DANIEL-SAMUEL PETRILĂ este poet și traducător român de origine rromă. A fost redactor la Revista online Literatura de azi, iar în 2017 a pus bazele Revistei online Rromano vak, o inițiativă culturală a unui grup de studenți rromi.
A scrie despre cultura unui popor privit, de multe ori, cu suspiciune, ar putea părea o muncă de Sisif. Nu de puține ori am fost ,,sfătuit” de așa-ziși experți (chiar și din cadrul comunității mele) să renunț la a scrie despre rromi și despre cultura lor. La polul opus, tot atât de primejdios pentru receptarea corectă a culturii noastre (dar și a altor culturi în general), se află cei care (indiferent de etnie, status social) preferă să îmbrățișeze un bohemianism multicolor cu văluri ademenitoare. Există un număr însemnat de opere literare scrise despre rromi care se pot încadra în acest curent (deși nu se încadrează neapărat în totalitate, există câteva opere analizabile din acest punct de vedere) – opere în care femeile noastre sunt prezentate ca fiind pline de foc lăuntric [dar și exterior], trupurile acestora fiind ultrasexualizate (imaginea din urmă mă duce cu gândul la țigăncile – sclavele – hărțuite sexual de către boierii din Țara Românească și Moldova, aproximativ în perioada 1385-1856); opere în care idealul de frumusețe era de factură exotică, în chipul și asemănarea țigăncii (Mircea Eliade – La țigănci, Mihail Sadoveanu – Hanu–Ancuței); în care rromii ar avea un trecut de o anvergură mistică (Mihail Sadoveanu – Nopțile de Sânziene[1]) etc.
De asemenea, mi-au atras atenția și câteva texte contemporane. Mă opresc la romanul De ce iubim femeile al lui Mircea Cărtărescu. Aici, intensitatea cu care sunt relatate întâmplările din Bucureștiul interbelic, cât și proximitatea spațială, au un rol extrem de important în stimularea curiozității cititorilor, cu menținerea acesteia pe tot parcursul lecturii. Autorul jonglează cu diverse forme de stereotip (fie cu scopul de a lua în derâdere anumite practici literare, fie din motive de marketing cultural – publicul este foarte receptiv când vine vorba de povestiri palpitante): Femeia foarte tânără ce-şi făcuse intrarea […] era într-adevăr ţigancă, avea faţa aspră, buzele ca de bărbat senzual şi părul atât de negru şi de lucios, încât de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri şi pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame. (,,Zaraza” de Mircea Cărtărescu, în De ce iubim femeile, Ediția a II-a revizuită, Colecția ,,Cartea de pe noptieră” [colecție îngrijită de Ioana Pârvulescu], București: Humanitas. 2005, p. 136).
Naratorul (sau autorul) poveștii ,,adevărate” a Zarazei (Una dintre acestea era Zaraza, şi povestea ei m-a emoţionat întotdeauna nu prin ciudăţenia ei nemaivăzută, cât prin faptul că e adevărată.) (p. 136), va urmări într-o anumită măsură recuperarea spiritului epocii interbelice, fiind conștient de importanța pe care această epocă o deține din mai multe puncte de vedere, în special istoric și cultural etc. Astfel, recuperarea unor întâmplări (fie parțial distorsionate, sau pur și simplu inventate) care au legătură directă cu Bucureștiul epocii interbelice ar putea fi, așadar, garantul naratorului oferit cititorilor cu privire la autenticitatea narațiunii. Astfel, consider că înlocuirea fictivului cu ,,povestea adevărată” ar putea fi unul din mecanismele pe care le-a folosit Mircea Cărtărescu pentru a atrage atenția unui public cât mai larg, cât mai divers (din punct de vedere social și profesional), reușind să-l șocheze deopotrivă: Doi ani de vis trecură ca-n vis, şi de-aici începe partea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul adevărată, a povestirii mele. (p. 140)
În povestirea Zarazei (var.: Zarada), naratorul (sau autorul) folosește antroponime cu valoare generică în comunitatea rromă, pentru a sugera o anumită stereotipie. De pildă, ni se spune, eronat, că Zaraza (această fata morgana autohtonă) ar însemna ,,Minunata’’: Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţigănesc tradiţional. El înseamnă Minunata. (p. 136) Zaraza, sau Zarada, nu înseamnă nicidecum ,,Minunata” în limba rromani. S-au făcut speculații de tot felul cu privire la acest nume, unii considerând faptul că termenul ar fi un simplu joc de cuvinte, însă tind să cred că este vorba despre o altă imagine prefabricată care se referă la femeia rromă, fiindcă ardoarea care le ,,caracterizează” pe țigănci, datorită exotismului și habitusului lor, reprezintă un aspect de interes pentru un număr semnificativ de… boiernași contemporani. Există o vădită relație de sororitate între Zaraza (Zarada) și personajul Rada al lui Tudor Arghezi, de asemenea un prototip al femeii de moravuri ușoare – femeia fatală. Îmi vin în minte următoarele versuri:
Cu o floare-n dinți
Rada-i un măceș cu ghimpi fierbinți.
Joacă-n tină
Cu soarele-n păr, ca o albină.
Se-apleacă, se scoală, sare,
Cu sălbile zornăitoare,
Ca niște zăbale spumate.
Se înconvoaie pe jumătate,
Oprește șoldu-n loc, zvîrle piciorul
[…]
Statuia ei de chilimbar,
Ai răstigni-o, ca un potcovar
Mînza, la pămînt,
Nechezînd.
[…]
Sînt bolnav de mirezme.
Sînt bolnav de cîntece, mamă.
Adu-o, să joace culcată și să geamă!
Mai mult, puțini cunosc faptul că termenul zar, în limbile indiene – aici rromani -, desemnează podoaba pubiană. Și aici, ca și mai sus, este vorba tot despre imagini prefabricate. Personajul Zaraza a intrat de mult timp în mentalul românesc urban, astfel că acesta este un produs cultural ultrasexualizat, ca mai multe exemple de acest fel. Bohemianismul pătrunde cu ușurință în literaturile europene odată cu romantismul de tip Biedermeier, așa se face că în literatura română remarcăm jumătatea secolului al XIX-lea (post-dezrobire)[2], cu accente puternice în interbelic, trecând – ca un fir roșu – și în literatura contemporană. Astfel de idei preconcepute despre unele popoare migratoare (aici mă refer la rromi mai ales) erau primite cu extaz în societățile literare. Este important de menționat că acest soi de literatură se vindea foarte bine, nemaiadăugând exemple din alte arte pe care bohemianismul le-a influențat.
Puțini sunt scriitorii români care au abordat diferit imaginea celuilalt și în operele cărora se pot observa tendințe de distanțare față de curentul mai sus amintit: Marin Preda (Moromeții), Zaharia Stancu (Șatra), Karin Gündisch (Cosmin. Von einem, der auszog, das Leben zu lernen), Doina Ruști (Manuscrisul fanariot), Radu Aldulescu (Amantul Colivăresei) ș.a.
Dintre scriitorii europeni, am rămas impresionat de Bohumil Hrabal. Într-un celebru roman, O singurătate prea zgomotoasă, descrierile și acțiunea sunt conduse pe un făgaș socio-istoric:
Odată am ajuns acasă seara, țiganca nu mă aștepta, am aprins lumina, m-am plimbat, m-am plimbat pînă dimineața prin fața casei, dar ea nu a venit, așa cum nu a venit nici a doua zi și nici mai tîrziu. Am căutat-o, dar n-am mai văzut-o niciodată pe mica mea țigancă, țiganca mea simplă ca un lemn necioplit, țiganca mea ce semăna cu suflarea Duhului Sfînt. N-am mai văzut-o pe țigancă. Nu și-a dorit nicicînd nimic altceva decît să arunce lemne pe foc, lemne pe care le căra în spate, scînduri și grinzi grele, lemne mari cît o cruce. N-a dorit nimic altceva decît să gătească gulaș de cartofi cu salam de cal, să stea lîngă foc, și toamna să înalțe un zmeu către cer. Abia pe urmă am aflat că o ridicase Gestapo-ul, o luase împreună cu ceilalți țigani și îi dusese pe toți într-un lagăr de concentrare. Nu s-au mai întors, poate că au murit arși undeva la Majdanek sau la Auschwitz, într-un cuptor de incinerare.
După ce am analizat o parte din literatura despre rromi, dar și a rromilor despre ei înșiși, m-am gândit că ar fi util să aduc în discuție câteva dintre aceste aspecte în cadrul unor proiecte pe care să le inițiez împreună cu alți studenți rromi sau nerromi. Unul dintre acestea este Cenaclul literar Anton Pann (17 ianuarie – 7 decembrie 2017), inițiat alături de actorul Sorin Sandu Aurel, care funcționează, începând din 8 decembrie 2017, sub egida Revistei online Rromano vak. Recent, am lansat primul număr al Revistei online Rromano vak (rom. ,,glas rrom”), mai exact în 5 noiembrie 2017, cu ocazia Zilei Internaționale a Limbii Rromani. Am considerat că este important să ne organizăm în jurul acestei reviste (o revistă de cultură și atitudine) deoarece suntem intrigați de faptul că există un număr extrem de scăzut de producții culturale rrome. Mai mult, foarte puțini sunt cei care scriu despre cultura noastră, literatura fiind un domeniu și mai neglijat… De asemenea, suntem interesați de a stabili dialoguri interculturale eficiente între rromi și celelalte populații și de a-i face vizibili pe tinerii scriitori rromi (dar și nerromi) în vederea dezvoltării literaturii contemporane, îndreptându-ne atenția spre zone foarte puțin sau deloc abordate. Vom porni de la scriitorii rromi ,,clasici” și contemporani (cei care reprezintă repere importante în vederea dezvoltării unei literaturi durabile) care, în ciuda falselor neputințe la care a fost condamnată această etnie, au avut/ au curajul de a lupta atât cu propriile stereotipuri, cu propriul stigmat identitar, cât și cu stereotipurile despre ei înșiși. Îi menționez pe: Santino Spinelli, Bronisława Wajs-Papuscha, Viorel Gongu, Philomena Franz, Matteo Maximoff, Mariella Mehr, José Heredia Maya, Katarina Taikon, Mircea Lăcătuș, Adam Tikno, Alexandr Ghermano, Kārlis Rudevičs, Mylailo Hryhorovich Kozimirenko, Rajko Djurić, Ali Krasnić, Ruždija Sejdović, Slobodan Berberski, Uzim Kerim etc.
Consider că este important să înțelegem o cultură nu prin prisma unor reprezentări personale, ci în funcție de ceea ce este ea cu adevărat. Aceasta este calea prin care putem să scriem onest – fără ostilități, fără corectitudini politice, fără exagerări pozitive sau negative. Și lista poate continua!
[1] Descendența rromilor din pecenegi
[2] Dezrobirea țiganilor
Citatul din titlu îi aparține lui Nicolae Gheorghe, sociolog și activist pentru drepturile omului.