MARIA-SABINA DRAGA ALEXANDRU este conferențiar universitar doctor la Departmentul de Engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București. Predă și scrie despre literaturi americane etnice, postcolonialism și multiculturalism și traduce literatură catalană contemporană în limba romană. Acum lucrează la o carte despre dimensiunea globală a literaturii americane moderne și la traducerea celui mai recent roman al lui Lluís-Anton Baulenas, Doamna cu macara.
În cartea sa Despre traducere (2004), Paul Ricoeur afirmă că traducerile sunt promotorii ideali ai unui model de succes pentru paradigma politică și culturală a unei Europe a viitorului, în care comunicarea transfrontalieră ar trebui să funcționeze fără limite. Catalunya este una dintre țările care prețuiesc cel mai mult traducerea propriei literaturi în alte limbi și a literaturilor altor țări în catalană. Traducerea e considerată, de mult timp, una dintre strategiile cele mai importante în promovarea culturii proprii în străinătate. În timpul dictaturii franchiste, Catalunya și-a conservat limba (a cărei folosire Franco o interzisese) și, mai mult decât atât, a supraviețuit prin intermediul literaturii și culturii. Activitățile de promovare organizate de Institutul Ramon Llull și de Institució de les Lletres Catalanes sunt bine cunoscute în acest sens.
România, înainte de 1989, a fost țara est-europeană cu forma cea mai dură de dictatură. Cu un complex de inferioritate istoric alimentat de evenimentele recente (o tranziție lungă și foarte dificilă de la economia centralizată de stat la capitalismul de piață în anii nouăzeci și la începutul secolului XXI, urmată de aderarea la Uniunea Europeană în 2007, la început cu multe restricții), România se bucură în acest moment, oficial, de toate privilegiile unei țări membre UE. Dar se simte încă într-o poziție mai degrabă marginală, și asta se întâmplă și din cauză că se știe puțin despre cultura sa în străinătate. Dacă, pentru Catalunya, traducerea literaturii catalane în alte limbi constituie o strategie fundamentală de independență culturală, în România sentimentul participării la viața culturală europeană îl dau mai degrabă traducerile altor literaturi în limba română.
La finele anilor nouăzeci, când trecuse un deceniu de la ieșirea din lumea represivă a comunismului și începuseră pregătirile necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană, eu căutam un roman catalan potrivit momentului pe care să-l traduc în română. Căutam, adică, o carte care să atragă atenția publicului român și o editură care să dea viață acestei cărți în România. Absolvisem facultatea de puțină vreme și eram asistent universitar la catedra de engleză a Universității din București. Studiasem catalana ca limba a treia și literatura catalană era pasiunea mea. Împărtășeam acest proiect cu profesorul meu de catalană, Xavier Montoliu Pauli. Ne gândeam să ne lansăm în această aventură traducând împreună o carte, și trebuia să alegem bine, să fie o carte cu anumite calități, pentru că în acel moment de început al traducerilor catalane în limba română trebuia să trezim curiozitatea publicului, trebuia să creăm un apetit pentru cultura catalană în România. Era un moment în care și România trecea prin experiențe care, în sine, reprezentau un nou început, iar modelul de emancipare culturală a Catalunyei părea o sursă de inspirație ideală. Cele două țări aveau în comun experiența de a fi trăit vremuri de dictatură. Cele două limbi se asemănau nu numai prin faptul că erau amândouă limbi romanice, ci și prin faptul că împărtășeau ceea ce lingviștii numesc legea ariilor laterale. De aici venea o anumită atitudine conservatoare cu privire la cuvintele și structurile păstrate din latină, de unde provin multe cuvinte foarte asemănătoare în cele două limbi, dar și o anumită complexitate lexicală, niște trăsături stilistice și o bogăție de expresii care însemnau aproape, dar nu exact același lucru, pe care nu o găsim în același mod în limbile cu mai mare circulație și mai mare putere politică și culturală. Trebuia să stabilim un dialog între cele două culturi în totalitatea lor. Din fericire, aceste eforturi nu erau deloc izolate, pentru că în România existau deja mulți oameni îndrăgostiți de limba și cultura catalană.
Și, cumva (cred că va fi jucat un rol destul de important ideea că literatura SF întotdeauna s-a vândut bine în România, unde există un public tânăr pasionat și edituri interesate) am ajuns la concluzia că trebuia să traducem Manuscrisul celei de a doua origini de Manuel de Pedrolo (1918-1990). Acest roman pentru adolescenți, plin de iubire și de generozitate – emoții fără de care nu se putea începe o lume nouă, așa cum trebuie să o facă Alba și Dídac, așa cum și țara mea trebuia să o facă – părea ideal. O alegorie a oricărui nou început, Manuscrisul intra în viața mea într-un moment bun: eram începătoare în traducerea literară din catalană în română și, chiar dacă eram puțin mai mare decât Alba și Dídac, eram încă la vârsta marilor vise. Cartea nu a ajuns în cele din urmă la o editură care publica SF, ci a avut un destin mult mai bun: a fost preluată de Editura Meronia, care era atunci pe punctul de a inaugura ceea ce este astăzi colecția cea mai prestigioasă de literatură catalană în limba română: Biblioteca de Cultură Catalană, coordonată de traducătoarea, lingvista, editoarea și îndrăgostita de Catalunya Jana Matei.
Manuscrisul lui Pedrolo este, după cum știm, o carte care a făcut epocă la ea acasă. Aparent un roman pentru adolescenți (chiar dacă, judecând după seriozitatea mesajului, e clar că Pedrolo trebuie să-l fi scris pentru un public mai vast), tema principală e gravă și dificilă: moartea unei civilizații din cauza unui atac extraterestru (teama cea mai mare a întregii literaturi inspirate din teme SF) și necesitatea de a o lua complet de la început, în absența oricărei pregătiri prealabile. Cum spune Jana Matei în studiul introductiv la romanul lui Pedrolo, publicarea sa în limba română a avut loc când se sărbătoreau zece ani de la moartea autorului. Acum ne amintim acel moment când sărbătorim Centenarul Pedrolo, o sută de ani de la nașterea scriitorului și, cu toată energia pozitivă ce se degajă din această aniversare, putem privi înapoi, putem pune creația sa în perspectivă și ne putem bucura de măreția sa.
Editoarea observă că Manuscrisul cele de a doua origini este, mai mult decât o carte, «un fenomen de masă», din care s-au vândut zeci de mii de exemplare și care a sfârșit prin a face parte din programa școlară după introducerea limbii catalane în sistemul educațional din Catalunya în 1978. Acest «elogiu natural și autentic al vieții și al iubirii», cum îl numește aceeași Jana Matei, are, în ciuda (sau poate că tocmai din cauza) simplității sale aparente, o complexitate psihologică de neuitat, care vine din decizia fermă a protagonistei, Alba, de a nu se lăsa copleșită de dezastrul care ucisese întreaga populație a planetei cu excepția celor doi copii, și de a se lupta pentru un nou început. În situația unui astfel de dezastru, într-o lume populată de morți și nu de vii, o lume postapocaliptică în care, în plus, Alba, mama adolescentă a primului copil născut după dezastru, rămâne cu desăvârșire singură când dispare și Dídac, eroina nu își pierde speranța. Convinsă de importanța misiunii sale, ea continuă lupta pentru repopularea Terrei. Ne dăm seama la sfârșitul cărții că manuscrisul pe care îl citim mii de ani mai târziu e istoria sa, iar noi toți suntem eroii acestei istorii.
Manuscrisul era prima mea traducere literară destinată publicării. Deși controlam mult mai bine limba engleză decât pe cea catalană, nu mi se părea la fel de interesant să traduc din engleză – o făcea atâta lume, și atât de bine. Dar a traduce din catalană era cu totul altceva. Însemna să-mi aduc mica mea contribuție la introducerea unei literaturi de mare complexitate, dar puțin cunoscută, în cultura țării mele. Pe lângă asta, limba și spiritul ei păreau a fi mult mai aproape de sufletul meu. Era nevoie de un efort de imaginație ca să înveți să rescrii (sau să recreezi textul emblematic al lui Pedrolo, deoarece, cu fiecare traducere, reinventăm originalul) un text catalan în limba română. Am început prin dialoguri cu Xavier Montoliu Pauli – în căldura insuportabilă din iunie 1996 la București – în jurul textului, încercând o traducere în colaborare ce avea avantajul dublei noastre perspective native asupra celor două limbi între care pendulam. Pe atunci, sursele lexicografice catalane disponibile în România erau puține, nu exista nici un dicționar catalan-român și/sau român-catalan), iar Internetul nu era nici pe departe marea sursă de sinonime, nuanțe și posibilități lingvistice pe care o reprezintă astăzi pentru traducători. Era mult de lucru, dar erau atât de interesante posibilitățile ce se iveau în jurul acestui dialog, în jurul felurilor în care se puteau exprima diferite concepte în fiecare din cele două limbi. De fapt, aceasta e menirea limbilor: să faciliteze dialogurile. Și când e vorba de literatură, aceste dialoguri dobândesc universalitatea ce poate veni numai din împărtășirea unor valori comune, ca cele pe care le împărtășim noi, traducătorii, cu personajele lui Pedrolo.
Pe lângă faptul că aceasta era prima mea traducere, pe vremea aceea mă interesa mai mult să explorez misterele limbilor străine pe care le studiam decât să investighez complexitățile propriei mele limbi. Nu aveam practică de traducător, în afară de ceea ce învățasem în facultate. În acest sens, contribuția editoarei, Jana Matei, care avea mult mai multă experiență decât noi, a fost esențială.
La prima vedere nu părea prea greu de tradus catalana lui Pedrolo, având în vedere asemănările dintre limbile noastre romanice și fluiditatea și naturalitatea textului original, care trebuia și ea exprimată în română. Diferențele care apăreau erau mai degrabă în jurul utilizării conceptelor, mentalităților și percepțiilor culturale diferite. O primă problemă a fost traducerea titlului. Cuvântul «mecanoscrit» nu există în română, unde se utilizează formula puțin inexactă «manuscris» (atât pentru texte dactilografiate, cât și pentru texte scrise de mână). Acesta a fost cuvântul pe care a trebuit să-l folosim și noi. Un alt exemplu: o traducere mot-à-mot pentru «una noia de catorze anys, verge i bruna» («o fată de paisprezece ani, virgină și brunetă») nu suna bine în românește. Jana Matei ne-a sugerat «o fetiță de paisprezece ani». În cultura românească, cel puțin pe vremea aceea, nu se prea vorbea despre intimități; în catalană, dezvoltarea sexualității copiilor e exprimată cu mult mai mare ușurință și este percepută ca fiind mult mai normală. Astfel, prima scenă în care Alba și Dídac fac dragoste, din secțiunea 21 al «Caietului călătoriei și al iubirii», TT4, versiunea românească pentru care s-a optat se bazează mult mai mult pe sugestie, iar dimensiunea fizică actului e sublimată în intensitatea sentimentelor («I llavors s´alça cap a ell perquè la penetrés» –«Și atunci se ridică spre el sa s-o pătrundă» – devine în română «Și atunci se ridică spre el, toată numai iubire»). Scena nașterii, descrisă în original ca «un gran èxtasi voluptuos» – «un mare extazvoluptuos» – a avut nevoie de mai multe explicații în română: «o femeie cunoaște un extaz imposibil de descris în cuvinte» («Caietul vieții și al morții», 27), ca și efectele care au urmat: expresia idiomatică «Ara les cames li feien figa» devine «îi mai tremurau și acum mâinile și picioarele» (28).
La aceasta se adaugă detalii gramaticale cum ar fi folosirea interpelărilor («Són platets voladors, tu!» – «Mă… sunt farfurii zburătoare!») sau folosirea limbajului colocvial, mai adecvat vârstei protagoniștilor («Anem, que no et volen» – «hai să mergem, că nu te-nghit» (echivalentul mai mult sau mai puțin exact al lui «nu te vor», care ar fi traducerea exactă pentru «no et volen», mai formal, în TT1, secțiunea 7). În secțiunile 12 și 13 din «Caietul distrugerii și al salvării», trebuia exprimată intensitatea tragediei pe care o trăiesc cei doi copii, ceea ce impune căutarea unor echivalente mai degrabă semantice decât lexicale: «bietelor victime» [pobres víctimes] pentru«víctimes patètiques» în secțiunea16 (în loc de«patetice»;cuvântul corespunzător există în română, dar face parte dintr-un registru diferit). Traducerea expresiilor idiomatice trebuia să țină cont desigur de echivalentele semantice mai degrabă decât de cele lexicale: «viure amb l’ai al cor» devine«a sta cu frica-n sân» (29). În «Caietul ieșirii și al conservării», intensitatea tragediei distrugerii unei lumi întregi necesită uneori intensificări. Astfel, în secțiunea 8 «singurătatea» din original devine «o liniște de mormânt»: «el motor roncava en la solitud» («motorul huruia în singurătate») devine «Într-o liniște de mormânt, se auzea doar motorul», în timp ceexpresia «amb penes i treballs» (aproximativ echivalentă cu «cu chiu și vai») devine «numai cu greu», tonul mai formal în limba română fiind perceput ca fiind mai potrivit gravității situației).
Acum, după ce a trecut ceva timp, îmi dau seama de rolul formator al acelei traduceri. Am învățat că a traduce înseamnă să intri nu numai în«măruntaiele» limbii textului, ci și în ale limbii proprii. În același timp, când am văzut cartea apărând ca a doua publicație din cadrul «Bibliotecii de Cultură Catalană» m-am umplut de mândrie la gândul că participam la un act fondator. E bine cunoscut faptul că piața de traduceri literare e în creștere în România, așa cum se poate vedea la principalele târguri de carte din București: Bookfest (care are loc în fiecare an la sfârșit de mai) și Gaudeamus (care are loc în noiembrie). Cât despre traducerile din literatura catalană, se pare că modelul catalan al promovării specificului național prin intermediul culturii e foarte atrăgător pentru români, lucru carecontribuie la succesul traducerilor din catalană. În momentul de față, România este țara est-europeană cu cel mai mare număr de traduceri literare din catalană. Pe lângă colecția «Biblioteca de Cultură Catalană» a Editurii Meronia, alte edituri manifestă un interes din ce în ce mai mare pentru această literatură atât de originală, atât de frumoasă și de complexă. Acest an, Sesiunea de comunicări a Asociației Internaționale de Limba și Literatura Catalană a avut loc la București între 2 și 6 iulie. Este o mare ocazie de a atrage atenția și altor cititori români asupra faptului că marii autori catalani merită să fie citiți. Și, în același timp, poate că ar fi timpul ca noi, traducătorii, să mai traducem din Pedrolo.
Un Pedrolo român ar fi făcut minuni în România, cu atitudinea sa subversivă constantă din timpul dictaturii franchiste (care nu a fost foarte diferit de comunism, chiar dacă, teoretic, se afla la cealaltă extremă politică) și criticile sale din perioadade tranziție(care s-ar fi putut aplica atât de bine anilor nouăzeci în România). Dar și prin scriitura sa alegorică și puterea sa de a interpreta și chiar influența societăți și destine istorice. Acum, privind înapoi, chiar dacă nu s-a bucurat de o recunoaștere atât de mare cum ar fi meritat, traducerea Manuscrisului a apărut într-un moment simbolic, când, la finele unui deceniu extrem de haotic, România se pregătea în sfârșit să-și asume responsabilitățile și oportunitățile unei țări libere și democratice.