LAURA DAN a absolvit Facultatea de Psihologie din București și este Psihoterapeut cu formare în psihoterapie și hipnoză ericksoniană. A debutat în 2012 cu volumul de poezie „Începe să doară puțin”, care a obținut premiul național pentru debut „Mircea Ivănescu”. Au urmat o serie de lecturi publice și poeme publicate în România Literară, Dilema Veche, Vatra, Luceafărul, Poesis International, Hyperion, LaPunkt etc. Este prezentă în trei antologii de poezie: „Cele mai frumoase poeme din 2012”, „Argothica” și „Sticle pentru minte, inimă și literatură”. În prezent, lucrează la al doilea volum de versuri.
Încă o noapte în locul acesta
Îți așezi capul pe pieptul meu
îmi asculți bătăile inimii
spui că sunt precum pașii unei fetițe
care înaintează cu frica de a nu fi văzută.
închid ochii
îmi amintesc strada,
glasurile vesele ale unor copii
numărându-şi paşii de la un stâlp la altul,
pisica încolăcită pe dulap,
serbarea surorii mele,
sala frumos decorată,
partenerul ei de dans, băiatul slăbuț care
în momentul spectacolului a uitat pașii.
îmi amintesc vecinii,
profesorul acela înalt
care mă ruga să închid ochii
de fiecare dată când îmi făcea o surpriză,
masa plină cu cărți,
mirosul de prăjituri,
dimineața în care tata a spus
că dumnezeu e un bătrân reumatic,
felul în care mama îl privea
gustând liniștită dintr-un şerbet.
în nopțile acelea mama dormea cu mine
mâinile ei miroseau a scorțișoară
seara râdea și îmi pieptăna părul,
întreba:
care este culoarea ta preferată?
eu nu am o culoare preferată
nu se poate, toți avem o culoare preferată.
îmi amintesc
balconul plin cu flori,
diminețile în care mama cosea
așezată pe scaunul micuț din bucătărie,
vecina cu privire de păpușă care s-a aruncat în gol 9 etaje
mama spunea că vecina nu dorise să moară
dorise să fie salvată și iubită.
îmi amintesc mâinile ei
se mișcau în aer
ca și cum ar fi scăpat o scrisoare.
eu priveam de la geam și cântam din muzicuța mea roșie
aș fi vrut s-o întreb:
care este culoarea ta preferată?
toți avem o culoare preferată.
dacă cineva și-ar fi așezat atunci capul pe pieptul meu…
Copenhaga ©Laura Dan
* * *
Închizi fereastra. aprinzi lumina.
o viaţă liniştită ar putea începe aşa
prin peretele alăturat răzbate o voce
într-o cameră la fel ca a noastră un tată e fericit
copilul său a învăţat să meargă
în inima lui ar putea încăpea orașe
și asta mă sperie atât de tare încât
nu știu cum o să adorm
mă simt ca în iarna aceea
când mi-era frig
oricât de multe pături ar fi pus mama pe mine
tu nu ştii, oamenii buni
mă înspăimântă ca o apă adâncă
te privesc speriată ca atunci
când preotul mi-a spus
că într-o zi cineva o să aibă grijă de mine
şi am fugit din biserică
şi nu m-am mai întors niciodată.
***
orice copil m-ar privi zâmbind
azi nu m-am atins de mâncare
am mușcat cu dinții din mușamaua mesei
și atât
toată casa era plină de jucării
de râsul nepoatelor mele
au venit cu o carte din care mi-au citit
apoi mi-au așezat ceva în păr
mi-au legat eșarfe de mâini
nu știam la ce folosește bucuria lor
m-am simțit ca un pacient
care urmează să intre
într-o operație fără anestezie
dar asta nu m-a speriat
toate operațiile mele au fost fără anestezie
operația a reușit
seara a venit tatăl lor
le-a adus rochițe
fetele s-au îmbrăcat
se priveau în ochi
râdeau amândouă
înclinau în același fel capul
eu nu știu cum râde tatăl meu
tatăl meu nu mi-a cumpărat niciodată o rochiță
și ce dacă?
într-o zi o să-mi cumpăr atât de multe rochițe încât
puse unele peste altele
vor atinge înălțimea unui bloc
râsul lor m-a urmărit
toți anii ăștia
m-am simțit precum
un animal privit
prin luneta unei puști de vânătoare.
până aici îmi pot aminti.
©Laura Dan
O coroniţă
E de ajuns să mă uit la voi şi deja vă vorbesc
am învăţat împreună că ireversibilul nu are memorie
dar asta nu mai îmblânzeşte pe nimeni
în fiecare zi aşteptăm o răsplată
uite ce am pentru voi: o coroniţă din sârmă ghimpată. daţi-o din mână în mână.
în tăcere ne încununăm frunţile şi ne închipuim împăraţi.