YIGRU ZELTIL (n. 1992) a publicat poezie, proză, critică, eseuri în Tomis, Poesis Internațional, Arta, Echinox, Timpul, Zona Literară etc., colaborează la Traducerile de sâmbată și este editor la Fabrica de Literatură. A scos două volume oficiale de poezie și o bibliografie a literaturii conceptuale. Lucrează la „institutul /rupere de rând/”
Dacă Paris-ul are (avea?) rive gauche, „malul stâng” al Senei, populat de intelectuali (evident, preponderent stângiști) care nu prea voiau să-și facă reclamă (de altfel, mai multe dintre editurile franceze au o tradiție a copertelor „nude”, neilustrate sau minimal ilustrate, a colecțiilor cu înfățișare uniformă, hârtia, în schimb, făcându-le cărțile niște obiecte fetișizabile în „muțenia” lor), de ce nu ar avea și Bucureștii un „mal stâng” al Dâmboviței sau, de bună seamă, o „centură de Sud” a literaturii?
Evident, o idee ridicolă: mai toată intelectualitatea dâmbovițeană își face veacul în centru, pe malul drept, în afară de momentele când Schiop mai aruncă un chef prin Ferentari. MNAC, The Ark, tranzit.ro – nu e multă infrastructură culturală pe malul acesta. Apoi, dacă vine vorba despre marketing, stângiștii noștri balcanici (dacă putem să îi includem în aceeași oală) nu fac economie de gesticulație când vine vorba de a criticataca zona anti-comunistă. Și, în rest, nu vorbe (deși, nota bene, avem teatru politic, chiar dacă tot ca o manifestare de nișă), ci fapte sau, cel puțin, petreceri cu manele.
E drept, m-am folosit de caricatura de mai sus (orice asemănare cu persoane reale este intenționată, dar aproape întâmplătoare) tot ca de un „cârlig” (publicitar?), în condițiile în care nu vin de pe niciun mal al Dâmboviței, ci dintre două brațe de Canal comunist, din Constanța parcursă de briză și de aerosolii unui mări insuficient de negre, unde nu se întâmplă mai nimic când vine vorba de literatură – sau se întâmplă, dar nu se mai întâmplă după aceea.
Ce marketing, ce edituri, ce librării? Totul e la scară inadmisibil de redusă (se vede că n-a devenit cel de-al doilea sau al treilea oraș al României decât prin gonflarea ceaușistă). Acum vreo 15 ani, s-au „plantat” niște prezervative în telefoanele publice din Constanța. Așa a început cea de-a treia – și ultima – ediție a festivalului EroTICA, organizat de niște tineri scriitori și artiști. Unii, între timp, au murit prematur, alții s-au contopit cu metropola dâmbovițeană, alături de atâția alți oameni care ar fi constituit aici o brumă de „hipsterime”, fără de care n-ai o viață culturală mai acătării.
Parcă Silviu Dancu îmi spunea: dacă poți să strângi oameni în Constanța, poți să strângi oriunde. De acord, dar diferența este că Silviu este un expert în așa ceva. Eu, în schimb, am organizat evenimente mărunte de-a lungul timpului mai mult pentru că m-au încurajat circumstanțele. Uneori regret că am făcut-o, ca atunci când, din pricina erorilor mele organizatorice, am traumatizat o tânără poetă care avea mai târziu să se „sinucidă” literar, scriind împreună cu primarul din Mizil o cărămidă de vreo câteva sute de pagini de poezii siropoase. A avut succes lansându-și cartea într-o sală de nunți și botezuri, mi-a spus că s-a simțit ascultată, nu ca printre tinerii poeți înfumurați și ipocriți…
Și eu am avut sentimentul la București și Cluj că „jocul” ăsta al literaturii e luat poate prea în lejer, e drept. Totul a devenit așa de precar și de volatil că nici nu prea poți pretinde celor care mai scriu (chit că se iau în serios) să fie altceva decât niște mici Bukowski. Doar trăim în țara cu piața de carte cea mai subdezvoltată din Europa, unde autorii naționali se vând cel mai puțin, unde facultățile de litere nu prea mai scot decât profesori de română (adeseori inculți în afara materiei obligatorii, dar asta nu mai contează când trebuie admiși cât mai mulți, ca fabrica de diplome să subziste în continuare) și nu adoptat cursuri de scriere creativă. Nu mai spun de biblioteci (care nu sunt obligate să achiziționeze masiv carte la zi, deși nici bani și spațiu de depozitare suficient nu prea mai sunt, cel mult pentru autorii județeni) și de alte instituții, că știți și voi.
Ok, deja delirez. Care era subiectul? Ah, da, marketing-ul literar. Sintagma asta mă duce cu gândul la autorul ăla care mizează tocmai pe faptul că este o clonă de Dan Brown, cum a umplut el ultimul Gaudeamus cu tipi îmbrăcați în tricouri care fac reclamă la ultima lui carte, cum aceasta nici nu apăruse bine că era deja promovată drept bestseller, deși prima fusese surclasată în vânzări la târgul la care a fost lansat „Solenoid”-ul. Da, cum îmi spunea cineva, Cărtărescu rămâne produsul literar perfect pentru cititorul snob român… Dacă nu ai un nume așa de brand-uibil, ghinion.
Nu știu, chiar nu știu ce să mai zic, sau nu mai vreau să știu nimic. „Economia atenției” este injustă. Prefer să cred că public cărți pentru cei câțiva crate diggers care mai au răbdarea de a scotoci. De altfel, am publicat mai puține cărți oficiale decât samizdat-uri în 5 exemplare și volume electronice, „auto-piratate”, chiar dacă acestea primesc mai puțină atenție și sunt considerate a fi niște chestii mai puțin serioase decât ce are în frunte un ISBN. Mi-ar fi plăcut ca scriitorii români, precum cei brazilieni, să fi avut o tradiție a cărticelelor legate cu clești de rufe…
În fine, lăsând puțin deoparte „radicalismul” meu, admit că marketing-ul agresiv poate fi de real folos unor cărți care se vând mai greu de la sine și care merită cât se poate de multă atenție. Mă gândesc acum la cât de bună era colecția Cotidianul și la cât de fain ambalate și promovate sunt cărțile traduse de cei de la Black Button Books (deși Maggie Nelson, de exemplu, nu este o autoare care să se preteze la piața românească), mă gândesc și la ambițiosul proiect al lui Andrei Ruse, editura Hyperliteratura, cu titluri scoase prin crowdfunding. Vedeți că mai strălucește și soarele pe strada noastră, frumoasă în toată splendoarea ei no future?…