CRISTIAN LUGUZAN e sociolog, doctorand la Universitatea din Edinburgh, specializat în sociologie politică, mișcări sociale. Îi place să se contrazică, pe Facebook, cu oamenii.
O convingere e mai mult decât o idee primită de-a gata, o prejudecată sau încăpățânarea de a avea mereu dreptate. Anumite „adevăruri” ajung să ne fie mai apropiate, să facă parte din identitatea noastră. Nu e nici măcar o credință, care ține de un anumit proces constant de îndoială și reafirmare. O convingere, odată stabilită, nu necesită alte dovezi sau reafirmări. Convingerile apar atunci când ideilor nu li se opune suficientă rezistență, fie pentru că ele vin în continuarea unui anumit cod etic, sau prin validarea repetată a unor experiențe personale, sau prin ambele. De exemplu, un homofob e convins că un cuplu gay e anormal, pervers, maladiv, periculos. Nu cunoaște cupluri de același sex, sau dacă cumva știe că cineva e gay, îi evită sau îi disprețuiește de la distanță. Experiențele înconjurătoare de zi cu zi nu opun rezistență acestei convingeri, așa că ea se menține. Mai mult, această convingere face deseori parte din codul etic sau din identitatea homofobului. Fie acesta își încorporează convingerea în sistemul său de credințe religioase, ori în identitatea de „bărbat adevărat” sau de „femeie autentică.”
Care sunt influențele în formarea unei convingeri? Am putea crede că părinții sunt principalele influențe, dar familia influențează convingerile mai degrabă indirect. În unele cazuri, un părinte își poate impune propriile convingeri copiilor, dar în multe alte cazuri aceștia după un timp opun rezistență ideilor moștenite din familie. Cu toate astea, vedem prin studii sociologice că în multe cazuri, dacă părinții votează stânga sau dreapta, și copiii urmează același tipar. Dar asta nu înseamnă că acei copii moștenesc convingerile ideologice ale părinților, cât că moștenesc situația materială a acestor, educația, chiar și regiunea, orașul, cartierul părinților, care au mult mai multe șanse să influențeze orientarea ideologică a viitorilor adulți. Așadar, acel capital social, economic și cultural vor contribui la formarea unor convingeri politice prin care aceștia își vor urma propriul interes. De exemplu, dacă cineva s-a născut într-o familie cu situație materială bună, e mai probabil să creadă cu convingere în principiul meritocrației. Astfel, ei vor considera că își merită toate privilegiile, pe care de fapt le-au moștenit, pentru că acele privilegii fac parte din identitatea lor. Convingerea că ei sunt mai inteligenți, mai bine educați, mai muncitori, mai eficienți, cu spirit și mentalitate de conducător (mentalitate pe care nu o poate avea oricine, nu?) face parte atât din codul etic cât și din identitatea elitelor, de oriunde ar fi ele. Vedem asta individual dar și cultural la nivel de grup, atât în rasismul științific, menit să justifice colonialismul, cât și în rasismul de zi cu zi, cel care îi vede pe romi ca fiind mai hoți, mai leneși, mai puțin inteligenți.
Dar totuși, asta nu explică cum de există oameni cu alte convingeri decât cele care reflectă mediul în care au crescut sau identitatea lor. Aici intervine grupul social al prietenilor (atât în copilărie, adolescență și maturitate) cât și educație formală (școala) și informală (cărți citite, filme văzute, presă consumată etc.). Atâta timp cât există influențe din mediul apropiat, dar nu neapărat prin părinți, vom avea tineri atei provenind din familii creștine sau stângiști din familii „bune.” Funcționează și inversul, firește. De ce există atât de mulți oameni săraci care votează dreapta? Convingerile sunt formate prin presă, prin educația formală, prin discursul politic care lipește votul pentru un anumit partid de anumite valori morale, mai mult sau mai puțin vagi.
Cu toate astea, convingerile nu sunt „bune” sau „rele.” Nu suntem mai proști, mai naivi, mai susceptibili dacă avem convingeri. Dacă trăim și participăm în lume, avem convingeri, banale sau profunde, naive sau sofisticate. Unele convingeri ne influențează în mod decisiv viața, desigur, prin stabilirea unor anumite tipare de gândire și decizie prin propriul nostru cod etic și simț al propriei persoane.
Convingerile se osifică în timp, mai ales atunci când sunt confirmate, chiar și parțial sau ocazional. Contează mai ales că un eveniment sau o experiență care ne confirmă convingerea va conta mult mai mult decât una care o infirmă. Ignorăm știrile care nu ne dau dreptate. Convingerile se și schimbă, dar atunci când și influențele se schimbă. Un imigrant, în timp, va ajunge să își schimbe unele convingeri. Poate devine mai tolerant dacă trăiește într-o zonă multietnică, și ajunge să vadă că și vecinul musulman mănâncă prăjitură, se uită la fotbal și își iubește copiii. Dar poate deveni și intolerant dacă va locui împreună cu alți oameni intoleranți, și atunci, vecinul musulman devine în imaginația sa un potențial terorist periculos și contribuind direct la sfârșirea civilizației occidentale.
Convingerile se schimbă și printr-o schimbare de paradigmă culturală. De exemplu, începând cu anii 60, occidentul a fost din ce în ce mai permisiv cu reprezentările culturale ale diferitelor identități de gen, ceea ce a dus la o caracterizare a comunității LGBTQIA+ care a fost din ce în ce mai empatică (chiar dacă încă substanțial caricaturizată). Mișcările feministe, anti-imperialiste sau pentru drepturile minorităților au dus la tranziții culturale asemănătoare. Prin urmare, unii și-au schimbat convingerile și atitudinile. Chiar și așa, procesul a fost lent și incomplet. Mulți adulți nu și-au schimbat convingerile, dar au devenit în schimb convinși că toleranța nu e altceva decât un instrument politic, corectitudinea politică, parte dintr-o conspirație stângistă (a se citi, sovietică/evreiască). Asta a însemnat mișcarea conservatoare americană, condusă în SUA (și influentă în majoritatea occidentului) de oameni ca F. Buckley Jr., Barry Goldwater sau Pat Buchanan. Războiul cultural devine așadar un război al convingerilor.