FLORIN BUZDUGAN a absolvit studiile universitare de licență în cadrul Facultății de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”. Masteratul și l-a făcut în Teoria Literaturii și Literatură Comparată, Universitatea din București, cu o teză de master despre teoria contrafactualului; în prezent, urmează studii doctorale la Facultatea de Litere, Universitatea din București, continuând cercetările în ceea ce privește conceptul de contrafactual. În prezent, se ocupă de Traducerile de Sâmbătă, un proiect cultural care se axează pe traduceri literare și teoria traducerii.
I. Introducere
În eseul de față ne propunem să abordăm problematica exilului prin două trăsături fundamentale: caracterul memorialistic al scrierilor autorilor din exil (Paul Goma, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Andrei Codrescu etc.) și problematica pe care o ridică, ipso facto, exilul. Pentru a putea ilustra teoriile abordate de teoreticieni diverși privind aspectul memorialistic, pe de o parte, și cel de text analizabil prin prisma fie a studiilor postcoloniale fie a celor de istorie literară, pe de altă parte.
Pentru a exemplifica, ne-am ales doi autori cunoscuți atât la noi, cât și la străini: Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, și Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a.
II. Noțiuni teoretice privind termenul „exil”
În urma documentării privind atât etimonul termenului, cât și natura sa și încărcătura teoretică, teologică și filosofică pe care termenul a acumulat-o de-a lungul timpului, am ajuns la concluzia că, așa cum zice și motoul cu care eseul se deschide, exilul reprezintă, în primul rând, o stare de fapt, o dezrădăcinare și o strămutare dintr-un spațiul (cultural) în altul, nemaifiind o condiție ce ține doar de spațiul Europei de Est sau Est-Centrale, ci căpătând, din ce în ce mai mult, un caracter global.
Așa cum afirmă Nancy E. Berg, „An exile is a person compelled to leave or remain outside his country of origin on account of well-founded fear of persecution or for reasons of race, religion, nationality or political opinion (…)”[1].
Așadar, o primă interpretare, de bază, a termenului exil, este una generalizantă și generală, cea care include conceptele de religie, naționalitate și opinii (opțiuni) politice. Dintre cei care intră în această categorie, îi putem aminti pe B. Fundoianu (religie), Mircea Eliade și Emil Cioran (opțiuni politice). Privitor la categoria naționalității, în studiile pe care le-am consultat noi, în special cele care au legătură directă cu exilul românesc, singurii care au fugit din România în exil din pricina naționalității sunt cei din grupul germanilor (șvabilor) din Transilvania, numind-o aici pe Herta Müller.
Din punct de vedere, istoric, Alexandru Boldor afirmă că exilul este un fenomen, probabil, vechi ca umanitatea însăși și, totodată, unul dintre subiectele cele mai vechi din literatura universală[2]. Astfel, mergând pe ideea aceasta, nu ne este greu să spunem că primul exilat al omenirii, poate, istoric[3] vorbind, este poetul Ovidiu, exilat de împăratul Augustus. Cu el începe, cel mai probabil, in concreto, odiseea, însă în sens invers, dinspre propriul tărâm, propria țară, într-un loc alogen, cu care el nu este familiarizat, și în care va trăi până la sfârșitul vieții.
Aceasta ar fi varianta scurtă a definirii termenului de exil. Dar termenul în sine ridică o serie de probleme conceptuale și, de ce nu, terminologice, deoarece deseori el poate și, poate, chiar este confundat cu termenii emigrant, expatriat, diaspora.
Problema cu acești termeni este că deși au caracteristica exilului: a pleca dintr-o țară într-o alta din motive politice, totuși diferența rezidă în faptul că, dacă exilatul fuge dintr-o țară într-o alta din cauza unor catalizatori puternic politic, în primul rând, totuși, emigrantul are posibilitatea să se întoarcă acasă oricând. Expatriatul, deși și el este un exilat, alege deliberat, fără a fi forțat din elemente conjuncturale (regim politic, ideologie totalitară, discriminare rasială, religioasă etc.), să își părăsească țara de origine pentru a se așeza (și, în cele din urmă, a se aculturaliza) în noua sa țară. Unul dintre acești scriitori este Emil Cioran, care, deși a simpatizat cu Legionarii, nu risca să fie stigmatizat – prea mult – de regimul comunist pentru simpatiile sale. Cu toate acestea, el simțea un soi de anxietate, de nerealizare în România, așadar a luat, ca mulți alții, calea Parisului, renegându-și limba și patria.
III. Definind diaspora și exilul
Diaspora este un termen mai greu încadrabil într-un anumit tipar, însă nu imposibil:
„To complete our overview of the phenomenon of exile and its constitutive elements, we also need to mention here a form of community often wrongly identified with exile: the diaspora. Originally the word «diaspora» designated the forced dispersion of major religious and ethnic groups, such as the Jews and the Armenians, a dispersion «precipitated by a disaster often of a political nature[4]»”[5].
După cum se poate vedea, diaspora nu este totuna cu exilul, deoarece, deși este adevărat că diaspora este, la bază, alcătuită din diverse persoane care și-au părăsit casa din varii motive, totuși acest fapt nu mai are importanță deoarece, de-a lungul timpului trecut, cei care au fugit și-au format o nouă casă, un nouă cămin, iar comunitatea lor a intrat în contact cu comunitatea adoptivă[6] și a pus bazele unei noi relații (aculturație), astfel, după ceva timp, aceștia sunt integrați în societatea respectivă și, astfel, calitatea lor de exilați este anulată prin faptul că 1) continuă legătura cu cultura proprie prin faptul că aparțin de unul și același grup, care are aceeași viziune, aceleași tradiții etc. și 2) pentru că prin aculturație aceștia sunt integrați în sistemul cultural al societății adoptive.
Totuși, aceste noțiuni, diasporă, emigrant etc., nu fac obiectul acestui studiu, însă o distincție clară trebuie făcută. Cum poți defini un concept care, prin aportul modernismului și al postmodernismului, capătă valențe noi?
O definiție în lucru este aceea prin care exilul poate fi definit prin caracterul său „temporar și permanent” (Nancy E. Berg), „While colored by the hopelessness of permanence, it is dynamic and subject to change. This change does not necessarily occur through a change of the conditions leading to the exile but can happen on the part of the exiled”[7].
O altă definiție poate fi aceasta:
„Exile is a condition in which the protagonist is no longer living, or able to live, in the land of his birth. (…) However, exile may be enforced. This last occurrence frequently results from a major difference of political disagreement between the authorities of a state and the person being exiled. Often such exiles are helpless victims of circumstances beyond their sphere of influence; sometimes, however, the exiles are themselves prominent political figures, exiled because of the potential threat to the well-being of their rivals. (Claassen, 9)”
Un alt sens dat noțiunii de exil este acesta:
„«Un fenomen literar încheiat din punct de vedere istoric» în opinia Evei Behring1, exilul românesc nu poate fi considerat ca atare decât dacă privim fenomenul expatrierii din unghi exclusiv politic2.”[8]
Aceste citate au rolul de a contura peisajul în care se poate defini exilul: condiții politice extreme, care pot duce la vătămarea fizică – sau chiar asasinarea – a unor persoane și chiar personaje politice și sociale incomode unui anumit tip de regim politic (totalitarismul), a căror singură șansă de supraviețuire este fuga și cererea azilului politic.
Cu toate acestea, o ipoteză de lucru interesantă este cea propusă de Nancy E. Berg, în eseul său, și de Alexandru Boldor[9], în teza sa de doctorat, anume că – primordial, am putea spune – exilul are la bază două surse antinomice: exilul biblic – din Paradis (banishment) și galut, termenul din urmă desemnând, în concepția (teologică) evreiască, starea de dezrădăcinare și comunitatea de dezărădicinați[10] – și exilul cetățeanului din Roma Antică, care se făcea vinovat de trei crime[11]: lezmajestate, incendiere și otrăvirea unui individ (crimen majestatis, incendium și veneficium).
Cel ce se făcea vinovat de aceste crime avea, conform legii romane[12], avea libertatea de a se autoexila, însă era deprivat de toate drepturile cetățenești și de protecția asigurată de legea romană. Mai mult, acuzatul era ca și inexistent: „(…) no one was allowed to offer him shelter, no one could defend him and anyone could kill him without a legal consequence”[13].
De atunci și până în zilele noastre este clar deci că termenii de exil și exilat (în engleză, exile și, în latină, exsilium, conform lui Alexandru Boldor, în franceză: exile și exlié) au căpătat de-a lungul istoriei încărcături atât teologice, culturale și politice, care îngreunează punerea lui într-o schemă paradigmatică clar definită și la obiect, deoarece orice persoană care-și părăsește țara poate fi privită ca un exilat.
Unii pot chiar să capete condiția de exilat post factum, nefiind o condiție sine qua non ca cel ce pleacă din propria țară să fie privit ca un exilat – vezi cazul lui Eugen Ionescu, care a plecat din România în Franța înainte ca România să devină stat comunist, însă care, treptat, a devenit exilat per se după ce piesa sa Rinocerii a fost pusă în scenă, iar comuniștii au realizat că este o critică la adresa comunismului, Ionescu conștientizând astfel că întoarcerea în țară este imposibilă.
IV. Exilul românesc. Caracteristici și definire
Caracterul exilului literar românesc este dublat de caracterul memorialistic al scrierilor autorilor. Și este normal să fie astfel deoarece, indiferent de forma în care scriu (roman, poezie, memorialistică propriu-zis), singurul mod prin care pot să coopereze cu durerea ruperii de „glie” este actul creator confesiv, a-și scrie memoriile sau a ține un jurnal prin care să își creeze o dimensiune care să readucă acasă aici, în spațiul alogen:
„The writer in exile may attempt to mediate this lack through the creative process—that is, by recreating home through art. The actual childhood homes of the writers under discussion here are recorded in their writing and presented to the reader.
Much of exile writing is autobiographical, rooted in the experience of the alienated individual. The literature is an expression of the state of exile, and a strategy to resolve this state”[14]. (s.n.)
Discuția despre autobiografie ține de un alt context teoretic, cel propus de Philippe Lejeune și Gérard Genette, contextul în care vorbim de pact autobiografic și de factual și ficțional.
Deși memorialistica are un caracter autobiografic, ea este un gen de frontieră, nefiind nici biografie pură, nici ficțiune pură, ci un melanj între cele două genuri. Ele îi oferă cititorului ocazia de a privi în intimitatea vieții autorului, însă – contrar obiceiului lecturii de ficțiune – cititorul caută diferențele dintre ceea ce este în ficțiune și indică spre biografic și ceea ce este în biografie și diferă de cunoștințele sale, în general, despre viața autorului în cauză.
Discuția este pusă de Philippe Lejeune în termenii pactului autobiografic, pactul pe care autorul îl face cu cititorul prin indicii paratextuali: jurnal, memorii etc., care fac clar termenii în care lectura (trebuie, urmează) să fie desfășurată. Este similar cu pactul de lectură încheiat între cititor și basm, în condițiile în care a avut loc mutația dinspre caracterul moralizator al basmului înspre cea de scriere arhetipală etc., pact care este încheiat prin formule-tip „a fost odată ca niciodată” sau „pe când lupul și mielul beau apă din același izvor” ș.a., care fac clar faptul că ceea ce urmează a fi citit este ceva ficțional, care nu are o reprezentare dată (in concreto) în lumea reală.
Gérard Genette problematizează caracterul ficțiunii factuale/ ficțiunii ficționale astfel:
„«Nu există proprietate textuală, sintactică sau semantică (prin urmare, nici naratologică) care să permită identificarea unui text ca operă de ficțiune»*, pentru că povestirea de ficțiune este pur și simplu o prefăcătorie sau simulare a povestirii factuale, în care romancierul, de pildă, se preface nici mai mult, nici mai puțin (pretends) că povestește o întâmplare adevărată, fără să caute în mod serios creditul cititorului, dar fără să lase în textul său nici cea mai mică urmă a acestui caracter simulat la modul ne-serios. Însă cel mai neînsemnat lucru pe care-l putem spune e că această părere nu e împărtășită de toată lumea. Ea se izbește de cea a Kätei Hamburger**, care restrânge câmpul «prefăcătoriei (Fingiertheit) doar la romanul la persoana întâi – simulare ce nu poate fi deosebită de povestirea autobiografică autentică – și care pune în evidență, dimpotrivă, în ficțiunea propriu-zisă (la persoana a treia), niște «indicii» (Symptoms) textuale incontestabile de ficționalitate”[15].
Teoria lui Genette este că „(…) niciun povestitor, inclusiv în afara ficțiunii, inclusiv în afara literaturii, orale sau scrise, nu se poate constrânge în mod firesc și fără efort la un respect riguros al cronologiei” și că „Dacă, așa cum presupun, asupra acestei propoziții că nimic nu-i interzice povestirii factuale folosirea analepselor și prolepselor”[16].
Așadar, din teoria lui Genette, dincolo de factual și ficțional, deducem că folosirea analepselor și a prolepselor (deschiderea in medias res proleptic) duce la o ambiguizare a textului, folosirea persoanei I într-un roman, de pildă, poate crea confuzie, în timpul lecturii, privind tipul (genul) textului.
Dar memorialistica este un gen care nu comportă astfel de complexități de definire, deoarece însăși categoria lor (memorialistică, memorie) clarifică aspectul tipului de text pe care îl citim.
V. Scurt exercițiu critic. Două exemplificări
Având aceste noțiuni clarificate, conchidem acest eseu prin exemplificare, așa cum am afirmat la început.
Monica Lovinescu își începe cartea memorialistică La apa Vavilonului astfel:
„Când am redeschis, în anii ’90, Jurnalele mele din România (din iunie 1941 până în septembrie 1947 – sosirea la Paris) n-am făcut-o din vreo nostalgie a adolescenței. Presupun că n-am mai rezistat ispitei de a încerca să alcătuiesc un fel de Jurnal al Jurnalului sau, cel puțin, să-mi verific «biografia»”[17].
Totuși, pe aceeași pagină ea își continuă autoanaliza spunând că:
„(…) 1941 până în 1947, Jurnalul este intolerabil de prost, romanțios, sentimentaloid, atât de penibil încât am simțit nevoia să rup și să arunc la coș pagină de pagină. Din foarte puținele rămase intacte (…) am alcătuit doar o rubrică de repere necesare, deoarece decalajul între ceea ceea ce credeam c-am fost atunci și ce-a rămas fixat pe hârtie este atât de mare, încât mă pândește o «criză de identitate» (…)”[18].
Ea începe un parcurs invers, odiseic aproape, în care din prezent reparcurge traseul înspre tinerețea sa, deoarece, afirmă autoarea, „Reperele – deși n-ar fi imposibil să n-am mare lucru de «reperat» – vor reconstitui doar traseul meu existențial, așa cum reiese din Jurnal”[19].
Primele 64 de pagini ale cărții reconstituie tinerețea Monicăi Lovinescu, privită cu nostalgie, candoare, dar și cu un ochi critic, descriind momentele în care a publicat primele sale scrieri și decepția pe care a trăit-o realizând, poate dintr-o prea mare percepție critică, nontalentul ei – datorat, mai mult ca sigur, faptului că trăia în umbra și sub exigențele tatălui ei, criticul Eugen Lovinescu[20].
Recreând atmosfera de calm a epocii interbelice, a studenției și a stilului boem de viață al ei, neconstrânsă de vreuna dintre figurile părintești, aceasta totuși aduce în discuție, foarte razant, momentul izbucnirii terorii comuniste la pagina 21, unde, vorbind despre luptele ei cu limbile clasice greacă și latină, aduce în discuție următoarea:
„(…) Plină de răbdare, i-am amintit că nu învăț această limbă decât de câteva săptămâni și nu știu încă bine nici alfabetul. (…) Cu adevărat umilită n-am fost însă decât primind de la mama, în ajunul arestării ei, o carte poștală în care se bucura că mai reușește să citească pe Eschil în original, e drept, slujindu-se și de juxta latină. Probabil aceeași ediție care scăpase de rugul aprins, în 1948, și în care arsese întreaga bibliotecă a tatei”[21].
Motivul exilului Monicăi Lovinescu a fost unul de origine politică: fiind fiica lui Eugen Lovinescu, era văzută ca fiind de origine „nesănătoasă”, iar în perioada în care a fugit din țară, nu fără pericole însă, a fost cea în care beneficia de o bursă din partea Institutului Francez, pe care comuniștii i-au retras-o, ei și multor altor studenți care beneficiau de o astfel de bursă, într-un ultimatum de a-i face să se întoarcă în țară.
Atacată și persecutată de către comuniști pentru calitatea ei de opozant politic, aceasta risca să fie trimisă în închisoare sau într-un lagăr de muncă forțată, împărtășind, astfel, soarta multor intelectuali foști Legionari sau opozanți ai Partidului Comunist.
În La apa Vavilonului Monica Lovinescu recreează atmosfera atât bucureșteană, cât și pariziană a tulburilor ani comuniști, mai ales după preluarea puterii de către Ceaușescu, realizând adevărate portrete (literare) ale intelectualilor de frunte care au luat calea exilului, Emil Cioran, Mircea Eliade, cuplul Ionesco, Ștefan Lupașcu (Stéphane Lupasco) și mulți alții.
Și, asemenea multor exilați, resimte dorul de casă, poate chiar nostalgia după vremurile apuse, în special dorul de mama ei și chinul că nu o poate scoate din închisoare. În alte locuri ale cărții găsim chiar reflecții privind exilul: „Exilul, cu ireversibilitatea lui, ne păta trecerea, iar timpul, ca într-un poem de Virgil Ierunca, punea «niciodată pe lucruri»”[22].
Astfel, ceea ce teoreticienii afirmau în studiile lor întâlnim în cartea Monicăi Lovinescu, dar nu la modul explicit, ci foarte voalat, mai ales că, după ce își asumă rolul de voce a libertății – nu fără chinuri pricinuite de cei de acasă –, aceasta este absorbită complet de activitatea febrilă și (re)aduce Bucureștiul (de altădată) în Paris, capitala Luminilor.
Radu Pavel Gheo, scriitor, teoretician literar, eseist etc., în Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a problematizează și chiar acutizează problema exilului. Acesta în ceea ce pare a fi un cuvânt înainte al cărții afirmă:
„Când am început prima «scrisoare din America» – așa îi ziceau Lumii noi emigranții bănățeni plecați la început de secol să muncească în Statele Unite –, mă gândeam cu îngrijorare cât de greu e să descrii o întreagă lume, mai ales că este vorba despre o cultură mult diferită, dar (pentru ca lucrurile să fie și mai încurcate) cu oameni destul de asemănători celor pe care i-am cunoscut în România”[23].
Sau cuvintele de la pagina 10:
„Îmi amintesc că la examenul de definitivat – adică după doi ani de predare – m-am întâlnit cu doar trei dintre cei 35-40 de foști colegi de la Litere. Restul aleseseră profesii mai rentabile. Sau ținuturi mai rentabile. După încă doi ani, am renunțat și eu, apoi am părăsit Timișoara (orașul la care visez și astăzi) și m-am mutat în Iași. Au urmat doi ani obositori. O satisfacție tot am avut: am trăit «din cultură»”[24]. (s.n.)
Făcând o descriere a felului în care tânărul intelectual se luptă pentru a se afirma și pentru a căpăta un nume „vag (re)cunoscut”, acesta, la pagina 14, spune următoarele, care, considerăm, sunt elocvente pentru argumentul nostru:
„Într-un fel, mă înscriu și eu în șirul celor care nu s-au simțit bine în propria lor țară și în cele din urmă și-au luat inima în dinți și au părăsit-o. Nu cu plăcere, desigur: cine o face cu plăcere? Ținând cont că generația mea avea 18-20 de ani la revoluția din decembrie ’89 și că așteptările noastre erau destul de mari, îmi permit să spun că am fost alungați. De fapt, suntem în continuare alungați, înțelegând prin asta că ni se explică (foarte sugestiv) că nu avem ce căuta aici, fiindcă nimeni n-are nevoie de unii ca noi”[25]. (s.n.)
Prin aceste citate reprezentative, și prin altele, desigur, dorim să ilustrăm ideea că – deși contextul în care Monica Lovinescu pleacă în exil diferă de cel în care Radu Pavel Gheo pleacă în exil – există o trăsătură comună, pe care Gheo o subliniază – în mod conștient sau nu – în acest argument faptul că au fost alungați, statul i-a alungat.
În timpul în care Monica Lovinescu a plecat, ea a plecat din cauza comuniștilor și a persecutării comuniste; în timpul în care Gheo a plecat, a plecat din cauza unei decepții: decepția idealului pe care noua clasă politică i-l promisese lui și celorlalți participanți la revoluție, celor care sperau într-un viitor mai luminos. Problema apare însă în momentul în care, confruntată cu idealul, realitatea se arată a fi una care „pleoștește”.
Stilistic, cele două cărți pe care le avem în vedere diferă total una de cealaltă. Prima, cea a Monicăi Lovinescu, parcurge din momentul actual, cel al scrierii efective, înspre trecut. O incursiune care are drept scop final crearea unui portret (văzut critic, poate) al tinerei Monica Lovinescu și, mai departe, de a se constitui într-o mărturie a atrocităților la care a fost supusă mama ei în închisoare, tertipurile pe care comunismul le-a folosit în tentativele sale de a-i câștiga de partea sa pe fruntașii elitei. Pe de o parte. Pe de altă parte, reprezintă o cronică a vieții trecute, împlinite și a muncii asidue de a condamna comunismul, prin activitatea întreprinsă de Monica Lovinescu la postul de radio Europa Liberă, de a fixa în pagină, pe foaie, portretele celor pe care i-a cunoscut: Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca și mulți alții. E un portret și chiar o cronică a boemei franceze, a peisajului și a tipologiei franceze pe care autoarea o readuce în memorie și o compară cu alte amintiri.
Dar, în primul și primul rând, reprezintă o fixare a părinților săi, a tatălui, Eugen Lovinescu, în umbra și sub aripa sa protectoare sub care a crescut, a mamei sale, arestată, torturată și abrutizată chiar de către comuniști, figuri parentale mult iubite.
Dincolo de asta, cartea de memorii a Monicăi Lovinescu reprezintă și o confruntare a sinelui de acum cu cel de odinioară, o judecată și o apreciere a ceea ce a făcut și dacă va fi trecut cu vederea de Istorie, de a cărei existență ea, Monica Lovinescu, a devenit conștientă.
A doua carte, a lui Radu Pavel Gheo, reprezintă o carte de scrisori din America, pe care acesta le scrie din momentul în care ajunge în SUA, după ce se stabilește cu soția sa în orașul Seattle, iar rândurile cu care se deschide sunt edificatoare pentru maniera în care abordează el situația:
„Fiindcă America nu-i ca-n filme, ba chiar mai mult (unii ar zice «mai rău»): viața de zi cu zi în America nu seamănă mai deloc cu cea din filme decât – îndrăznesc să presupun – în măsura în care americanii imită și ei ceea ce văd la televizor. Dar ar fi atâtea de spus despre o cultură în care am aterizat știind teoretic că este cu totul altfel decât cea europeană, fără să-mi pot imagina practic ce înseamnă asta. Acuma știu… și nu-mi dau seama dacă îmi place sau nu. În orice caz, e buimăcitor”[26].
Sau, în alte scrisori, el analizează cu justețe sau chiar cu un ochi critic diferențele de percepție a unui grup etnic (social) asupra unui grup diferit[27], ceea ce creează o legătură atât cu imagologia, cât și cu studiile culturale. Cu alte cuvinte, Radu Pavel Gheo nu doar vorbește despre impactul dintre cele două culturi (română și americană), ci și analizează situația în care el și mulți alții asemenea lui – ruși, spanioli, chinezi etc. – se află, a fi departe de casă fie pentru a lucra, fie pentru a îți face un rost mai bun, pentru a îți întreține familia șamd.
O atenție deosebită o arată față de evenimentele din 11 septembrie, după atacurile teroriste, în care problematizează, în condițiile acestei situații, poziția (sensibilă) a arabilor care s-au stabilit în Statele Unite, emigranți (sau chiar exilați) care puteau fi făcuți in absentia și prin apartenența lor etnică vinovați de actul terorist. Iar scrisoarea sa evidențiază caracterul atât propagandistic dintre Vest și Est (capitalism/ democrație vs. comunism), cât și tensiunile pe care (și el, un exilat, un străin) le vede, le dezbate[28] și ajunge, în urma considerațiilor la o serie de concluzii, printre care: „Politica înaltă e politică înaltă, dar viața individului, istoria mică, e cu totul diferită de ceea ce va scrie istoria mare. Aici, pe coasta de vest, am urmărit zi de zi comportamentul cetățeanului mediu, încrezător în bună funcționare a sistemului în care trăiește (…)”[29].
În definitiv, stilurile celor doi sunt diferite, iar asta deoarece cei doi provin din medii și timpuri diferite, iar caracterul memorialistic sau de jurnal al scrierilor celor doi, evident, suferă deformări: Monica Lovinescu scrie într-un stil ușor emfatic, confesiv, sentimental (oid), după cum ea însăși a afirmat și făcând și o panoramă a unui moment gordian al celei de-a doua jumătăți a secolului XX, pe când Radu Pavel Gheo, în aceste scrisori către cei de acasă, este mai reflexiv, analitic, fiind conștient atât de poziția sa și, mai ales, de trecutul pe care l-a moștenit și societatea în care a crezut că se va schimba.
VI. Concluzii
Ceea ce ne-am propus la începutul acestui eseu a fost să analizăm două texte importante, care acoperă două perioade diferite de timp: Monica Lovinescu și Radu Pavel Gheo.
În analiza acestor texte, am expus o serie de teorie și am teoretizat noi înșine asupra conceptului și termenului (de) exil: ce valențe are, a avut; ce noi sensuri i-au fost date: pornind de la exil biblic până la cel propriu-zis, de la galutul evreilor pentru a se răscumpăra de păcat, exilul în care era aruncat cetățeanul roman care se făcea vinovat de încălcarea legii (vezi supra).
O teorie interesantă, dar care nu face corp comun cu eseul de față, este cea care pune exilul în termenii cyberspace-ului: momentul în care individul pătrunde într-un spațiu ageografic, acultural, exilându-se[30], am putea spune, din lumea exterioară.
O altă teorie, iarăși interesantă, este sociologică, prin care individul exilat, pe de o parte, se re-percepe pe sine ca individ – cu toate trăsăturile sale – și îl percepe și pe celălalt printr-o prismă nouă: cea a impactului, a interacțiunii cu celălalt.
Astfel, conchidem, în ideea că exilul devine un concept din ce în ce mai deschis, predispus la a absorbi noi sensuri (prone to), readucând în prim-plan motoul: „Exile here is of universal nature: forced separation from home, continual rootlessness, and the impossibility of communication” (Nancy E. Berg), cu mențiunea că exilul devine nu atât o separare sau rupere cu/ de acasă (vezi și John Neubauer și cazul lui Kundera), ci devine o problemă de identificare cu valorile propriei comunități în care trăiești; altfel, spus, exilul devine o problemă transnațională și chiar existențială, cu care indivizii se confruntă din ce în ce mai des (dacă acceptăm că o comunitate este familia însăși; vezi și cazul lui Kafka).
Bibliografie
Albu, Mihaela. „Scriitori români din exil: mesagerii noștri în Europa”, în volumul Distorsionări în comunicarea lingvistică, literară și etnofolclorică românească și contextul european, pp. 413-423, Iași, 2008, disponibil la adresa http://www.philippide.ro/distorsionari_2008/413-421%20ALBU%20MIHAELA%202008.pdf, accesat la data de 9.01.2015
Albu, Mihaela. „Prezenţe spirituale româneşti în spaţiul american. Recuperări necesare”, în Philologica Jassyensia, An II, Nr. 2, 2006, pp. 147-157, disponibil la adresa http://www.philologica-jassyensia.ro/asociatia/asociatia_admin/upload/II_2_mihaelaalbu.pdf, accesat la data de 8.01.2015
Behring, Eva. Scriitori români din exil. 1945-1989, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001
Berg, Nancy E. „Exile, Literature, and Jewish Writers”, în Exile from Exile: Israeli Writers from Iraq, Suny Press, Albany, NY, 1996, disponibil la adresa http://www.sunypress.edu/pdf/53460.pdf, accesat la data de 8.01.2015
Boldor, Alexandru. Exile as Severance, Louisiana State University, 2003, 2005, disponibil la adresa http://etd.lsu.edu/docs/available/etd-07122005-112749/unrestricted/Boldor_dis.pdf, accesat la data de 8.01.2015
Brodsky, Joseph. The Condition We Call “Exile”, disponibil la adresa https://www.amherst.edu/system/files/media/1622/ConditionWeCallExile.pdf, accesat la data de 8.01.2015
Guillén, Claudio. „On the Literature of Exile and Counter-Exile”, în Books Abroad, Vol. 50, No. 2 (Spring, 1976), pp. 271-280, Published by: Board of Regents of the University of Oklahoma, disponibil la adresa http://www.jstor.org/stable/40130427, accesat la data de 8.01.2015
Ion, Laurențiu-Mihail. Literatura diasporei românești în spațiul cultural american, rezumatul tezei de doctorat, Brașov, 2013, disponibil la adresa http://webbut.unitbv.ro/teze/rezumate/2013/rom/IonMihai.pdf, accesat la 8.01.2015
Neubauer, John; Borbála Zsuzsanna Török. „Exile: Home of the Twentieth Century (John Neubauer), în The Exile and Return of Writers from East-Central Europe. A Compendium, Walter de Gruyter GmbH & Co. KG, Berlin, 2009
Said, Edward. „Reflections on Exile”, în Reflections on Exile and Other Essays, Harvard University Press, Cambridge, USA, 2002, disponibil la adresa http://www.dartmouth.edu/~germ43/pdfs/said_reflections.pdf, accesat la data de 8.01.2015
Vrabie, Diana. „Paradigmele discursului autobiografic”, în Philologica Jassyensia, An III, Nr. 2, 2007, pp. 145-154, disponibil la adresa http://www.philologica-jassyensia.ro/asociatia/asociatia_admin/upload/III_2_Vrabie.pdf, accesat la data de 26.10.2014
——————————————————————————————————————-
[1] Nancy E. Berg, Exile, Literature, and Jewish Writers, Suny Press, Albany, NY, 1996, disponibil la adresa http://www.sunypress.edu/pdf/53460.pdf, accesat la data de 8.01.2015.
[2] „Exile is a phenomenon probably as ancient as humanity itself, and one of the oldest topics in universal literature. The great majority of its variants (political, economical, social,) are founded on the idea of «forced displacement.»”, p. iii, în Alexandru Boldor, Exile as Severance, teză de doctorat, disponibil la adresa http://etd.lsu.edu/docs/available/etd-07122005-112749/unrestricted/Boldor_dis.pdf, accesat la data de 8.01.2015.
[3] Dacă ar fi să mergem pe ideea de vechime dintr-un punct de vedere anistoric, am putea spune că primii exilați ai omenirii sunt Adam și Eva, izgoniți de către Dumnezeu din Paradis, v. Nancy E. Berg, op. cit.
[4] Chaliand, Gérard and Jean-Pierre Rageau. The Penguin Atlas of Diasporas. Translated by A. M. Barrett. New York: Viking, 1995: xiv. (Also see Seyhan, 11), citat de Alexandru Boldor, op. cit., p. 32.
[5] Alexandru Boldor, op. cit., pp. 31-32. De asemenea, vezi și: „Often, one or another of these sub-categories of “diaspora” may occasionally interfere with the image of the exiled artist. However, many members of a diaspora are born in the adoptive country, while others do not consider themselves exiles. Furthermore, some people may even not see themselves as belonging to their ethnic community. In short, while the concept of diaspora may be closely related to the idea of exile, exiles may not be part of a diaspora, and diaspora may not imply exile”, idem, p. 32.
[6] Deși și aici sunt discuții. Anumite comunități din diaspora, până la un punct, au rămas ermetic închise față de societatea adoptivă, bazându-se, mai degrabă, pe autosustenanță și creștere – sau, cu un termen consacrat unei instituții, bazându-se pe autocefalie.
[7] Nancy E. Berg, op. cit., p. 4.
[8] Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001, p. 9, apud Mihaela Albu, „Prezențe spirituale românești în spațiul american. Recuperări necesare”, în PHILOLOGICA JASSYENSIA, An II, Nr. 2, 2006, p. 147. Alăturăm și nota de subsol 2, p. 147, care este edificatoare, aici: „«Asuprire, urmărire politică, discriminare, închisoare și amenințare cu închisoarea, interdicție de publicare și cenzură – cu alte cuvinte motive politice și cultural politice pentru expulzare sau pentru a lua propria decizie de părăsire a țării, toate acestea ni se par determinante indispensabile pentru definirea exilului» (v. Eva Behring, op. cit., p. 12). Cercetătoarea scoate în evidență aceeași accepțiune dată exilului și de Gabriel Dimisianu, în art. Exilul din exil, «România Literară», 25.06.-1.07. 1997, dar și de Adrian Marino în mai multe lucrări ale acestuia. La exilul «asumat din rațiuni de ordin politic» determinat de „utopia negativă” a celor 50 de ani de comunism se referă și Ștefan Stoenescu în «Destin poetic românesc: 1944-2004 – în Statele Unite și Canada», prefață la vol. Timpul – rană sângerândă. Poeți români în Lumea Nouă, București, Editura Criterion Publishing, 2006, p. v.”.
[9] Alexandru Boldor este, de altfel, unul dintre singurii teoreticieni care abordează conceptul de exil și prin prisma modernismului și a postmodernismului (atât ca curente literare, cât și ca etape culturale): „Modernism and postmodernism, which delineate the cultural evolution of the last century are both profoundly marked by the idea of displacement4, even when the subject is an integral part of his native society: «It would appear, almost by definition, that ‘to be’ in the postmodern sense is somehow to be an Other: displaced».5”. V. și notele de subsol, p. 5.
[10] Nancy E Berg, op. cit., p. 8-9. Din păcate, aparatul critic al eseului lui Nancy E. Berg este indisponibil; prin urmare, vom face doar trimiteri la paginile în discuție.
[11] Alexandru Boldor, op. cit.: „Exile was defined in Roman law as civitatis amissio (loss of citizenship). Loss of civic status was immediate only if it was a case of solum vertere exilii causa (change of location because of exile), involving escape from capital condemnation or if the sentence imposed was interdictio aqua et igni (prevention from enjoying the privileges of water and destination. A Roman exsul could take up local citizenship.12”, pp. 13-14.
[12] idem, p. 14.
[13] ibidem.
[14] Nancy E. Berg, op. cit., p. 8.
[15] *, ** John Searle, „Le statut logique du discours de la fiction”, p. 199; Logique des genres littéraires, cap. IV, „Formele speciale sau mixte”, apud Genette, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, traducere și prefață de Ion Pop, Editura Univers, București, 1994, cap. „Ficțiune și dicțiune”, pp. 136-137.
[16] Genette, op. cit., p. 138.
[17] Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, București, 2008, 2010, p. 7.
[18] ibidem.
[19] idem, p. 8
[20] Unul din momentele revelatoare ale crizei sale și neîncrederii sale în sine este cel de la pagina 20, în care descrie „izgonirea-i din rai”: „(…) Ieșisem pe uliță, să ne îndreptăm spre Băncuța, eu gata împodobită cu toate întrebările mele «literare» ce-mi deschideau calea de acces spre el. Îi pun prima, îmi răspunde sec: – Pe latinește! Nu înțeleg. – Cum adică? – Foarte simplu, acum știi și declinările, și verbele. Formezi fraza pe latinește! Am înghețat. Eram izgonită din rai. Între mine și duetul intelectual cu tata, prin care curgea mierea literaturii, se interpuneau, ca un zid umed, născător de singurătăți și tăceri, declinațiile latine”.
[21] idem, p. 21.
[22] idem, p. 235.
[23] Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, ediția a III-a, Polirom, Iași, 2013, p. 21.
[24] Radu Pavel Gheo, op. cit., pp. 11-12.
[25] idem, p. 14.
[26] idem, p.23.
[27] „M-am întrebat ADESEA cum se formează în conștiința unui grup social (popor, etnie, comunitate) atât ceea ce imagologii numesc autoimage – imaginea despre sine –, cât și perechea indispensabilă a a acesteia, heteroimage, imaginea pe care respectivă o are despre ceilalți, cei din exterior”, p. 146.
[28] v. pp 101-112.
[29] idem, p. 112.
[30] „Internetul atrage utilizatorul într-o dimensiune liminală, inconsistentă: din «spațiul» real al casei sau biroului, individul accesează un «spațiu» derealizat, iluzoriu, la care teoriile media fac referire prin noțiunea de «ciberspațiu». În analiza mea, am arătat că odată pătrunși în acest «nici aici, nici acolo» al spațiul virtual, indivizii sunt deposedați de determinările structurii sociale, însă revenirea în spațiul real, de plecare, este aproape întotdeauna însoțită de o acumulare în plan existențial”, Laurențiu-Mihail Ion, Literatura diasporei românești în spațiul cultural american, rezumatul tezei de doctorat, Brașov, 2013, disponibil la adresa http://webbut.unitbv.ro/teze/rezumate/2013/rom/IonMihai.pdf, accesat la 8.01.2015.