Ramon Solsona, Șaptesprezece piane, Biblioteca de Cultură Catalană, Editura Meronia, 2021, traducere din limba catalană de Jana Balacciu Matei.
Nu începe cu „a fost odată ca niciodată” și narează întâmplări nu fantastice, ci „fantastice”, petrecute într-un spațiu cât se poate de real, mai bine zis în două spații, Barcelona și București. Ca basmele adevărate, prezintă metaforic binele și răul, prin întâmplări transparente. Elementul declanșator al acestora este moartea subită a lui Péter (devenit pe parcursul poveștii și Petru, Petrișor), un talentat restaurator de piane român stabilit la Barcelona, victimă a dictaturii comuniste. Se dedicase aici cumpărării, restaurării, „cu o migală de orfevru” și vânzării pianelor, mai ales a celor de mărci prestigioase, pe care, zicea, nu le restaurează, ci le reînvie. Iar ultima dorință a lui Péter transmisă partenerei de viață, Mei, „Dacă nu scap, nu da pianele pe nimic”, nu era gândul unui negustor, ci al unui îndrăgostit total de acest nobil instrument. „Așa o să fac, milimetric, o s-o fac pentru tine, ca strădania ta, orele pe care le-ai dedicat lor, să aibă un sfârșit demn”, va decide Mei, ea, care lucra într-o agenție de turism, care știa despre piane „cam tot atât cât despre mașinile de cusut sau despre excavatoare”, care iubea muzica, dar nu pe „evangheliștii muzicii pentru pian (Chopin, Liszt, Beethoven, Rahmaninov)” ai lui Péter, ci, mai ales, pe Bruce Springsteen, cu al său come on, rise up!, la care apelase din tinerețe (acum se apropia de șaizeci de ani), „când se simțea ca The Boss, in ruins”.
Atelierul lui Péter devine astfel pentru Mei locul de inițiere a unui nou drum, iar vânzarea, treptată, din ce în ce mai bine, a celor șaptesprezece piane, trecerea, ca în basme, prin tot atâtea probe. În care întâlnește, evident, atât personaje ostile, cât și, mai ales, oameni, până atunci necunoscuți, deveniți o a doua familie, un „trib” al ei. Când, cu ajutorul lor, se înseninează, căci și-a îndeplinit jurământul și este înconjurată de prieteni, când mai are de făcut un singur lucru, să ducă urna cu cenușa omului iubit mamei și surorii lui, peisajul se schimbă. Acțiunea se mută în București. Privirea străină a lui Mei va descoperi în capitala României amestecul „de modernitate și vetustețe”, „promiscuitatea conviețuirii dintre trecutul înfloritor, sechelele egalitarismului comunist și moderna capitală”. Va descoperi, mai ales, sechelele lăsate în sufletele oamenilor și impostura gravă a celui pe care îl iubise. „Proba” pe care, fără să bănuiască, îl supusese la București va avea un rezultat devastator pentru ea. Dar povestea continuă, cu un final adecvat lumii basmelor .
Este impresionantă această a doua parte, reflectând întreaga înțelegere a lumii noastre contradictorii, întreaga admirație pentru cultura noastră și simpatia pentru România a lui Ramon Solsona. A scriitorului catalan care știe, din propria viață, că „dictaturile rău închise lasă răni”.
Pe ale noastre le-a văzut pentru prima oară, înțelegem din cuvântul-înainte, în 2003, când a venit la București pentru lansarea romanului său Ceasuri oprite. Unul dintre primele titluri ale colecției „Biblioteca de Cultură Catalană” a Editurii Meronia, ajunsă acum la peste 40 de titluri, apărut în traducerea pianistei și catalanofilei Lavinia Coman. Atunci l-a cunoscut și pe soțul ei, compozitorul și poetul Nicolae Coman, model, peste aproape 20 de ani, al unui personaj prezent în Șaptesprezece piane prin poeziile cu grijă ascunse în anii dictaturii, închinate, se putea altfel? pianului. După mărturisirea autorului, „kilometrul zero” al acestui roman a fost o întâmplare reală, povestită de o prietenă din Barcelona. Pe care el a desfăcut-o în fire narative care leagă Barcelona de București, cu personaje inventate, dar cu gândul la oameni reali. Spre a le vorbi cititorilor săi catalani și a ne reaminti nouă că România nu este doar cea care apare în ziare, ci are valori generatoare de încredere. Spre a ne convinge pe toți că, da, viața poate reîncepe și la șaizeci de ani, dacă știi să descoperi că, dincolo de pietrele de care te împiedici la tot pasul în București, căldura oamenilor și valorile culturii sunt terenul ferm care, ca Muntele Montserrat al Barcelonei pe care îl străbate Mei, nu te lasă să cazi în gol.
ADINA MOCANU este profesoară la Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova. Are un doctorat în studii culturale la Universitatea din Barcelona.
