nume : DANIELA BÎRZU
data nașterii : 13 mai 1971
locul nașterii: Iași
reședința actuală: localitatea Valea Lupului, Iași
studii: liceul Național , Iasi, absolventă a Universității Tehnice “ Gh. Asachi”, sectia Energetică, Iași
loc de muncă: nu are
Începe să scrie poezie în 2010, postând pe site-uri literare. Nu este membră a niciunui cenaclu, nu publică în reviste. Nu participă la concursuri, nu obține premii. In 2011 scoate prima carte „Magazinul de piane”, editura Opera, 2011. În 2012 apare în antologia “Virtualia”, editura PIM 2012, cu poeme selectate de Alina Manole. În 2014, sub îndrumarea Medeei Iancu, apare a a doua carte „Trandafiri pe viscere”, editura Karth, 2014. Continuă să publice poeme pe site-urile online. În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem, condus de Călin Vlasie. Până la momentul actual, nu a avut referințe critice.
&
0.8 mg de nicotină
în iarna aceasta atât de lungă
ca un tren încetinind între gările pustii
de fiecare dată cand asculți / no life, no cry /
în spațiile vag aeriste / uriașele spații ale descompunerii repetate
ale ființelor mici
chiar acum sub unghii nu este carne
sunt alte organisme care se înfruptă ca și tine din necunoscut
mg de tăcere în fiecare dimineață
când soarele sparge bariera de la celălalt capăt al pământului
și mușcă din geamuri ca dintr-un cadavru abia stins
cerul sunt: păsările, norii și lunga mea respirație în aerul rarefiat al neputinței
miligrame de teamă cu care toți oamenii se hrănesc
pet-uri care așteaptă să fie reciclate
mizerie înfiptă în drumurile cele mai frumoase ( când te ridici & nu mai știi
ce moment al zilei este)
dar nici nu mai contează / orbirea se petrece treptat
când fumul se lipește de retină
și îți asigură protecție
au spus să nu ucidem nimic, cândva
dar te uiți pe fereastră de undeva de sus
vezi toate insectele care vor să supraviețuiască
înca 0.8. mg. de nicotină în corpul tău nesfințit / pentru că știi
asta e imposibil.
&
o izbire de o mașină și totul devine real.
oase împrăștiate, orașul carnivor înghițindu-ne.
nu e nimic de văzut aici. obsesii aciuate
la colțuri de stradă ca niște cerșetori
decăzuți.
în orașul ca un imens catafalc
în care roiuri și roiuri de oameni
se ascund
își ascund temerile în mătasea lui vibrantă și caldă.
pornesc de aici. de la gât în jos
numai singurătate.
și soarele privindu-mă ca un ochi de jaguar
prin geamul crăpat
mutilându-mi liniștea: ești ceea ce vezi: o moarte violentă și scurtă în loc
de una lentă și frumoasă. un dans al păsării de foc
înaintea noastră, ca un spectacol funebru, cu grație.
&
da, noaptea între inima noastră și inima neagră a orașului
continuă să se facă un nod strâns
pe care
nimeni nu-l poate desface.
doar aerul absorbind zgomotele pădurii cu animalele lui mici
și zburdalnice,
doar corzile care se întind peste orașul anemic și sclipitor
ne fac să respirăm
&
nimic nu se schimbă,
nici trupul, nici străzile, nici carnea acesta făcută să
tresară la orice amintire sau vis,
la orice împușcătură care se aude de departe,
la orice trecere a trenului prin văile frumoase & toxice ale
inimilor noastre
până ce ele se unesc și pe acolo or să treacă
alți copii ca noi, în drum spre școală sau spre serviciu / căutându-se pe ei înșiși
zile în șir. nopți și ani lungi. în șir.
&
soarele de primăvară
ne devorează până la oase
ne aruncăm pieile ca pe niște haine murdare
e ziua în care păsările se întorc acasă
e ziua în care intrăm în noi cu șenilele unui tanc
ne uităm pe cer și vedem flori & avioane
căzând
intrând
în stratosferă apoi în
noi ca într-un nor pufos
pe care
sângele nostru îl umple / astfel evadăm în lumea reală
cu trupurile din ce în ce mai abstracte
& mai ușoare cu 21 de grame
©Daniela Bîrzu – Super red giant
&
o lumină care să disece totul
ca un bisturiu până la oase.
avem luciditatea unui doctor care scoate o inimă.
bypass.
treceri dintr-o parte în alta
până la regenerarea tesuturilor.
apoi moarte clinică.
în această lume unde rețele de cabluri ne
înfășoară mersul.
magazine strălucitoare. străzi strălucitoare.
dureri strălucitoare.
soarele e un coctail molotov.
zăpada o aglomerare de vise albe.
inimile stau
înfășurate pe rezistențe electrice.
străzile lungi pulsează precum anemonele.
rămânem sub cerul dezvelit ca sub o pătură moale
&
nimic nu ne alungă frica.
iar soarele se face din ce în ce mai roșu.
până când răuri de sânge curg liniștite.
&
suntem înăuntru și focul arde viu
între panouri de sticlă fumurie
de aici vedem mașiniile viitorului
înregistrându-ne fiecare mișcare
e cald & când ne strângem de mână
apare o linie subțire care tremură ca la poligraf
când pământul se cutremură
luăm cartea cu desene din copilărie
despre pământul acesta fragil
și o băgăm într-un
ghiozdan pe care cineva l-a lăsat pentru noi
pe ecranul mașinii viitorului apare o linie în formă de inimă.
apoi puls necontrolat & linia subțire care nu se mai sfârșește.
&
n-o să spun nimic dacă voi cădea într-o mlastină cu aburi otrăvitori,
eventual voi scoate o mână afară, două & voalul de ceață mi
se va prinde gât ca un laț.
când
aerul se împrăștie ca un diavol în jurul meu
îți
jur
pace ție
stăpâne, cu același drag cu care îmi împart mâncarea copiilor
cu aceeași nevoie de libertate pe care mi-o dă
un drum în afara orașului într-o noapte înstelată
și o lună care de departe
pare că vrea să mă sfâșie & să mă-nghită,
și eu uite, zâmbesc în cameră, în unghiul ei mort și mă las absorbită.
&
în cămăși de forță
pe marginea unui pat de spital, pe ferestre
vedem cum ambulanțele vin și pleacă.
e iarnă si garoul acesta ne strânge din ce în ce în mai tare.
prin tuburi subțiri ne evacuăm toata teama
& dragostea. repetăm: aceasta e plăcerea.
să fim detinuții care așteaptă mâncarea încă o zi și încă o zi
până ne vom sătura inimile.
la ieșire le vom arunca în borcane de sticlă
și vom scrie pe ele:
nesiguranță.
&
frică
&
colaps.
apoi vom pleca pe străzi cu perfuziile în vene pline cu lichide
albe la fel ca zăpada.
&
creștere de serotonină
soarele abia născut
lumea în facere
scoruri apgar scăzute
străzi abia desțelenite
sateliții lui google maps
asta e ceea ce ne înconjoară
pe o porțiune de pădure defrișată
în mijlocul verii / o lucidă transformare care nu verifică
nicio lege / oamenii își scriu ultimele dorințe
pe bucăți de piele / așa cum le-ar rosti pe paturile de moarte
dar nimeni nu va muri / ne vom prinde unul cu altul de mâini
vom înghiți Pastilele fericirii
care vor exploda în burțile noastre / acesta fiind ultimul
experiment la care vom fi supuși
înainte de a ni se da drumul în libertate
precum animalelor sălbatice
atât și scânteierea apelor în amurg
pe câmpiile defrișate
pe străzile abia desțelenite
la lumina telefoanelor mobile
și a celorlate ecrane albastre de pe care suntem urmăriți / zi și noapte
atât și scânteierea stelelor în noapte / din care suntem făcuți.
&
droguri de primăvară
pe care le înghițim:
soarele, florile, zăpada care încă nu s-a scurs
de pe de streșinile caselor
o placentă ne ține vii ca pe niște coconi.
avortăm teama că mâine
străzile vor îngheța încă o dată si odată cu ele
corpurile nostre se vor îngropa în neliniști si zăpada chimică
ca niște ghiocei lăsați să crească în întuneric.
până când lumina ne va cuceri
o lumină nocivă
și strălucitoare
&
o să înghițim aburii morții la fiecare colț de cameră.
o cameră din care suntem incapabili sa evadăm
o cameră plină de insecte dăunătoare
pe care zi de zi încercăm să le strivim.
&
pe toate dealurile, lichidele grele
curg în aval.
nicotină și păcură desprinsă din acoperișurile blocurilor.
ne intră
mai departe în piele.
spre poarta de la ieșirea orasului e liniște.
ea funcționează ca un sas. într-o parte
pădurea cu animale sălbatice,
terenurile revendicate de corporații
întinzându-se până la orizont,
în cealaltă, vidul, dragostea.
/
într-o parte forța care accelerează stelele
energia întunecată care ne face să
rupem randurile,
în cealaltă,
noi și orașul în efect de algosedare
primind doze din ce în ce mai mari de
singurătate.
&
cerul în fașe de tifon ca un fetus cu
ochii închiși / sub el câmpiile verzi
pe care ne-am construit casele
în șiruri paralele
la fel ca săgețile otrăvite, gândurile noastre
strălucesc în micile sclipiri ale asfaltului / dimineața
ne adunăm în fata caselor
în cămășile de noapte spălate și apretate
ne e dor de o singură casă
în care mamele noastre pregăteau prăjituri și gemuri
dar această casă nu mai există / închidem și noi ochii
precum copiii nenăscuți în placentă
și știm.
de cate ori asteptăm să răsară soarele, vom prinde viață din nou,
unii lipsiți de picioare, alții de mâini, unii de inimă,
până la sosirea zorilor ne povestim fiecare – trauma
și frica începe sa apară, se înfășoară ca un firicel de apă subțire
chiar și în cei mai puternici,
cei care desfășoară fașele de tifon, le curăță si le spală, zi de zi / pentru noi.
©Daniela Bîrzu – Underground flowers
&
e ora la care ar trebui să ne trezim
acasă & o facem
ne imaginăm că lumea este casa noastră
părăsită/ dărăpănată / în care fotografii amatori
își fac filmele industrial style
am lăsat și un pian vechi acolo pe care se așează vrăbiile
iar noi de aici de departe developăm filmele & ne vedem pe noi
niște fantome printre ziduri furmoase și vechi
așteptând să ne întoarcem & seara, ne mai uităm o dată la cer
fără să știm de ce o facem, în timp ce șoseaua lungă și
umedă, ca un braț întins înspre
soare, dispare.
&
rotoarele s-au oprit. cele care se învârt încă
alimentează cu energie
soarele, mașinile de gunoi și străzile.
ne refugiem în camerele noastre albe și negre
ca în niște camere obscure
unde ne developam amintirile
&
tristețile
&
fricile.
fotografii pe care le vom atârna pe sârme
să se usuce. când zgomotele din interior
se opresc / auzim primăvara.
zgomot de flori și mizerie întinzându-se pe asfalturi.
zgomot de rotor care ne pune din nou
în mișcare inimile de silicon.
&
o închisoare fragilă și frumoasă
această casă. clopoțeii sună
când bate vantul. frigul a înghețat
cearșafurile albe de pe sârme. la televizor
doi patinatori grațioși execută mișcări acrobate.
dar unde suntem noi aici?
pășim pe covoarele moi ca printr-o zăpadă acidă
sera cu inductoare de somn adormim îmbrățișați
ca două stele apropiate
devorandu-și una alteia sângele.
și din această hemofilie se naște dragostea noastră.
&
răni acoperindu-se unele pe altele
precum valurile de ceață din pădurile nordului.
cărările sunt vii acoperite cu mușchi cu
cerbi și căprioare împușcate. în ochii lor
sticlește pădurea. o singură mișcare, o singură pală de vânt
și vom cădea din picioare secerați de gloanțe.
dar așa se întâmplă zilnic,
când mergem pe străzile orașului și mașinile
ne sortează / etichetează/ rănesc.
de aceea preferăm drumurile prin pădure/
unde teama are frunzele roșii
și o putem observa de departe.
aici nu există frică/ există enclave ale fricii
unde fiecare își arată mâinile inscripționate
cu un simbol. noi suntem ochi de caprioară.
când suntem singuri ne uităm la inscripția de pe piele
și e ca și cum
știm cine suntem.
*Fotografiile fac parte din arhiva autoarei