ELIZA BIȚĂ locuiește și lucrează în București, unde practică scrisul mai mult ca pe un hobby sau o terapie. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (franceză-engleză) în anul 2000, iar de atunci a lucrat timp de 12 ani ca traducătoare și timp de 5 ani ca profesoară în sistemul de învățământ public. În prezent, este doctorandă în literatură comparată la Universitatea din Craiova, cu o teza despre duble identități culturale, interes manifestat în textele deja publicate. Acest text face parte din primul sau roman, destinat adolescenților și tineretului. Prima parte se găsește aici: Căutând safirul (O poveste din vest)
continuare…
A II-a parte
Rareori, momentul era amuzant. Își amintea, de exemplu, cum, într-o seară, după ce discutaseră ce îi plăcea fiecăruia la celălalt și el spusese ochii, părul, tot, sărutând-o, își scoase ceva din gura si exclamă parând ușor deranjat, sau, mai degrabă, mirat: păr. Parcă spuneai că-ti place părul meu, replică ea, făcându-l să râdă.
Odată, îl făcu fericit, spunându-i că-i place și ei un cântec al lui Depeche Mode, dar era unul mai vechi, nu din cele care-i consacraseră, puțin rock: I just can’t get enough.
În perioadele în care erau împreună, își aminti că nu conta pentru ea din ce cartier provine el, din ce familie (destrămată/respectabilă sau nu), câți bani are (în cazul acesta, ce note are, ce vocabular, ce educație), că la fel își alesese dintotdeauna și prietenele, bazându-se pe ce știa din cărțile copilăriei: Cuore, Singur pe lume, Mihail, câine de circ și Aventurile lui Tom Sawyer sau Aventurile lui Huckleberry Finn. Citind-o pe fiecare dintre ele, se identificase cu câte un personaj și apoi încercase, în tot ce făcea, să se gândească ce ar face acum personajul respectiv. Tocmai fiindcă se identificase ea însăși cu băiețelul orfan din cărți nu voia să-l respingă pe el fiindcă avusese acest ghinion. De aici învățase încă din copilărie că prietenia și dragostea de oameni merg dincolo de rasă, avere, statut social și gura lumii.
Dar mai târziu veni rândul Celor trei muschetari, in care ea fu d’Artagnan, și al Călărețului fără cap, de Mayne Reed, a cărei eroina principală din mijlocul preriei din Vestul Salbatic o identifică mult timp cu fata în corset albastru și cu ochi mari, albaștri, dintr-un goblen lucrat de bunica ei, pe care-l avea în cameră. Așa începură, in jurul vârstei de 12 ani, după visele de călătorii și aventuri și joaca de-a aventura, de până în 10 ani, visele ei romantice, de dragoste neaprobată de părinți și finalizată printr-o logodnă secretă și o fugă la 16 ani. Toate se realizau cu acest Bogdan, din altă lume, alt cerc social, cu alte concepții, total străin, dar cu care găsea puncte comune.
Continuară, deci, să se vadă zilnic și cu întreruperi, toată clasa a opta, până în mai, când Lavinia, panicată la maxim că va pica la liceu din cauza lui, îi spuse:
– Chiar nu putem să ne mai întâlnim. Să nu mai vii să mă iei de la școală.
– Dar eu țin la tine și credeam ca și tu ții la mine.
– Țin la tine, Predi, dar nu mai mult decât țin la mine; își pregătise replicile cu Andrada, și se simțea foarte curajoasă că i le putea spune în față, nu la telefon, ceea ce adăuga seriozitate deciziei.
Nici acum nu erau față-n față, mergeau alături, din cauza asta avea curaj, căci ar fi intimidat-o altfel, cu experiența lui în plus și răbdarea cu care o așteptase doi ani. Adevărul e – și abia acum, rememorând, își dădea seama – că se desprinsese între timp de gândul că ei ar mai fi un cuplu și fusese preocupată doar de școală timp de patru sau cinci luni; chiar nu știa ce explicație i-ar fi putut da. Totuși, el spuse ca un avertisment:
– Eu nu renunț la tine, să știi.
Se despărțiră în stația de tramvai, unde el o lăsă singură.
Și nu îl mai văzu deloc până la sfârșit, când privirile li se încrucișară în fosta ei școală, la ușa fostei lor clase, când ea venea să-și vadă colegii care se pregăteau acolo gratis cu profesori din școală. În iunie, cu puțin înainte de examen, vrând să-i audă vocea ca să știe ce simte și să afle în ce liceu dă, sună, vorbi cu bunica lui și află ca e in cantonament la handbal. Nu reușise să rețină toată clasa a opta că juca handbal de performanță, nu fotbal. O chemase și la un meci, dar era duminică și nu putuse veni.
În final, ea intră prima la liceul de informatica, cel vizat, iar el la un liceu sportiv din cartierul ei. În ziua afișării rezultatelor, tatăl Laviniei se duse cu un scăunel in fata liceului, știind că directorul citește întâi lista admișilor și apoi o afișează; nu stătu mult așezat că directorul veni și primul nume fu al fiicei lui, așa că acasă, la întrebările Laviniei și ale soției lui despre cine a mai intrat și cu ce note la fiecare examen intrase Lavinia, nu știu să răspundă.
În clasa a noua, speră zadarnic să-l vadă la balul bobocilor, de pe holul liceului ei, căci în îmbulzeala de acolo abia o recunoscu pe Nadia. Mai târziu, merse la discoteci organizate sâmbătă după-amiaza în Bălcescu, liceul de alături, unde, iar, spera să-l vadă pe el, fără succes. În trimestrul doi, Lavinia află că Bogdan e prieten cu o fată din liceul sportiv, unde intrase și el, o fată din același cartier cu el, sora colegei de clasa a Nadiei Șimian, cea mai bună prietenă a ei, care învăța la altă clasă și pe care o vizita în fiecare pauză, alergând și de multe ori cazând pe scări, căci pauzele aveau doar 10 minute și erau la etaje diferite.
Într-a 10-a, Bogdan, rămas între timp singur în casă, căci îi muriseră bunicii, se împrieteni cu o colegă de clasă a Laviniei, nu fără știrea ei și fură împreună tot anul. Căci, spre deosebire de ea într-a opta, el știa exact la ce profil vrusese ea să intre și reușise. Lavinia avu satisfacția să vadă că o urmărea cu privirea chiar din brațele Sorinei pe când ea părăsea curtea liceului cu prietenul ei din clasa 12-a (a cărui prezență o ajută să depășească umilința, căci prietena lui Bogdan era și ea printre ultimii din clasă la învățătură și o ironiza zilnic că e tocilară, mai nou împăunându-se și cu această cucerire). O dată, Sorina o abordă în pauză să-i reproșeze că nu a ținut deloc la Bogdan, la care ea ripostă destul de convingător, căci și ea suferise:
– Hai să nu ne certăm acum pe tema asta – cine la cine a ținut!
În clasa a 11-a, începură majoratele: în sfârșit, putea merge și ea la chefuri, dar cu condiția să știe părinții în casa cui și să aibă o părere buna despre familie și colegii prezenți.
Bogdan îi ieșise din minte. Îl cunoscu pe Robert, cu care dansă cheek to cheek pe Love hurts și avu o discuție de neuitat, după care îl asculta cântând la chitară in dormitorul verișoarei sale, sărbătorita. Nu se concretiză nimic intre ei, avu chiar impresia că Ramona, colega ei, le pune bețe-n roate. La același chef era și Paul, venit cu o colegă de-a ei, care a doua zi îi transmise prin această colegă niște dulcegării greu de crezut și că vrea să o invite in oraș; peste o lună, erau colegi în echipa de redactori de la Radio Craiova a emisiunii Parlamentul adolescenței și chiar ieșiră împreună de două-trei ori, până când Lavinia observă că o invita în locuri unde era și Predi, care, la intrarea lor, se ridica și ieșea furtunos. In vară, Ramona, la ziua căreia se cunoscuseră, ii spuse că Paul și Predi erau colegi de bancă și buni prieteni și, după aceste ieșiri ale ei cu Paul, se bătuseră. Deci chiar nu renunțase la ea. Dar deja avea alte gânduri acum: facultatea, Bucureștiul… libertate și cine știe ce alte porți deschise, un vis de a cărui împlinire se apropia tot mai mult.
Veni, în schimb, clasa a 12-a. În martie, Lavinia, olimpică națională la informatică, Bogdan la biologie (nu se știa cum îi venise cheful de studiu), erau cazați în două internate ale aceluiași liceu din Iași, unde se țineau olimpiadele pentru disciplinele lor.
În prima seară la Iași, pe când se îndrepta, într-o mare de oameni, spre cantină, la masă, o frapară doi ochi pătrunzători peste un umăr stâng înalt și pătrat, hăăt, departe, spre intrarea în cantină și, puțin sub ei, o falcă aproape căzută, ca-n benzile desenate din copilăria ei. Cineva ori fusese săgetat de Cupidon la vederea ei, ori o cunoștea. Misterul se limpezi după cină, când să meargă cu colegele de cameră în camera colegilor din Craiova, să asculte muzică și să joace cărți și mima. Era și Predi acolo, olimpic național la biologie, dar cazat în alt cămin din aceeași curte. Cam așa se petrecură toate serile până la ziua cea mare: jocuri de cărți, mimă, cântece de prin toate regiunile țării la casetofon și cântate de ei, discuții despre literatură, psihologie, filosofie, religie versus știință, viață și planuri de viitor. Seara, băieții le invitau la o înghețată, ceva dulce sau un suc pe coridor, unde blocau automatele de dulciuri cu o monedă și goleau câte un raft pentru ele. Plus excursiile din zonă, organizate pentru olimpici.
În mod straniu, veniseră acolo separat, ea cu grupul din Craiova cu trenul, el dintr-un cantonament de handbal, căci juca și-n echipa de handbal de tineret a orașului – era foarte talentat.
În ultima noapte la Iași, înainte de afișarea rezultatelor, premiere și plecare, se organiză o discotecă în sala de sport a liceului.
În sfârșit, erau în aceeași sală a unei discoteci, fie ea și improvizată, ceea ce el visase toată clasa a opta și ea în primul an de liceu. Plecaseră cu toții din cămin spre sala de sport: ea, Bogdan, Gina, admiratoarea lui, care-l sâcâia cu întrebări despre literatură și filosofie, vrând să-și demonstreze erudiția și făcând-o pe ea să se simtă inferioară si, ca decor, toți ceilalți din gașcă. În sala de dans, ea dansa lângă colega ei de clasă, cu care se înțelegea binișor și ca gusturi muzicale și ca opinii și pe care o respecta pentru rezultatele la școală, iar el, diametral opus, cu profesorii și lângă acea Gina. La primul blues, Lavinia îl privi, să vadă dacă invită pe cineva la dans și pe cine (într-o seară, i se păruse că o place și pe colega ei, dar nu se supărase și hotărâse să-l lase să aleagă – totuși, era clar că Gina îl plictisea și că-i răspundea din politețe și atât). Ca și la prima lor întâlnire, fu imediat in fața ei și o invită la dans, întrerupându-și discuția cu insistenta lui urmăritoare.
Urmă al doilea prim sărut pentru Lavinia, în timp ce dansau, când ea se aruncă stând pe vârfuri spre buzele lui mult-râvnite, înconjurându-i gâtul cu brațele, fără a ține cont de prezența profesorilor. El răspunse aplecându-se spre ea considerabil, căci mijlocul ei, în jurul căruia își ținea mâinile, era mult mai jos decât al lui, strângând-o astfel tare la piept și sărutând-o mult mai profund și mai intim decât gândise sau se așteptase ea. Hoinăriră nițel prin cămin, sa se răzbune el pe niște rivali, punându-le pastă de dinți pe clanță și petrecură toată noaptea împreună, îmbrățișați, privindu-se încântați și contrazicându-se în joaca cine pe cine agățase de fapt și când. Ca să fie cât mai aproape de chipul lui mult-iubit care i se gravase, de fapt, în minte (abia acum își dădea seama) și fără de care nu-și imagina iubirea, Lavinia se cățăra, pur și simplu, la orizontală, pe pieptul lui. Nu erau singuri în cameră, alte cupluri erau în paturile vecine, dar nimic nu conta, căci erau din nou unul lângă altul, acolo unde le era locul.
Îi asculta bătăile inimii și se minuna ca prinsese formă între palmele ei, că era într-adevăr acolo, de parcă ar fi fost creația ei. Ochii firavului trup îi spuneau romane-fluviu de dor și singurătate, din ei se revărsau brațe calde ce o învăluiau, fără echivoc, pe vecie, și care simțea ca nu o vor mai lăsa să cadă. Simțea, pur și simplu, că-și aparțin unul celuilalt, că sunt una și aceeași persoană și așa au fost mereu. Acolo era locul lor, cât mai aproape unul de altul. Acum, nimic nu părea mai firesc și mai în regulă decât să fie împreună, pentru totdeauna, orice-ar fi. Funcționa între ei o telepatie uluitoare, căci își terminau unul altuia fiecare gând, fiecare frază. Și nu doar atunci, în ultima zi de libertate, ci se pare că tot liceul comunicaseră tacit și avuseseră aceleași păreri despre orice, astfel că Lavinia se gândi că sunt una si aceeași persoană.
Ca și acum patru ani, când învățase de la el ce înseamnă iubirea, simțea că plutește în imponderabilitatea senină a ochilor lui și în liniștea de pe chipul și din gesturile lui dragi, plonja fără frică în acest senin și această liniște, căci nu fusese niciodată vorba de altcineva in sufletul ei. Predi era singurul ei vis, cel pe care îl așteptase o viață. Și când îi spunea, în gând, chiar în lipsa lui “iubirea mea’’, sentimentul adorat îl invoca, lui îi simțea lipsa, clipelor acestora de liniște în care, lungită pe pieptul lui, îi vorbea printre dezmierdări, săruturi și priviri neîncrezătoare în norocul ce se abătuse asupra ei.
Această iubire crescuse cu ea de la 13 ani, îmbrățișând-o ca ea pe el în aceste momente neprețuite, sau ca iedera unele case sau pomi toleranți.
Își dădu seama cât îi place să fie îndrăgostită, de el mai ales, singurul cu care putea asocia această idee, vorbiră chiar de diferența dintre noțiunile de dragoste și iubire, de formațiile preferate, călătoriile amândurora, orașele unde voiau să dea la facultate, cărțile preferate din copilărie (două erau aceleași), poeți preferați (de la Blaga erau amândoi fani Risipei se dedă florarul, din programa pentru bac, dar el ii recită puțin și din Izvorul nopții, la care îl duceau cu gândul ochii ei și, amintindu-și zodia ei – leu, evocă poezia lui Stănescu Leoaică tânără, iubirea), de muzica rock, care-i plăcuse și lui în copilărie, căci o auzea la televiziunea sârbească și chiar îi cântase ei melodii rock sârbești într-a cincea, spre hazul și batjocura întregii clase, iar într-a opta, la primul ei adio fără explicații, îi răspunsese cu un citat din Iris: vin la tine pe stradă, după care se reorientase în liceu spre genul ei preferat de muzică; mai vorbiră de fulgerul care-i lovise și de cât de puternic era sentimentul, că nu-l pot ignora și ce vor face acasă, cum se vor întâlni? Puseră la punct un sistem de corespondență, prin care să țină legătura când era periculos vorbitul la telefon.
La ora 9 dimineața adormiră epuizați, ea cu capul pe pieptul lui iubit. Se trezi prima, și, imediat ce simți mișcarea capului ei, Bogdan deschise și el ochii. Momentul îi păru magic.
– Așa, unde rămăsesem? face Bogdan.
Și, bineînțeles, au continuat minutele de tandrețe, fericiți că s-au regăsit.
Într-un târziu, și-au adus aminte și de masa.
– Hai să mâncăm!
Cu ocazia asta, își văzură și notele: fiecare ocupase locul al 2-lea pe țară la disciplina lui. Era mare înghesuială în fața afișelor, iar Bogdan fu cel care le citi, căci îi depășea pe toți cu cel puțin 30 de cm: amândoi, 9.70, amândoi pe locul al 2-lea in domeniul lor, era un triumf!
Lavinia se bucura mai ales pentru ca asta îl făcea pe Bogdan prezentabil părinților ei. El părea blazat.
Nu se mai despărțiră toată ziua, ca doi condamnați in ultimele lor clipe împreună. În tren stătură chiar unul lângă altul fără să se atingă, iar acea jumătate de metru dintre ei o durea fizic. Nu se cădea pentru o fată ca ea să-l îmbrățișeze și să-l sărute în fața profesorului însoțitor. Erau ca pe holurile liceului ei aici. Bineînțeles, el ar fi trebuit să fie în alt compartiment, deci era cumva clandestin.
Toată clasa a 12-a își trimiseră scrisori prin verișoara lui, colegă de liceu cu el și prietenă cu un coleg de clasă al ei, vorbiră în secret la telefon în lipsa părinților, având grijă la clicurile care îi anunțau daca sunt sau nu ascultați.
Trimestrele 2 și 3 din clasa a 12-a îi fura dedicate în întregime lui Bogdan; el reprezenta totul pentru ea – cea mai buna prietenă, confident, umăr pe care să-și plângă disperarea sau teama de examene, în final iubit. Un iubit față de care era in situația stânjenitoare de a se simți inferioara intelectual și ca experiență sentimentală. Dar îl domina emoțional uneori, căci brava adesea, ascunzându-și perfect complexul de inferioritate și făcând ea pe superioara față de el, exaltând o încredere în sine care i-a păcălit pe mulți. Îl domina, oarecum, și fizic, căci, deși el avea aproape doi metri (lucru care, pe lângă erudiția dobândită într-un timp atât de scurt, contribuia la complexul ei de inferioritate), era foarte slab, acum, la 18 ani, pe când ea, pasionată de înot și aerobic și dotată cu un corp puternic și musculos (în continuare crezându-se grasă, căci, până la Bogdan și Robert, nimeni nu-i acceptase corpul), avea un sentiment protector, aproape matern, când îl vedea și îmbrățișa.
Bogdan se ruga de ea aproape zilnic, și la telefon și în scrisori, să dea la facultate în Oradea, ca el, ca să nu se despartă (motiv pe care și ea și părinții îl interpretară ca pe o amenințare – de altfel, și părinții ei se știau din liceu și făcuseră facultatea în localități diferite, deci nu era un impediment, după părerea lor. Degeaba argumenta Lavinia că, la fel cum stătuseră despărțiți chiar și neștiind nimic unul de altul dar tot ținând unul la altul tot liceul, de ce n-ar rezista și într-o relație la distanță in facultate). Ea refuză și alese Bucureștiul, ca să demonstreze că poate, dar și pentru că aveau rude acolo (în vârstă, ce-i drept).
Când venea s-o aștepte la scoală, fără să se fi înțeles dinainte, mergeau alături până la poartă (căci ea era cunoscută în liceu și apreciată pentru rezultatele ei – avea o reputație de apărat, iar el înțelegea acest lucru) și abia apoi mâinile li se căutau și se împreunau singure. În sfârșit, nu mai trebuia sa se ascundă de părinții ei, care îl vedeau chiar cu ochi buni pe Bogdan, de data aceasta.
Chiar fără a se ține de mână, îi simțea zbuciumul lăuntric, căci erau mereu amândoi ca două butoaie de pulbere; când se întâlneau, și acum, aceeași senzație, ca și cum valuri înspumate s-ar fi zbătut să escaladeze niște stânci înalte, ca să evadeze din mare – adică sentimentele lor nemărturisite public tânjeau să se afirme în fața lumii.
Față de clasa a opta, când, după ce ea se panica la gândul că va pica la liceu și voia să se elibereze, iar el insista să rămână împreună, acum Bogdan o încuraja și știa exact ce cuvinte să folosească pentru asta, ba mai mult, îi împărtășea propriile lui temeri legate de viitorul lui educațional și profesional.
In trimestrele 2 și 3 așteptă cu sufletul la gură scrisorile lui, să știe dacă se văd sau nu, ca un condamnat, sau ca pământul secetos ploaia izbăvitoare. Își dădea seama că devine dependentă de el, dar își adora sentimentul, și-l contempla și întreținea. Căuta cu sârg vederi și mici cadouri să i le trimită în plic. Vorbitul la telefon și mersul de mână spre casa ei erau sărbători, căci îi ghicea emoțiile după voce, ca la telefon și când se plimbau se puteau opri să se îmbrățișeze și să se sărute la orice pas. Era minunat, savura totul cu nesaț, dar era extrem de nesigură pe ea, căci o și intimida în același timp (nu era nici slabă ca două din fostele lui prietene sau sportivele pe care credea că le admira, nici la fel de citită ca el; e drept că aveau specializări diferite, dar la Iași impresionase pe mulți în discuțiile despre literatură, religie versus știință, și filosofie, la care ea nu excelase). Excelase între patru ochi, vorbind de cărțile copilăriei, muzică, diverse teme filosofice sau lingvistice, sau diferența dintre dragoste și iubire; și ei doi, căci doar el existase în mintea ei asociat cu acești termeni până atunci. Acum erau împreună oficial, știau și părinții ei și familia lui adoptivă, dar tot avea impresia ca ea este paria, că ei n-o acceptă; lui nu-i arăta nimic, căci, când se întâlneau, parcă se liniștea totul, atât de puternică era vraja în care o învăluise la Iași. Era, în continuare, exotic, căci venea din alt mediu, era nonconformist între ei, dar, totuși, conformist printre adulți. Nu-l putea defini, nici nu încerca și o tulbura până și să învețe la genetică despre celulele sexuale masculine și feminine, căci se gândea la el atunci. El știa perfect s-o încurajeze să meargă mai departe în tot ce își propunea, iar vocea lui minunată îi dădea fiori la telefon, ca și privirea intensă și chipul expresiv, pe care ajunsese sa i-l cunoască foarte bine, deși se vedeau rar. Doar mersul lângă el, mână-n mână, era suficient ca să știe ce simte și să-și simtă inima zbătându-i-se nebunește pentru el. Era, literalmente, idealul ei masculin, și îl avea lângă ea uneori; nu-i venea să creadă ce noroc a dat peste ea. De data asta ea era cea care căuta momentele de intimitate, în care să-i lipsească aerul, sau să respire aerul lui cu fetele cât mai apropiate, cu mâna pe inima lui, ale cărei bătăi o tulburau și emoționau, de parcă ar fi stat în palma ei.
Își dădea seama că e ușor jenant în compania altora, dar tehnica sărutului pe care Bogdan și-o perfecționase între timp o înnebunea, era pentru ea expresia cea mai clară a iubirii dintre ei, pentru care trăia, pur și simplu, care-i umplea toate gândurile. Singurul rost al învățatului și al obținerii unor note bune devenise acum el, faptul că-l putea întâlni și se putea îmbăta de el. Când nu erau împreună și mergea pe stradă cu gândul la el, peste tot unde vedea litere din numele lui le mângâia cu privirea, simțindu-se, astfel, mai aproape de el și, citind plăcuțe cu numele străzilor denumite după oameni celebri, se gândea că în inima ei toate străzile au numele lui. Se simțea mai aproape de el dacă mângâia cu privirea aceste litere dragi.
La 14 ani îi respirase aerul, lăsându-l să i-l răpească pe al ei de atâtea ori, și-i era acum recunoscătoare pentru acele clipe în care fuseseră atât de aproape, chiar cu teama de a fi descoperiți, văzuți, spuși părinților și cu riscul de a se termina totul fulgerător, sau poate tocmai această teamă le făcea de neprețuit. Acum, însă, rareori își mai apropia fața de a lui, să se scufunde în privirea-i senină, să-și lase inima să danseze în ritmul vocii lui auzite de aproape, să-i sărute cu ochii conturul feței cu oase fine și piele aproape translucidă, al buzelor pline, buclele blond-roșcate. Dacă într-a opta se panicase văzând cum ii acapara toate gândurile, acum își savura și iubea robia, o prețuia, o întreținea, o proteja, nu voia să-i mai scape, era însăși rațiunea ei de a fi. Nimic nu era mai presus acum, la 17 ani, decât să-l iubească pe Bogdan și să fie iubită de el. Nici nu se mai temea de acest cuvânt, îl gândea și-l spunea foarte des acum, îl lua in serios. De data asta, nemaifiind o prietenie secretă, putea asista la meciurile lui, părinții aveau încredere să le permită să iasă împreună, doar ziua, bineînțeles. Iubea, pe lângă Bogdan, Iașiul și Moldova, handbalul, sportul în general, graiul moldovenesc pe care-l maimuțăriseră la Iași, ba și pe cel ardelenesc, căci pleca la Oradea, biologia care i-l adusese la Iași, kinetoterapia, facultatea unde dădea și pentru care învățase anatomie (ce-o mai fi fost si asta?), părul roșcat, lunganii, oamenii înalți și slabi, pe cei din cartiere mărginașe și sărace, pe cei cu nasuri mari și era foarte fericită sa observe această deschidere și toleranță din partea ei.