ȘTEFANIA VENTOME, pasionată de citit, istorie și cinematografie, a studiat literatură și lingvistică engleză și neerlandeză. În momentul de față lucreză în domeniul IT, dar a continuat să-și dezvolte latura creativă prin scris: atât proză, cât și articole din domeniul cultural. În ultimii ani, a colaborat cu publicațiile Infinite People, Cronica de Psihologie, Taste of Cinema și Medium. Își dorește să readucă în discuție subiecte pe care le consideră marginalizate ale culturii și societății actuale, dar și să-și exprim viziunea asupra lumii.
Lucid, autentic și complex, Max Blecher reprezintă o personalitate marcantă a intelectualismului interbelic românesc. Atât ca poet, cât și ca prozator și romancier, Blecher a reușit să transpună în creațiile sale lumea intimă a suferinței și anxietății. Cu un ton confesiv, dar și cu o reflectare pertinentă asupra efemerității vieții, scrierile lui Blecher sunt cutremurătoare, oferind o lectură captivantă pentru cititorii săi.
Adesea comparat cu Kafka și suprarealiștii Andre Breton și Tristan Tzara, Blecher a fost considerat încă de la început un scriitor inovativ și profund. Interesul criticilor literari pentru universul blecherian a fost intensificat în perioada postdecembristă, apărând un nou entuziasm pentru moștenirea sa culturală, odată cu publicarea a noi texte ale acestuia, inclusiv manuscrise și corespondența cu personaje literare marcante ale secolului trecut. Una dintre cele mai relevante lucrări apărute post-mortem este ediția M. Blecher – Opere, publicată în anul 2017 de Academia Română. În ediția îngrijită de Doris Mironescu, se regăsesc operele complete ale lui Blecher, dar și documente ce oferă o perspectivă amplă asupra vieții și carierii acestuia. Un alt moment important este ecranizarea romanului Inimi Cicatrizate în anul 2016, o adaptare cinematografică curajoasă, în regia lui Radu Jude.
Creația lui Blecher este adesea percepută ca o reprezentare dură și onestă a suferinței umane, acesta fiind în aceeași măsură cunoscut pentru boala care i-a marcat viața și pentru originea sa evreiască. Și este drept, creația sa nu poate să fie delimitată de acești factori care i-au conturat existența.
Diagnosticat la vârsta de 19 ani cu tuberculoză osoasă, Blecher și-a petrecut anii printre sanatorii, imobilizat la pat, chinuit de dureri fizice și de conștientizarea propriei sale condiții. Pentru Blecher, suferința – exprimată în termeni cutremurători în scrierile sale – nu era nici nobilă, nici o posibilă mântuire a spiritului, acesta mărturisindu-i prietenului său Geo Bogza că “Nu e nici o ispravă să suferi” (G. Bogza, După moartea lui Blecher). Acesta dorește să distrugă mitul suferinței, unul pe care îl consideră o escrocherie, ca de altfel acceptarea suferinței “ca pe un destin superior” (G. Bogza,După moartea lui Blecher). Repulsia lui Blecher față de suferință este o constatare dură și fără echivoc, mărturisită atât în confesiunile lui private, cât și în opera sa literară. De asemenea, viața sa a fost marcată de originea evreiască, într-o societate românească discriminatorie și într-un context politic în care antisemitismul era tot mai prezent. Astfel, suferința și sentimentul de izolare devin tematici esențiale pentru Blecher, acesta fiind constrâns să privească lumea din captivitatea propriului corp și dintr-o comunitate putredă, cu “oameni mucegăiți pe dinafară și, mai ales, MAI ALES, pe dinăuntru” (scrisoare către Geo Bogza, 1934).
Blecher îmbină tematici și elemente moderniste, suprarealiste și postmoderniste, creația sa neputând fi încadrată într-un singur curent literar. De altfel, încadrarea operelor sale în curente artistice este de mică importanță pentru moștenirea sa culturală, Blecher concentrându-și creația pe teme mult prea intime – precum suferința fizică, deteriorarea trupului, iminența morții – pentru a reprezenta simple manifestări artistice.
Într-o scrisoare din 1934 către bunul său prieten, Sașa Pană, Blecher susține că “idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajează din pictura lui Salvador Dali” (scrisoare către Sașa Pană, 1934) acesta mărturisind că încearcă să își definească identitatea literară în romanul Exerciții în irealitatea imediată (publicat ulterior ca Întâmplări în irealitatea imediată). Aceste tendințe suprarealiste sunt prezente în aproape toate creațiile sale, dar în special în volumul de poezii Corp Transparent, apărut în anul 1934. În ceea ce privește proza, Blecher adoptă un ton confesiv și evoluează spre o tematică modernistă, ori chiar postmodernistă. În același timp, trecerea anilor și agravarea bolii provoacă un sentiment de resemnare pentru Blecher, iar scrisul – mai degrabă decât o provocare creativă – devine singurul lucru ce îi rămâne de făcut.
Blecher reflectă cu intensitate, dar și cu o claritate impresionantă, asupra fragilității realității fizice și a valorii intrinsece a momentului. Pentru Blecher, realitatea obiectivă și fizică a lumii capătă nuanțe șterse și vagi, fiindu-i tot mai dificil să se închege “într-o senzație mai densă și mai sigură de realitate” (M. Blecher, Vizuina Luminată, pg. 17). Această desprindere de fizic, de trup cu ale sale dureri infinite, oferă un context unic pentru Blecher, atât ca scriitor, cât și ca om. Existența lui devine paradoxală: pe de-o parte este prizonier al bolii, pe de altă parte este un observator extern al propriei vieți.
Blecher, la fel ca personajele romanelor sale, se află într-o căutare continuă a propriului eu, acela de dincolo de trupul fizic și de barierele exterioare. Prins între viață și moarte, percepția realității se scufundă și devine tot mai neclară. El devine astfel fascinat de iluzia realității și de instabilitatea percepției timpului. Obiectele par să își piardă densitatea, locul determină durata clipelor, iar mintea sa este absorbită de amintiri și vise. Tocmai de aceea, Blecher se străduiește să exprime nuanțele trăirilor într-o manieră intensă și hotărâtă, pentru a regăsi senzația de stabilitate în propria sa conștiință.
Primul său roman, Întâmplări în irealitatea imediată, începe cu o frază care este concludentă pentru toată creația sa și care dezvăluie angoasa sa existențială: “Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu”. Capacitatea lui de a se îndepărta de propria sa existență creează un univers complex, în care protagonistul se plimbă între diverse realități și irealități: între realitatea exactă “ce mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde” și o lume a reveriei. Într-un final, așa cum mărturisește în ultimul său roman, Vizuina Luminată, “nu este nicio diferență între lumea exterioară și cea a imaginilor mintale” propria sa existență fiind prinsă într-o stare atemporală. Prin acest joc mental, Blecher reușește să redea lumea putreziciunii trupului și a sufletului într-o manieră cuprinzătoare și fluentă, iar creațiile sale devin impresionante tocmai prin această alternanță, descrisă intens, crud și în termeni neechivoci.
Captiv în propriul corp și martor la moartea altor pacienți în timpul lungilor șederi la sanatorii, acesta se află într-o confruntare constantă cu timpul. Ideea unei singure clipe, precum cea a morții, capătă valori duale, ea având capacitatea de a însemna totul pentru un om, dar de a fi în același timp neînsemnată pentru restul lumii. Tocmai de aceea, Blecher nu poate desluși sensul ori importanța clipelor.
Această dualitate determină în Blecher senzația că este prins între două spații a căror delimitare este tot mai fadă: între realitate și irealitate, între vis și starea de veghe. Dualitatea timpului, adesea o tematică postmodernistă și prezentă în existențialismul european, îl evidențiază pe Blecher ca pe un autor progresist, ce depășește limitările impuse de mentalitatea vremii. Pentru el, timpul devine un concept incapabil să redea complexitatea trăirilor. Clipa poate însemna totul sau nimic, realitatea poate să fie vis și viceversa. Mai mult decât sensul clipei, el nu poate desluși sensul propriei sale existențe.
Într-o lume a incertitudinii, marcată de amenințarea bolii și de angoasa existențială, creația lui Blecher oferă o reprezentare lucidă și neșlefuită a suferinței și slăbiciunii umane, ce reflectă o conștientizare însemnată și coerentă asupra straturilor realității. Fără a recurge la sentimentalism ori la compătimire, Blecher a înfățișat cu luciditate lumea bolii și a sanatoriului, precum și pe cea a unui eu ce își caută pilonii existenței, deschizând astfel calea către un univers unic în literatură românească. Este greu de determinat ce ar fi însemnat opera lui Blecher dacă acesta nu ar fi avut parte de o moarte prematură. Pe de altă parte, inevitabilitatea morții și boala sa au influențat considerabil parcursul literar al acestuia, obligându-l să își manifeste emoțiile și gândurile cu onestitate și intensitate. Dincolo de ce ar fi putut să fie Blecher dacă nu ar fi fost condamnat la acest destin, rămâne moștenirea sa culturală: fascinantă, surprinzătoare și tulburătoare.