, cu parada de cai şi costume, despre România, despre întoarcerea în ţară (îi spun că o să îi scriu lui Ovidiu Burduşa să nu se întoarcă, s-au întors alţii şi regretă şi astăzi). Ceilalţi membri ai grupului au făcut mai multe fotografii, din când în când video, în care apărem şi noi. „Dar nu întârzii la bibliotecă?”; „Nu, deloc, am timpul sub control, eu o să mai trec şi pe acasă, pentru a-mi lua laptopul”. După circa o oră, îi conduc la Emiciclo Garibaldi, unde aveau parcată maşina închiriată pentru aceste câteva zile ale lor în Sardinia: trei la Alghero, trei la Cagliari. Îi spun ce să mai viziteze, nu au timp.
„Numele meu este Dunea”, şi îmi dă numărul de telefon să îl sun când ajung la Bucureşti, pentru o cafea. Când dăm mâna, simt o bancnotă. „Vai, dar nu vreau bani”! Insistă: „pentru o cafea şi la Sassari”. Îmi amintesc că, de fapt, îmi trebuie bani pentru mama, pentru problemele medicale despre care tocmai a aflat (tot în urma unui RMN, cum am aflat și eu de ale mele înainte să plec din țară). O iau. Mă uit la ea după ce se urcă în maşină, 10 euro. Primii mei bani dintr-o vizită ghidată prin oraş, deşi i-am primit pe neaşteptate, nu a fost un serviciu, nu este o plată. O sumă foarte mică, desigur, însă mie îmi dă încredere. Sunt primii bani pentru mama!
12 februarie
Obosit, închis în mine, chiar trist. Nu e un efect al insulei. Vorbesc cu un om, îl salvez cu entuziasmul meu din fazele nasoale prin care el însuşi trece. Nu fac acelaşi lucru cu mine. Moby – New Dawn Fades (de la Manu) chiar acum, de vreo câteva ore. În rest: nemişcat. Stau nemişcat de mai multe ore în pat, ca în alte dăţi. Mă scap printre degete şi nu mişc un deget.
13 februarie
Fix o săptămână a trecut de când Michaela mi-a dat numărul lui Diego să-l sun să-l întreb dacă nu ştie de vreo cameră liberă (trebuie să-mi găsesc o nouă cameră; prima oară m-am mutat pentru că în locul meu a venit Daniela, sora Simonei, din Como, şi acum se vor bucura oamenii de pe insulă de tot ceea ce ea a învăţat să facă la Milano; a doua oară, acum, trebuie să mă mut pentru că în locul meu vor veni alte două persoane – Maria nu mai are bani şi e nevoită să închirieze camera în care am stat eu pentru o sumă mai mare). Fix o săptămână, aşadar, de când mi-a dat Michaela numărul. Şi fix o săptămână de când n-am sunat. Ineficienţă 100 %.
Amintiri disparate din primul meu semestru la Sassari.
… A fost Daniela câteva zile la noi, iar eu am dat de ea o singură dată, întâmplător, în bucătărie. Am vorbit două minute, apoi i-a sunat telefonul şi s-a dus în camera ei.
… N-am mai postat fotografia pe care mi-a trimis-o Kasia cu lacul pe care l-am văzut când am fost în excursie. Am întrebat după aceea pe toată lumea cum se numeşte lacul. Nimeni nu şi-a amintit că am fi trecut pe lângă un lac. El rămâne între mine şi Kasia.
… Joanna m-a invitat de fiecare dată în micile ei călătorii pe insulă, dar s-a întâmplat că nu am dat curs nici uneia dintre ele. Dar Joanna mi s-a părut de la început o prezenţă atât de familiară, poate de aceea. Eu cred uneori că Johanna este încă aici.
18 februarie
La Sassari. De fapt, nu chiar la Sassari şi nici la Roma, unde poate mă aşteaptă Mariana Cornea sau Mirela Leahu. 20 de ore din 24 în pat, din care 16 am dormit. Două ore spre cantină şi înapoi. De două săptămâni. Record personal. Dar după aceea m-am ridicat din pat şi am luat autocarul spre Nulvi, mii de curbe. Apoi, fotografii până când s-a descărcat bateria de la iPhone.
28 februarie
Astă seară la cafenea: un om se apropie de mine şi îmi spune Dario Argento. Nu înţeleg ce doreşte să-mi comunice. Îmi spune Goblin. Din nou nu înţeleg. Îmi spune că eu sunt un artist. Îi spun că într-un fel da. Îmi spune că fac muzică de film. Îi spun că nu. Îmi spune din nou Goblin. Îmi spune şi ce vrea de la mine: să ascult Goblin.
2 martie
Giro Pizza, cu Lisa şi Chris, Alessandra şi Andrea Manconi (Giro Pizza’s Masters), Mirco şi Filipa (cea cu “No more Giro Photos”, cea cu Giro Fingers pe faţă ca să n-o pot fotografia, dar, tot ea, şi cu declaraţia de pace), Hose şi Toni, Tadeu – singur (el e brazilianul cel mai italian dintre toţi) şi, conform fotografiilor, eu ar trebui să mă aflu, în această enumerare, lângă Konstantia, şi mă aflu – nefericita Konstantia (din cauza sferei magice a lui Mirco, sfera care i-a prezis Filipei că va avea 80 de copii; nu vreau să spun ce i-a prezis Konstantiei) şi fericitul de mine, deşi din fotografii pare invers.
4 martie
M-a sunat tata – a primit scrisoare de la copy-ro. În scrisoare, cei de la copy-ro mă anunţă că nu îmi aprobă demisia, căci a sosit la prea mult timp după ce eu mi-am dat-o. Şi mi-au scris că mai bine să nu mi-o mai dau, dar, dacă ţin neapărat, să am grijă totuşi să nu facă pe drum din nou mai mult de un an. Am verificat apoi în laptop şi, stupoare: aşa e, am trecut 1 ianuarie 2012 pe demisie, deşi eu am scris-o în 1 ianuarie în alt an… Poate că m-au influenţat interpretările calendarului mayas (interpretările, nu mayasii, care au fost totuşi, se pare, oameni de treabă) şi am crezut şi eu pentru o clipă că după 2012 vine tot 2012 sau nimic. Şi fix în acea clipă mi-am dat şi demisia. Sunt de groază, îmi spune Andra Rotaru. Dar şi ea a păţit-o cu Nora Iuga: i-a scris din Berlin, scrisoarea nu a ajuns în România, ci a primit ştampilă de Egipt şi s-a plimbat vreo 3 luni până a ajuns în Bucureşti, „acest deşert continuu”. Cum de a trecut totuşi prin Egipt?! Andra spune că poate că era poştaşul drogat, eu nu cred. Eu când am trecut pe la Nora, la Berlin, avea o girafă chiar la ea în apartament, ea apare şi în fotografii cu Miruna (din Sarajevo – Bosnia şi Herzegovina) şi Octavian Soviany (încă la Bucureşti, din ce ştiu). Aşa că eu cred mai degrabă că scrisoarea cu pricina a trecut, incognito, şi prin alte ţări.
11 martie
M-am despărţit de prima mea carte de italiană. Acum ea e la Jadranka. M-am despărţit repede, scurt, totuşi chiar în timp ce am dat-o „mai departe” mi-am dat seama cât de ataşat sunt de ea, deşi nici nu prea am răsfoit-o. Ca într-o relaţie din care nu înveţi prea mult, dar pe care simţi nevoia s-o ai. Bun! Acum e la Jadranka şi sper că ea nu doar se va ataşa, dar va şi studia!
13 martie
Aflu de la Peter Sragher (pe fb) că s-au luat în discuţie, la ASB, stagiarii din 2010. Ca să fie făcuţi membri plini. N-am ştiut, dar şi dacă aş fi ştiut tot nu aş fi tras de mine să-mi depun „dosarul”. Mi-a mai spus că, statutar, membrii şi stagiarii care nu şi-au plătit cotizaţia sunt suspendaţi. Înseamnă că sunt suspendat.
14 martie
Cursul de Drept comercial, ora 17:40 – profa vorbeşte despre Lichidare. Se opreşte din cauza ţipetelor (de bucurie) de pe hol. 10-12 suporteri intră în amfiteatru şi fac turul acestuia, cu steguleţe, în şir indian şi dansând. Totul durează 2-3 minute după care ies aşa cum au intrat. Profa continuă cursul cu „Caso di crisi” (lichidarea unei societăţi din cauza crizei).
4 aprilie
Mă întreabă Lorena ce am mai făcut (studiu – poezii – dacă am rezolvat cu bursa).
Eu nu am mai făcut nimic.
M-am plimbat (Castelsardo, într-una din puţinele zile cu soare şi, la fel, grotta di Nettuno, cu toate cele 654 de trepte până la ea; liniştitoarea La Pelosa, unde am ajuns, din pură întâmplare, tot într-o după-amiază cu soare).
M-am odihnit.
Am descoperit laptele cu mult zahăr şi cu cereale. Ba chiar constat că îmi place.
6 aprilie
De la aeroport (5 a.m.) m-am dus direct pe plajă, apoi am aşteptat un bus spre Sassari, care n-a mai venit. Aşa că m-am dus la Alghero şi-am dormit într-un parc şi-apoi în alt parc. În primul parc a venit de mai multe ori la mine un tip ce vorbea (cel mai des cânta) în sardă. Nu am înţeles nimic. În al doilea, am surprins o fată care se uita la mine căutând să-şi dea seama dacă dorm sau doar mă prefac. Până la urmă am prins ultimul bus spre Sassari. M-am trezit, deci, la timp.
7 aprilie
Vis cu Paul Cernat în tramvai, şi l-am întrebat de Bianca, dacă poate să coordoneze teze, şi i-am spus că este a treia oară când ajung din nou la Bucureşti după ce am părăsit oraşul, şi că-i văd de fiecare dată alte locuri pe care nu i le ştiam, tramvaiul tocmai lua o curbă în viteză, uitasem să observ c-am ajuns şi am coborât la următoarea, îi spuneam despre sălbăticia unei astfel de rute, citadină, apoi Paul a spus să luăm un taxi înapoi, iar eu am spus taxi sau tramvai, dacă se vede din staţie, și-a venit unul din direcţia opusă imediat ce am coborât.
10 – 22 aprilie
Mi-am trăit căsătoria. Prietena care tocmai mă părăsise a postat pe wall-ul meu: “Just married with Daniel De Marin” (ne căsătorisem într-un supermarket din Sassari după ce citisem câteva poezii, sub privirile unui lucrător care, fără să ştie, ne oficia pe noi (el credea că pune cutiile nou sosite pe rafturi), dar peste două zile a divorţat – eram deci divorţaţi; ea însă, întoarsă la Bucureşti, a uitat faptul din urmă). Câteva comentarii, multe like-uri, mesaje nedumerite în privat. N-am stricat bucuria celor de pe facebook, ba chiar m-am bucurat şi eu de bucuria lor. În fond, o căsătorie inventată de ea este ca o carte de literatură. Nici n-am confirmat-o, nici n-am infirmat-o.
18 aprilie
Manuela pleacă în Anglia. Am întrebat-o în ce oraş din Anglia pleacă. Mi-a spus că nu ştie. Manuela este singura persoană căreia i-am trimis o carte a mea din Sassari, prin poştă, de îndată ce am sosit pe insulă şi tot singura pentru care am vrut să cobor din trenul Viena – Roma, ca să o cunosc, înainte încă de-a sosi pe insulă. Acum emigrează în Anglia.
20 aprilie
Să fugi pe o insulă. Singura disponibilă sau singura unde ai putut aplica urgent cu o bursă. Foarte aproape de plajă şi de oameni necunoscuţi, care, eventual, n-ar vrea să îţi afle povestea. Sau ar fi dispuşi să o afle doar pe cea pe care ai vrea tu să le-o spui. E adevărat că în primul rând ai fugi şi de tine, de o parte din ceea ce tocmai ai aflat despre tine.
21 aprilie
M-a întrebat, cândva, Alessandra Scala ceva despre mine şi nu am ştiut ce să-i spun.
Prima oară am vrut să rămân în America, după ce am fost la o conferinţă 6 zile şi mi-am prelungit vizita cu 30 de zile. A doua oară era să rămân la Pavia, pentru că nu mă puteam despărţi de oraş. Acum sunt în Sardegna, după ce am aplicat la o bursă în cel mai izolat loc în care puteam aplica. Am primit bursa pentru 5 luni, apoi am cerut să mi se prelungească cu 5 luni şi mi s-a prelungit.
22 aprilie
Du-te şi nu te mai întoarce! După ce vei pleca, totul se va schimba, oamenii vor fi altfel, oamenii vor fi alţii, dacă te vei întoarce nu te va mai recunoaşte nimeni. Toţi se vor întreba: cine e omul nou care ne vizitează oraşul. Totul e adevărat în „Nuovo Cinema Paradiso”! Am fost să văd acest film, la Universitate. La sfârşit, le-am întrebat pe Stefania şi pe profesoara Titti Zedda unde s-au făcut filmările. Konstantia (singura pe care am recunoscut-o când am intrat; celelalte persoane am aflat că erau aici de puţin timp, au venit în al doilea semestru) a dispărut, nu am mai văzut-o la ieşire. Am mers singur prin ploaia care cădea încet. Nu am scos umbrela, deşi o aveam în rucsac. Am mers încet pe via Roma până la Piazza Italia, apoi până la Piazza Castello, unde m-am oprit, înainte să intru în casă. M-am oprit să mă uit unde locuiesc în acest moment. Astăzi.