Adina Mocanu: Katia Pascariu și Mihaela Michailov ați ajuns și anul acesta la Telciu, în cadrul proiectului Buletin de Telciu, ca să continuați lucrul inițiat anul trecut în cadrul Școlii de vară. Anul acesta a ieșit spectacolul de teatru cu titlu: Tot pe drum, pe drum, pe drum!, iar echipa teatru este compusă din: Alexandra, Ana, Andra, Damiana, Florin, Gusti, Katia, Maria Mihaela, Marius, Mihaela, Robert, Vasile. Cum a fost atmosfera și relația cu participanții la atelierele propuse de voi? Cum s-au desfășurat activitățile în comunitate?
Katia Pascariu: A fost cu siguranță mai ușor decât anul trecut pentru că nu am luat-o de la zero. Deja ne știam cu mulți copii, lucraserăm împreună, știam unii părinți, Telciu ne e tot mai familiar. Cu toate astea, sigur că trebuie luate lucrurile ușor – e vară, e vacanță, scopul asumat de a avea un spectacol la final de atelier nu trebuia să fie o presiune pe participanți. De asta nici nu am condiționat participarea în niciun fel, a venit cine și cât a vrut/putut. Au fost și adolescenți cu care am lucrat acum prima dată. Ultima săptămână a fost însă axată pe finalizarea spectacolului. S-a lucrat mult, dar cu bucurie și plăcere. Așa cred și sper. A fost o experiență intensă și la nivel emoțional – teatrul provoacă mult și vulnerabilizarea e parte din proces. De asta primul lucru pe care îl faci când lucrezi într-o comunitate e să creezi un spațiu sigur, safe, de încredere și libertate.
Mihaela Michailov: A fost important că am lucrat cu mare parte dintre adolescenți și adolescente anul trecut, pentru că am reușit să construim un limbaj comun. În teatrul educațional, timpul e esențial. Ne propunem să activăm în cei cu care lucrăm o înțelegere mai profundă a lumii din jurul lor, ne dorim să-i facem să fie mai conștienți de ce li se întâmplă și de ce ar putea schimba. E esențial să avem încredere unii în alții și să creăm un spațiu safe în care să simți că poți să te expui. Și tocmai de-asta e nevoie de timp, pentru că timpul dă naștere acestei siguranțe emoționale.
Am lucrat intens anul acesta, timp de trei săptămâni, în fiecare zi, uneori și dimineața și după-amiaza. Cel mai complicat e să reușești să faci trecerea de la jocuri și exerciții de improvizație la un mod de lucru în care trebuie să repeți, să așezi ce ai construit. Tipul ăsta de lucru cere concentrare, disponibilitate și enorm de multă răbdare. Nu e simplu să înțelegi, când nu ești actor profesionist, că ce ai câștigat azi într-o repetiție e bine să păstrezi și să îmbogățești mâine. E un vocabular care trebuie dobândit. Pentru noi a fost o experiență intensă și necesară.
Adina Mocanu: Atelierul din 2018 a avut ca titlul: Școală, școală nu muri!, iar cel de anul acesta Tot de drum, pe drum, pe drum!. Cum ați ales temele? Au mai fost și altele care au fost propuse chiar de adolescenți?
Mihaela Michailov: Educația e o temă care se regăsește frecvent în spectacolele noastre. Nu există grup de adolescenți/ adolescente cu care, atunci când lucrăm în cadrul atelierelor, să nu ajungem să vorbim despre școală. De la primele întâlniri pe care le-am avut în 2018, școala a devenit un subiect de discuție frecvent. Nu am vrut să ne limităm doar la criticile recurente aduse școlii de azi, am încercat să vorbim și despre posibile schimbări pe care ei le identifică, despre lucruri pe care le-ar putea genera. Ni s-a părut important să-i provocăm să se gândească la mai multe aspecte care țin de educație: dezechilibrul urban-rural, accesul redus la educație, închiderea unor școli etc. De aici și hit-ul prezentării de anul trecut: Școală, școală, nu muri!. Tema de anul acesta a fost legată de multiple dislocări – fie că vorbim de migrația părinților, fie că vorbim de plecarea lor din Telciu la liceu, fie că vorbim despre orașele în care și-ar dori să trăiască în viitor – și a reieșit din discuțiile pe care le-am avut împreună. Cea mai dureroasă realitate pe care o trăiesc este ruptura de părinții plecați la muncă în străinătate, de aici și maneaua migrației.
Katia Pascariu: Le-am ales pornind atât de la interesele noastre de cercetare și de lucru, de la curiozitățile pe care le avem deja de câțiva ani în ceea ce privește sistemul de educație din România, cât și de la experiențele de lucru pe zona educațională din urban și din rural. De fapt, anul trecut nu știam ce vom face anul acesta. De asta, în 2018, am pornit de la ideea de a chestiona spațiul școlar prezent și trecut, perspectivele participanților și prin ei și ale familiilor lor, cumva. O istorie recentă a echipei de actori și prin ochii lor o privire în viitor. Sigur că dacă vorbești cu copii despre școală nu vei vorbi numai despre curriculum și despre infrastructură, vei vorbi despre emoțiile lor, pasiunile lor, fricile și dorințele lor. Și așa ne-am legat unii de alții. Ei cresc, efectele economiei asupra indivizilor le cunoaștem – era firesc să vorbim cu ei despre plecări, trasee de viață, opțiuni profesionale, familii, muncă … și așa am deschis anul acesta tema drumului.
Adina Mocanu: De ce credeți că sunt importante aceste teme care pun în discuție contextul social-politic, plecând de la experiențele personale? Și cum au fost primite de participanți, dar și de public?
Katia Pascariu: Sunt primite bine pentru că sunt reale, e cotidianul nostru. Ciudat e uneori pentru unele persoane că putem face teatru din aceste teme. Unii vin cu alte așteptări la atelier. Au altă idee despre ce e teatrul, dar foarte repede intră în joc și merg pe mâna noastră. Teatru despre viețile lor e tot teatru! Sigur că la repetiții e uneori mai distractiv, alteori e muncă mai serioasă – se scrie, se citește, se ascultă, cere răbdare și implicare. De asta nu rămân toți până la final.
Mihaela Michailov: Temele astea vin cu un univers pe care adolescentele și adolescenții îl experimentează în primul rând emoțional. Ce încercăm noi este să legăm contextul politic de emoțiile pe care ei le trăiesc, să-i facem să-și localizeze punctele vulnerabile și să vadă cum le pot depăși, cum pot transforma un fapt de viață, cum pot crea o experiență de lucru comună. Tot de drum, pe drum, pe drum! a fost foarte bine primit și la Telciu, și la București. Sigur că la Telciu, încărcătura emoțională a fost mai mare pentru că erau în sală părinții și bunicii lor, oameni cărora le transmiteau un mesaj puternic. Oameni cărora le vorbeau despre o realitate acută.
Adina Mocanu: De ce considerați important teatrul educațional și propunerea acestor ateliere în zonele rurale?
Katia Pascariu: Pentru că zona rurală este un spațiu pe nedrept văduvit de o viață culturală diversă. Totul e la centru. Accesul la cultură trebuie să fie regândit în mod echitabil. Dacă statul nu o face, inițiativele noastre de artiști independenți trag un semnal de alarmă. Din păcate, noi nu putem acoperi toată țara. Teatrul educațional deschide o serie de discuții la nivel public, dar mai mult decât atât – prin proces, și mai puțin prin rezultat, susține dezvoltarea emoțională și socială a participanților. România este un spațiu încă majoritar rural, și cu sau fără resurse, ne dorim să fim cât mai prezente cu proiectele noastre în afara zonei de confort oferit de marile zone urbane.
Mihaela Michailov: Cred că orice copil din țara asta ar trebui să aibă parte de teatru educațional. Pentru că procesul transformator pe care îl implică și rezultatele pe care le are sunt revelatoare pentru parcursul de maturizare. Teatrul educațional te ajută să înțelegi câteva lucruri esențiale despre tine și despre lumea în care trăiești, îți dă sentimentul că aparții unei colectivități, că e nevoie să fii solidar cu cei mai vulnerabili decât tine, că singur e infinit mai greu decât împreună, că povestea pe care o transmiți are valoare dacă îi dai valoare, că dacă ești atent la cei din jurul tău, dacă nu îi rănești, dacă îi respecți, câștigi un tip de umanitate care te ajută să contrabalansezi individualismul, acumularea unidirecționată, discriminarea și segregarea. Teatrul educațional e un joc de societate empatică. Cum spunea și Katia, mediul rural e, în acest moment, cel mai grav afectat economic și tocmai de aceea problemele pe care le ridică pot fi dezbătute eliberator prin teatrul educațional.
Adina Mocanu: Pe 4 septembrie a avut loc a doua reprezentație a spectacolului de teatru realizat la Telciu. De data aceasta la Centrul de Teatru Educațional Replika, din București. Cum a fost primit spectacolul? Ce pregătiți pe viitor împreună cu adolescenții din Telciu?
Mihaela Michailov: A venit foarte, foarte multă la Centrul Replika să vadă spectacolul și entuziasmul a fost maxim. Publicul a apreciat munca pe care au depus-o și credința cu care au transmis mesajele. Am simțit că a contat enorm pentru ei că au venit la București, pentru că și-au dat seama că nu doar acolo unde lumea îi știe au reușit să emoționeze, dar și într-un oraș în care cei mai mulți nu fuseseră niciodată și unde spectatorii au înțeles cât de puternică e realitatea pe care o transmit și cât de adecvat o reprezintă.
Ne-am dori să mai lucrăm cu ei. Am reușit să ne legăm unii de alții și să simțim că tot ce construim împreună ține de o pedagogie a jocului comunitar transformator.
Katia Pascariu: A fost un succes masiv și nu glumesc – și la Telciu/ acasă la ei, și în deplasare/ la București, spectacolul a emoționat și surprins. Și nu atât spectacolul, cât grupul de adolescenți. Sunt foarte tari – a fost muncă multă, și distracție, dar au fost momente când ne-am raportat la ei ca la niște profesioniști. Evident la Telciu au avut emoții mai mari, fiind primul și fiind sala arhiplină, cu sute de ochi pe ei, cu familiile și prietenii lor filmându-i și aplaudându-i. La București au venit familiile și prietenii noștri și evident, fanii școlii de vară de la Telciu.
Eu m-aș bucura mult să lucrăm în continuare și la vară, am zis asta pe scena casei de cultură, sper să fie așa. Avem ce, adolescența e o perioadă extrem de ofertantă pentru teatru. Acum depinde și de noi și de ei să reușim o nouă întâlnire în 2020.
