ANDREEA LIEBER este o jurnalistă fără scrupule. Face parte din colectivul editurii Provocatori Ordinari.
Zilele astea mai toată lumea e furioasă, furioasă rău, cu referendumul și prostiile CPF-ului mediatic. Dar, ca alternativă, ce se mai produce ca răspuns la fascismul care devine pe zi ce trece politică explicită de stat? O variantă ar fi să vă duceți să vedeți ultimul film lui Radu Jude, Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari, unde e anunțată o trezire a fascismului prin politicile PSD-ului de ignorare a participării românilor în holocaustul evreiesc. Filmul lui Jude nu face explicită însă nici problema sexualității ne-normative, nici a comunismului, țintele reale ale conservatorismului naționalist românesc. Ca alternativă, vă propun noua piesă a lui Mihai Lukács, Cultul Personalității, în care atât problema sexualității românești cât și a istoriei comunismului sunt atacate frontal.
Dacă vreți un Stalin cuceritor și hot într-o relație de seducție cu Dej, dacă vreți un Ceaușescu care face vogue-ing, dacă vreți o Ana Pauker care cucerește prin forța convingerilor ei, Cultul Personalității e locul unde vă puteți imagina o altă lume, diferită de cea care vă este oferită astăzi la televizor. Pe scurt, piesa lui Mihai Lukács este probabil cel mai bun răspuns estetic și politic pe care l-am văzut în fața ascensiunii fascismului. Iar ca răspuns anti-CPF, piesa poate fi văzută în București numai într-un loc care e cu adevărat hot, hot, burning hot. Macazul este un experiment în seducție low-key. Ca o lume care vrea să țină obstinat de partea celor mai vulnerabili, Macaz a devenit în scurt timp în lumea teatrului independent bucureșteanun mod de a trăi anti-fascist. Ca Fabrica lui Andy Warhol, dar cu un acut simț social și politic, Macazul este un desant socio-politic făcut să renască fantome, să producă plăcere și să provoace burghezia. Din ultima galerie de spectre care sunt resuscitate aici, personajul Ceaușescu jucat de Raj-Alexandru Udrea este însă un personaj special.
Cultul personalității este un dialog între trei figuri considerate moarte ale trecutului (sunt comuniști, nu-i așa?), cum sunt Ana Pauker (Oana Rusu), Gheorghe Gheorghiu Dej (Andrei Șerban) și Nicolae Ceaușescu.
Dacă Ana este jucată ca o figură de fier dar cu puncte sensibile și romantice, iar Dej este un comunist autoritar și popular, Ceaușescu, așa cum e jucat de actorul queer, nu mai este deloc imaginea fostului lider socialist. El este cu totul altceva nu numai pentru că Ceaușescu este imaginat ca un prezentator de talk show, cât mai ales pentru că este jucat cu mișcări de tip strike a pose și contorsionări angulare. Așa cum știm bien, vogue-ing-ul s-a născut în Harlem din cultura serilor dansante negre și queer in anii ’80, și a însemnat un concurs și o celebrare a celor mai vulnerabili oameni, lucrătoare și lucrători sexuali trans Afro și latinx. Ca performanță de stil subversiv, vogue-ing-ul a scos anumiți oameni din categoria dată de monștri; odată apropriat de industria muzicală albă, el (sau ei, de ce nu?) a devenit un stil cool de a te mișca.[1] Anii ’80, pe de altă parte, au dus în Romania la crearea unui alt monstru. Născut din imaginația capitalului învingător după 1990, Ceaușescu a fost conceput ca un comunist agramat și mărginit, care credea că te poți opune capitalismului global prin politici de austeritate și rezistență naționalistă. Ceaușescu a devenit un spectru care bântuie imaginarul noucapitalist de azi. Mai ales invocat ca răul absolut, el trebuie evitat și insultat cu disperare de noua democrație și tigrul economic est-european.
Dar ce se întâmplă când un stil născut din monstruozitatea trans și a vânzării de sex se mixează pe monstrul Ceaușescu? Ce se naște nou, ce e provocat și cum e ne arată un drum al imaginației noastre pe care încă nu-l cunoaștem?
Odată, ce apare e un Ceaușescu ciudat, un monstru queer, despre care nu prea aflăm multe în piesă. Scenaristul și dramaturgul Mihai Lukács a făcut un efort de cercetare impresionant legat de perioada de ilegalism a comuniștilor, dar Ceaușescu pare deja un personaj al socialismului de stat, un produs al cultului conducătorului unic în fruntea partidului. Prin contrast, aflăm multe despre Ana Pauker și Dej, fapte și evenimente care dovedesc pasiunea scenaristului pentru un partid care își trăia convingerile când era încă la început. Pauker este jucată cu determinare și autoritate foarte sexy de Oana Rusu, care ne face să retrăim istoria din punctul ei de vedere. Dej este un om care trebuie să conducă și să vorbească, dar cu o latură histrionică și populară care îl face pe Andrei Șerban să ne ofere un unghi nou asupra personajului istoric. Ce mai apare nou este un Ceaușescu în vogue, dar fără shade. Un shade, sau momentul când un concurent este subtil pus la punct, e performat în vogue-ing ca o agresivitate care e interzisă feminității convenționale. Opțiunea regizorului de a lăsa personajele lui Pauker și Dej să schimbe insulte subtile trebuie interogată, mai ales pentru că Ceaușescu nu participă direct la confruntare. Shade-ul pare să fie performat cu un talent sadic mai ales de Dej, dar și de Pauker într-o mai mică măsură, ca răspuns la atacurile lui Dej.
Da, miza conflictului în piesă este o anumită epuizare a seducției comunismului, care apare pentru Lukács în anii ’50, odată cu trecerea la cultul unui om. Poate că regizorul are dreptate, și până la urmă contează dacă începutul sfârșitului a fost cultul lui Dej și excluderea din partid a Anei Pauker. Poate că ceea ce contează a fost colectivizarea forțată sau relația de putere dintre comuniști români și cei evrei. Dar ce este de discutat aici e dacă Ceaușescu trebuie să fie un spectru fără substanță, all vogue și no shade. Una din problemele legate de vogue-ing este că a fost văzut ca un stil care își dorește o vizibilitate în consumerismul media, adică creează dorința de a deveni model în condițiile capitalismului mediatic al exploatării. Pe scurt, vogue-ingul nu transformă regulile jocului, cât pune alți actori vulnerabili și marginali în centrul lor. Un Ceaușescu vogue-ing este un Ceaușescu fără multă substanță, care joacă doar după regulile impuse de cadrul construit de Dej și alții. Istoria pare determinată, și aici istoricul din Mihai Lukács nu e departe de istoricii anti-comuniști pentru care comunismul a fost deja epuizat ca proiect în anii ‘50.
Încă un lucru fantastic din piesă pe care vreau să îl remarc pe final. Dacă jocul lui Raj-Alexandru Udrea a rămas lipit de mine, cântecele pe care Oana Rusu și Andrei Șerban le cântă transmit altceva, poate dincolo de mizele ideologice și istorice ale textului. Când triste sau vesele, ele transmit o stare care te poate afecta poate mai mult decât chiar reînvierea unor corpuri considerate moarte. Muzica lui Rek Abu și orga live m-au aruncat într-o lume care nu a părut mai vie decât atunci când a fost exprimată prin ceva irepetabil, cum ar fi cântecul unui actor bun.
[1]Stilul apropiat de Madonna și filme ca Paris is Burning a devenit le chic, și pe bună dreptate. Mișcarea de tip defilare pe catwalk cu mișcări rigide și contorsionări de corp performează o sexualitate ambiguă, care nu ține seama de normele de respectabilitate ale feminității albe nord-americane.