BOGDAN POPA este un viitor scriitor de mare succes. În 2035, el a publicat trei romane sf suprarealiste la editura AXEM, care au fost traduse peste hotare și au făcut o figură frumoasă.
Neymar urlând și rostogolindu-se pe teren, de multe ori în poziție fetală, este marca vizuală a verii. Neymar artist, clovn, copil recalcitrant. Neymar este “un exemplu rău pentru un copil, pentru copilul meu”. [1]
Da, da, boss, cele ce urmează parcă le știm? Copiii trebuie să nu fie încurajați să fie clovni, să-i păcălească pe cei din jurul lor. Ei oricum fac asta, ei sunt problema, sunt cei care costă, cei care nu fac să curgă jocul după reguli prestabilite. Sunt cei pe care trebuie să îi pui pe oliță să învețe că exisă un singur mod de a fi adult, și anume că stai drept, și suferi stoic, și îți pui încrederea într-o meritocrație care nu există.
Da, da, boss, parcă știm deja. Suntem înconjurați de camere și da, trebuie să ne jucăm rolurile în fața unei audiențe globale. Adulții suferă în tăcere, joacă un joc al meritului și al seriozității, respectă regulile cum trebuie, dar există șmecherii, copiii, cei care trag de timp, cei care exagerează, cei care se dau de pământ când nu trebuie, cei care vor să-i facă pe arbitrii, cei care ies din economia investiției și a riscului calculat. Am învățat deja, poate? Clasa de mijloc trebuie să constituie în permanență aducând figuri ciudate în prim-plan, cum sunt Neymar chinuit de durere. Da, da, prin hipervizualizare, știm bine, ea instituie coduri de disciplină pentru a stabiliza ceea ce este atât de fragil și isteric (și da, mă refer la capitalism, evident).
Da, da, știm deja, Neymar, copilul care se rostogolește pe pământ, întruchipează frica de a ieși din cadrele producției teatrale numite capitalism. Figură rasializată a lipsei de etică a muncii, Neymar este un semnificant care se umple cu spaimele legate de normalizarea supravegherii prin înregistrări video. E figura lui Neymar însă și altceva, nu doar un mecanism de disciplinare care nu face decât să ne confirme puterea capitalului? E Neymar un cyborg, o creatură postumană care creează altceva în materialitatea lui copilărească, o mașinărie complexă care ne scoate din umanism, gen?
Ce face ultimul dosar Posthum dedicat copilăriei este să ne incite să ne gândim la cum funcționează copilul astăzi și cum poate fi altceva în forța lui teribilă, ca un rival al umanității fascisto-burgheze. Și o face ca un colectiv copilăresc, ca un desant care produce împotriva normalizării pentru a crea o lume nouă, care ne ajută să respirăm diferit. Odată, ce face bine dosarul este că ne spune cum a funcționat copilul istoric, o figură cheie a stabilizării codurilor adulteții căsătorite cu extragerea de valoare.
Copilul Neymar este o figură pentru noi, consumatori globali de burghezie, de a vrea să ne iubim suferința meritocratică și a investi din nou în munca invizibilă a speranței că suntem mai buni decât cei care urlă disperați. Posthumii, câți sunt ei, ne incită să ne gândim la Neymar, el niño, la cum funcționează figura lui după noi coduri de producție capitaliste, care sunt discontinue și care se re-articulează în permanență. Apoi, ce face foarte bine dosarul Posthum este să ne arate cum să ne gândim să ieșim din liniaritate, continuitate, istorie cauzală, și să ne gândim la mașinitatea noastră îngrozitoare, cea care e produsă sintetic în afara tiraniei eului.
Să o luăm cu producția de copii la hectarul capitalist. De pildă, copilul lui Locke, cel care e o pagină ștearsă pe care trebuie instituite senzații și dorințe noi, sau cel care e prins în conflictul între memorie și experiență, e un produs al înfloririi colonialismului britanic în secolul 17. [2] Locke, ca un participant activ în comerțul cu sclavi și scrierea de coduri constituționale care justificau moartea indigenilor și sclavia, producea o nouă figură a copilului ca inocent, un teren virgin și deschis la imprimat de senzații. Copilul lui Rousseau din Emilese schimbă în secolul 18, și, deși pe modelul de „bun sălbatic”, construiește o imaginație mai reticentă la monarhie, unde egalitatea dintre frați devine un mod de a înlocui autoritatea taților autocrați. [3] În mijlocul secolului XIX, cu Oliver Twist și Dickens copilul devine victima inocentă și necoruptă, care, ca martor al nedreptății sociale, nu poate decât să justifice moralitatea clasei de mijloc, care trebuie să se indigneze și să salveze imaginar victimele capitalismului.
În ușoară tensiune cu tradiția copilului inocent, dosarul ne artă că apar și copii freudieni, cei care devin contra-figuri care dețin memorie reprimată de clasa de mijloc. De pildă, copiii freudieni ai lui Michael Haneke (din Ascuns, de pildă) funcționează ca figuri răzbunătoare pentru ce au trebuit să facă adulții ca să funcționeze în fascismul generalizat de astăzi. Copiii sunt și figuri ciudate care ies emerg din relații borderline yucky, așa cum ne zice Jacqueline Rose. Ele se nasc din relația lui Lewis Caroll cu Alice sau din cea adultului Barrie cu personajul Peter Pan, cel care scrie povestea despre dorința unui adult față de un băiețel:
Actul sexual care stă la baza lui Peter Pan nu este nici act, nici fantezie în sensul în care acestea sunt înţelese în mod obişnuit sau plasate, eronat, în opoziţie. Este un act în care copilul este folosit (şi abuzat) pentru a reprezenta întreaga problemă despre ce este – sau poate fi sexualitatea şi pentru a ţine cât mai la distanţă această problemă. (Rose, 122)
Dar întorcându-ne la copilul Neymar și la instigarea celor din Posthum de a ieși din capitalism, putem să observăm că el este produs global ca o formă de teatralizare exagerată. Un artist al camp-ului, Neymar joacă pentru mașini și pentru colegi, el însuși fiind o mașină proiectată pe ecranele globale ale imaginației noastre. Strigătele lui de durere (jucate sau nu, nu are importanță), ne cheamă să mărșăluim în afara jocului capitalului, unde suntem doar euri private, doar cu dureri individuale și istorii neconectate. Ele ne cheamă să vedem că europenitatea e o iluzie în condițiile în care mai toate echipele europene sunt pline de jucători de culoare, că e iluzie care ține colonialismul și Africa la distanță, care e permanent contrazisă de istoriile exploatării și muncii.
Neymar rostogolindu-se pe jos, iată ce facem și noi permanent în relația cu disciplinaritatea capitalului. Dar atunci când o facem cu adevărat știm că producem altceva, că materialitatea disperării noastre poate să ducă la o lume nouă, care ne înfricoșează pentru că nu avem nici o intuiție despre ea. Data viitoare când ieși în parc, uită-te la copii, uită-te la copiii Roma și la mișcările lor pe suprafața minții tale. Vei vedea un drum pe care nu-l înțelegi încă.
[1]Vezi declarațialui Tite, antrenorul Braziliei, https://www.nytimes.com/2018/07/05/sports/world-cup/neymar-brazil-diving.html
[2]Vezi Joanna Faulkner, 85, 87.