MĂDĂLINA MOTOȘAN este absolventă a Facultății de Litere, Istorie și Teologie, domeniul Limbi și literaturi (română-spaniolă), din cadrul Universității de Vest din Timișoara (2017), cu lucrarea de licență Probleme întâlnite la nivelul discursului scris din revistele de modă pentru femei. Actual, masterandă în primul an, în cadrul aceleiași universități, la specializarea Studii romanice: culturale și lingvistice (spaniolă).
„În ziua în care avea să fie omorât, Santiago Nasar se sculă în zori la cinci și jumătate, pentru a aștepta vaporul cu care sosea episcopul. Visase că străbătea o pădure de ficuși uriași unde se cernea o burniță fină și, preț de o clipă, a fost fericit în vis, dar deșteptându-se se simți stropit de găinaț din cap până în picioare.” Sub această formulă marqueziană am gustat cireșele la început de iunie, când strâmbam din toți mușchii faciali la gustul încă acrișor.
Pe lângă razele generoase de soare ale verii, iunie a avut în ghiozdanu-i și alte recuzite auxiliare pentru a întregi cum se cuvine o zi. Am readaptat formula – deja clișeică – an nou, rezoluții noi și am zis, cum anul nu este (chiar) nou, avem un ano(timp) june, cireșar și, deci, cere pagini noi pe rafturile din cameră. Nu am stat prea mult pe gânduri când am cumpărat Cronica une morți anunțate a lui Gabriel García Márquez.
Spontană și cu gândul la alte rânduri, mai normative decât cele din literatură, am profitat de titlul pe care l-am ochit și nu l-am mai lăsat din mână. Primele rânduri însemnate pe prima pagină m-au retrimis la incipitul romanului Un veac de singurătate – tot Márquez –: „Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-și amintească de după-amiaza îndepărtată când tatăl său îl dusese să facă cunoștință cu gheața.” Și uite așa, amestecul voit de timpuri verbale deschide amintiri livrești și mă provoacă să (re)citesc de vreo trei ori, înarmată cu creionul în mână, prima pagină a Cronicii unei morți anunțate.
Același realism magic, care ba te face să mărești ochii de surprindere, ba te face să-i micești în confuziile semantice, însoțește cititorul de la prima până la ultima pagină. Moartea anunțată a lui Santiago Nasar, strigată de-a lungul și de-a latul satului de gemenii Vicario arhivează două dorințe purtate de frații Vicario: pe de-o parte pornesc spre a-l omorî pe Santiago Nasar, informându-i pe toți localnicii de gestul pe care urmează să-l facă, iar pe de altă parte, așteaptă ca cineva, oricine, să îi oprească din a comite această faptă. Localnicii – deja înștiințați de ceea ce urmează a se-ntâmpla în sat cu Santiago – nu cred în cuvintele ce anunță moartea, conturate în simplitate și în sinceritate, nebăgând în seamă vorbele gemenilor, vorbe care sunt pricinuite de băuturile alcoolice.
Diversitatea din punct de vedere moral a gemenilor, de a comite o crimă pe care o anunță de dinainte și dorința ca cineva să îi oprească (la auzul vorbelor criminale) din a duce la bun final gândul, conturează o dualitate la nivel existențial, o confruntare de stări raționale și iraționale. Gemenii – apropiați prin aspectul lor fizic – dezvoltă atitudini polare în relație cu actul de ucidere, dar în același timp îi umărește o neliniște comună: aceea ca cineva să îi impiedice să materializeze gândul criminal.
De la roșu cireșar
și rândurile lui Márquez,
spre Femeia în roșu.
Noutatea de început de iunie a stat și într-un dialog „scriitoricesc” la un eveniment cultural din Timișoara, unde, printre cuvinte simple și lucruri mărețe, scriitoarea Adriana Babeți rememorează vremurile când și cum a fost scrisă Femeia în roșu, romanul creat la șase mâini (Adriana Babeți, Mircea Mihăieș și Mircea Nedelciu). Găzduiți la loc umbros de o străduță care conduce spre Piața Unirii, într-un context arhitectural prielnic discuției, ajungem să fim părtași la istorisirea drumului parcurs în a scrie Femeia în roșu, un proces, tot scriitoricesc (!cu majuscule). „Ce mai faci, scriitorule?”, pentru că evenimentul purta acest titlu destul de sugestiv, a adunat iubitori de litere, de literatură, de oameni și de povești. Povestea de „concepere” a romanului este fascinantă și are în spinare ani de cercetare biografică serioasă, munca livrească fiind la puterea x3, iar rezultatul a fost pe măsură.
Cireșe coapte sau nu, „Era un obicei înțelept impus de către tatăl lui din dimineața aceea când o slujnică a scuturat perna ca să-i scoată fața și pistolul s-a descărcat izbindu-se de pardoseală, iar glonțul distruse dulapul din cameră, străbătu peretele salonului, țâșni cu un zgomot ca pe câmpul de luptă prin sufrageria casei vecine și făcu praf un sfânt de ghips în mărime naturală de pe altarul cel mare al bisericii, în celălalt capăt al pieții.”, unde, la mijloc de iunie, când cireșii s-au săturat de cireșe, se pregătește, pentru iulie – lună nouă – ceva nou.