ANGELA MARCOVICI (n. 8 iulie 1941, Arad) a debutat cu poeme în revista „Tribuna” de la Cluj, în 1965, iar editorial, în 1969, cu volumul Sânge albastru. A publicat peste 15 volume de versuri, și sub pseudonimele Angela Marinescu, Basaraba Matei.
_____
fragmente
[ ]
[ ]vocea îți iubesc
[ ]vocea fără tine
[ ]singură
[ ]vocea
[ ]ruptă de tine
[ ]smulsă din tine
[ ]cu sila
[ ]forcepsul
[ ]nu funcționează
[ ]decît prin
[ ]spitalele de sub pămînt
[ ]
[ ]te cuprind
[ ]îți ling buzele
[ ]cu o floare
[ ]floarea distanței
[ ]dintre un tînăr
[ ]și o
[ ]bătrînă
[ ]copilul ei
[ ]alt copil lins
[ ]de buzele ei
[ ]palide
[ ]acum
[ ]dimineață
[ ]de iarnă
[ ]fără
[ ]zăpadă
[ ]fără
[ ]materie
[ ]fără
[ ]știința
[ ]limbajelor din Occident și Orient.
[ ]***
[ ]să nu mergi pînă la capăt
[ ]cu nebunia
[ ]să nu mint
[ ]să mergi până la capăt
[ ]cu nebunia
[ ]te
[ ]iubesc
[ ]ca un cărbune încins
[ ]un diamant neliniștit
[ ]***
[ ]cu șalul meu oranj
[ ]de mătase
[ ]înfășurat
[ ]pe mînerul cuțitului
[ ]în timpul luptei
[ ]cu aparatul tehnic
[ ]al bărbatului
[ ]***
[ ]gras
[ ]ca porcul
[ ]este numai
[ ]cel slab
[ ]atîta iubire
[ ]nu încape
[ ]în vază este numai o floare
[ ]una singură neagră
[ ]pe planetă
[ ]planeta își face
[ ]harakiri
[ ]cu mine
[ ]***
[ ]ros de
[ ]roasă de
[ ]te
[ ]să
[ ]rut al animalelor
[ ]cuprinse de
[ ]foc – aici să asiști impasibil la viață
[ ]aici să aduci cana cu HIV
[ ]din clinica cu viruși negri psihotici
[ ]***
[ ]lasă cuvintele
[ ]mormăitul tău
[ ]este sacru
[ ]îl înțeleg
[ ]pînă la ochii
[ ]plini de lacrimi
[ ]întunecată sînt
[ ]de straniul eveniment
[ ]al nostru
[ ]în agora
[ ]degradată
[ ]***
[ ]tu ești capătul
[ ]există un capăt
[ ]cred în el
[ ]ca în Cristos
[ ]full
[ ]de iubire
[ ]este trupul meu otrăvit
[ ]țesut din piatră neagră
[ ]este patria mea
[ ]este trupul meu
[ ]din care picură crimă
[ ]***
[ ]stau așa
[ ]întinsă în pat
[ ]în odihnă
[ ]cu Alex și cu Dumnezeu
[ ]și bîrfim
[ ]ce înseamnă să nu suporți
[ ]și ce înseamnă
[ ]să suporți
[ ]iubirea
[ ]nu a fost nimic urît
[ ]sub pămînt
[ ]mai degrabă
[ ]pe pămînt
[ ]diavolul și puterea
[ ]șobolanul și securea din rubin
*
Din nou este întunecat afară, dar acum lumina nu mai are intensitatea de până acum, este difuză, deasă, ascunsă printre frunzele galbene și roșii ce se desprind încet de pe ramuri și cad, nesigure, pe pământ (mormânt). Iar eu sunt obsedată de putere, de viață, de un erotism urcat în cap definitv, ca un sânge distilat în timp, ce a ales să rămână, după un drum al unui flux necunoscut, în vasul cel mai înalt al „retortei” puse la dispoziție de o natură (divină). Totul este generos (divin) în natură, precizia, în natură, este fixă și se manifestă pretutindeni. Risipa nu există decât în mintea celor care nu știu ce cuvânt să mai inventeze pentru neputința, aberația și nesupunerea lor.
*
Sunt obsedată de ceva fără nume. De ce să fiu necinstită și să nu spun că sunt, de fapt, obsedată de un singur lucru care poartă un NUME. A fi obsedat înseamnă a avea, în cap, un singur nume, sau lucru, sau orice altceva. Dar, pentru că la judecata de apoi voi da socoteală de mine, voi vorbi de singura mea obsesie pentru singurul obiect (poate fi și non-obiect) care mă interesează cu adevărat (nu poți fi obsedat de doi) și atunci voi avea dreptul la orgoliul de a-mi converti obsesia în credință. Și credința în nebunie. Și nebunia în cuvinte. Și cuvintele în viață etc. Numai la moarte nu mi-a stat capul acum când mă gândesc furibundă la obsesia mea, cu un cer cenușiu, de-a dreptul gri, deasupra capului înfierbântat.
*
Ritmul a devenit cronic, lent, sigur pe el și privește „la putain” ca prin sticlă, cu venele gata să explodeze la cea mai mică mișcare (a ei, nu a lui) și eu mă țin de masă să nu mă prăbușesc, atât de rău îmi este de la ceva ce vine și pleacă, de la faptul apt de teroare-full de ceva ce poate pătrunde până dincolo.
Cuvintele din limba română nu pot spune cât de greu este să scrii atunci când vrei să trăiești.
*
Aripa este o bucată de carne, albă, mai ațoasă ca oricare alta, prinsă la un capăt de o mână (un umăr) tehnic și lipsit, cu desăvârșire, de lumină.
*
Respirația este o expirație permanentă ce elimină rima, risipa, sângerarea, vulgaritatea, obrăznicia, impotența, minciuna, boala. Și moartea. Tot ceea ce este malformat. De aceea, când este cazul să mai și inspiri, ți se „taie” respirația de atâta subiectivitate rea expulzată o dată cu mațele și plămânii. Mi-e rușine că sunt ceva de genul feminin. Dacă aș putea expira feminitatea definitiv într-atât încât să nu mai am puterea să inspir nici un alt gram de altceva (de genul masculin).
Să rămân în afara naturii (prin text). Poate. Într-un spațiu arid, imposibil de penetrat, fără culmi și văi, fără lumină, fără capcane (ale unei limbi convenționale, desigur) fără reziduuri.
Mi-e rușine că a trebuit să cunosc ceva prin altceva.
Era cazul să-mi inventez singură feminitatea ca și virilitatea.
*
Am vrut să scriu texte despre violență și am scris texte (poeme) violente. Poemele mele violente au rămas „dedesubtul” paginii. Știu că violența, în text, este doar o răz-bunare, o răs-turnare a unei subiectivități lovite căreia i s-a întâmplat să nu aibă puterea de a fi în sine, în libertate și cu fața spre față (să aibă o față ca o hârtie, albă, ce se vede cu ochiul liber). Unde am fost eu a-tinsă, lovită, nu are importanță dar este cazul să susțin că originea loviturii pe care am resimțit-o este mult mai îndepărtată decât lovitura propriu-zisă. Zic cum că cel lovit este lovit înainte de a fi lovit și, atunci, reacția la lovitură este intensă și se convertește în inversul reacției (care ar trebui să fie tot o lovitură), în ceva care vrea să înțeleagă, să-și apropie lovitura însăși, or, apropierea este o acțiune ostentativă, adică lucidă, susținută de un efort prea mare și, de-a dreptul, vio-lentă, adică, din lentă, devine vitală, din latentă devine manifestă. Cel violent nu doarme niciodată atunci când este violent. De aceeea, spun că violența nu poate niciodată să fie opacă, primitivă, instinctivă, dimpotrivă, este deviată, secundară, perversă. Și, în primul rând, violența poartă blazonul auto-distrugerii. Violența îndreptată asupra celuilalt este nesemnificativă, nu are sens, este altceva, căruia nu i-am găsit un nume.
Sunt vio-lentă, dintr-o ne-supunere prea mare, mai întâi față de mine însămi, deoarece am cultul sfârșitului și, pentru mine, sfârșitul este perfect, ori eu sunt profund imperfectă, dar și față de lumea ce mă înconjoară, puțin mai puțin imperfectă decât mine, lume alcătuită din indivizi înșirați pe străzi, pretutindeni, mai mult sau mai puțin utili, frumoși pentru că sunt vii și vii pentru că nu (mă) văd.
Lumea în care utopia mea vrea să existe (deoarece utopia este o ființă extraterestră care dis-locă timp, spațiu și, mai ales, gândire) se prăbușește când apare Ea în carne și oase, cu vene, ligamente, mușchi și sânge, această femeie cu creier de bărbat, cu ochii negri ca noaptea și cu o gură roșie ca focul. Utopia se răsucește noaptea în pat și nu poate să-și atingă, pe trup, locul ce-i provoacă plăcerea, este un călugăr fără sex, o călugăriță fără trup, o construcție interioară ridicată cu instrumentele interioriului (obsesie, și iar obsesie), oarbă, dar o oarbă ce nu știe că este oarbă.
Intelectualii au obiceiul să gândească u-topic, în afara timpului, a locului, a trupului lor. Când este eludat locul, locuirea și specificul locuirii, vine lupul (viclean, locul întruchipat) și te mănâncă. Te mănâncă până la oase. Îți mănâncă până și oasele și nu mai rămâne nimic. Totul trebuie reluat ca și când, acolo unde a existat un loc al utopiei, nu ar fi fost nimic.
Să ștergi locul, să fii utopic, să te agăți de ceva ce atârnă, să te prăbușești în gol, să mergi pe sârmă cu ochii legați, să te rupi de lume fără să o fi cunoscut, să faci umbră pământului cu parul, să dai foc la ștreang.
Expresia utopică a trecut râul și râul, atunci, a secat. S-a prăbușit, s-a surpat râul peste care utopia și-a întins un pod.
Eu sunt pe pod.
Sunt comunistă. Îmi place și mi-a plăcut comunismul deoarece sunt o felină. Îmi place să mi se dea de mâncare la ore fixe, leafa să vină. Nu glumesc, sunt leneșă, rea, deci sunt comunistă. Sunt de dreapta. Toți comuniștii sunt leneși și sunt de dreapta. Sunt săracă, lupt numai când mi-e foame, mă târăsc prin parcuri, pe șosele, prin muzee și teatre. Discut ca să mă aflu în treabă (mă cert), mă plictisesc, îmi place violența, utopia, lenea, supra-fața, amorul și jocul (focul). Și când dorm fac dragoste. Sunt liberă, dar nu de tot, sunt subtilă pentru că sunt cu ochii pe pradă și nu-mi permit să o pierd, aș muri de foame. Sunt săracă și leneșă. Scriu numai la nevoie, mă joc cu scrisul și scrisul plânge.
Nu-mi place să fiu democrată decât cu mine însămi, cu forțele și slăbiciunile mele, când vine cineva cu propuneri înnegrite de vreme, desuete și ineficiente, devin comunistă; ucid pe loc fără veste. Înjur și scuip. Mă răstorn, mă dau peste cap, devin un soldat cu scut și pușcă de vânătoare.
Sfârșitul este aproape și eu nu am devenit, încă liberă, cu adevărat. Când voi fi liberă, adică exact în timpul sfârșitului (al apocalipsei), când șerpii și cerbii se vor linge pe bot cu plăcere, voi împărți tuturor hrană și vin și un teren de joacă. Voi fi democrată cu spectrul morții pe față.
Lumina pe care o zăresc din cameră, printre crengi, sau crengile printre razele de lumină, ca și o lumină lângă altă lumină, mi se pare întotdeauna vie, precum o ființă. Se mișcă, este prezentă, o simt, îmi taie pieptul, mă lovește cu un drug de fier peste ochi, îmi ordonează creierul ca pe un pluton de execuție, mă adună, mă face blândă de la un cap la altul, îmi dă pumni de jur împrejurul creștetului. Voi scrie în fiecare zi despre lumină, lumina va fi refrenul, repetiția și diferența, pauza, nimicul, viața pe care am pierdut-o, viața pe care am câștigat-o.
Vreau să fac dragoste cu lumina, cu lumina întunecată care se apropie și dispare în același timp, care fuge și vine, care este și nu este. Vreau lumină, vreau noapte, vreau pas cu pas, libertate, auto-lumină, auto-dis-trup-rup-tură.
Mormane de lumină. Crengi și frunze în lumină. Frunză tehnică în lumină. Spațiul este experimental, lumina este tehnică.
Dealul. Mă urc pe deal. Nu vreau să urc, dar mă urc. Îmi stau împotrivă. Mă gândesc la fiu. Fiul care este. Care se luptă. Are sânge? Are ce plânge?
Eu am sânge, am ce plânge.
Mi-e milă de cel furat de hoți. Hoții sunt șmecheri, ei fură materie primă și fac, apoi, lucru finisat. Îl vând „peste hotare” (fac dolari, valută forte, șmecheria lor este mare).
Hoții fură sexul, îl taie. Îl vând cu sânge cu tot. Mă lupt cu hoții (mineriada este un hoț). Încă sunt vie.
*
22 noiembrie 2000. Îmi datez „jurnalul”. În fiecare săptămână voi avea o zi, a mea, în care îmi voi face de cap. Ce plăcere să ajung să pot să scriu aproape despre orice, mai puțin despre alții. Ce liniște, ce siguranță. Chiar dacă, scriind astfel, ratez ideea, cel puțin o încerc, o mângâi, o pun pe piept, mă uit la ea, o privesc. O văd. Nu scriu jurnal sau scriu jurnal pentru ca să pot să scriu un „antijurnal”, ceva paralel cu jurnalul, un text „adus” la temperatura mea, la trupul meu, la cultura, la sărăcia, la nebunia mea. „Jurnalul” meu este singur, plutește la înălțime sau coboară sub (text), mă ridic o dată cu el sau ajung acolo unde orice rostire este năclăită de sânge.
Mi-a reproșat cineva că nu scriu despre viață (a mea, eventual). Adică, vine Alexandru, se dezbracă, se spală pe mâini, intră în sufragerie, își scoate ziarul din geantă, îl citește în timpul în care cere de mâncare. Apare și Nora, nemulțumită, iritată, politicoasă. Vrea altceva, s-a săturat de noi, suntem prea puțin spectaculoși, prea singuri, ne vedem de treabă. Alexandru simte iritarea Norei, devine blând, înțelegător, tolerant, iritat, la rândul lui, de prezența mea, atotputernică și atotîngrijorătoare etc. Țipă la mine, se uită speriat, ușor, la Nora. Eu simt dezastrul. Particip la dezastru o dată cu Alexandru, sunt una cu el. Suferim împreună, fără ca Alexandru să știe. Vreau să elimin răul, dar Alexandru nu se lasă pe mâna mea, speră, devine ridicol („când ai iubit ai devenit obiect respingător”). Încerc să aflu motivul pentru care A. nu poate fi iubit până la capăt; sexual, comportamental? Și aflu, încet și sigur, că este vorba despre o lipsă de experiență a băiatului, o sinceritate exacerbată a lui, o re-laxare prea mare pe care și-o permite în fața persoanei iubite (relaxare pe care i-am reproșat-o și în poemele lui), o ne-putință de a coborî din zona „sferelor” înalte. O slăbiciune fizică, nu practică niciun sport, o vulnerabilitate la frig, exagerată, logoneroză (bâlbâiala) care îl sufocă uneori, alteori nici nu există, o naivitate, adică o credință prea mare în puterile binelui, eludând posibilitățile nenumărate de distrugere, de des-compunere, de cunoaștere abisală, ale răului. Nu vrea să mă asculte, crede orbește în iubire (a lui, numai a lui) drept pentru care, din jenă (este un intelectual tânăr), o demitizează cu patimă, în scris. Și apoi, brusc, când realizează că iubește în (un) gol, intră în panică, cere tratament ca să accepte hrana. Doamne, ce privire are. Și ce sprânceană își ridică Nora. De unde se vede că A. nu a știut niciodată să fie altfel decât „înăuntru”, iar N. numai în afară. Lipsă de orgoliu din partea lui A.? El reușește să teoretizeze orice, chiar și orgoliul, fără să-l posede? Dotat instrumental, imatur afectiv? Vom vedea. Concluzia; demersul meu clasic de jurnal, cotidian, are vreo relevanță pentru cineva? Pentru mine, categoric nu, deoarece nu mă satisface intelectual și nici într-un alt fel. Cum să arăți lumii că ești „altfel”, vorbind despre lucruri pe care toți le cunosc? Această ne-siguranță în limbaj (pe care o presupun discursivitatea limbajului) nu duce decât la un limbaj ineficient, rigid. Nici A., nici N. nu se aleg cu nimic, nici eu, nici limbajul. Spiritul meu rămâne prins în ghearele morții (o descriere, o relatare, o încercare facilă de a te afla în treabă). Or, eu vreau de la limbaj, totul. Să cotrobăi cu o lumânare aprinsă prin interiorul lui, prin cotloane, prin pod, prin holurile lui imense și întunecate. Dau totul, vreau totul. Culmea, cu limbajul îmi „merge”, cu iubitul meu nu mi-a „mers”.
Aceea nu este o situație de posesivitate a mea față de limbaj (spuneam că nu vreau să fiu posesivă în relația cu poezia), dimpotrivă, de egalitate, de fraternitate. Dacă nu pot să-mi îngădui, să umblu prin limbaj liberă, mai bine nu scriu. Fac altceva, unde îmi pot îngădui să mă simt în largul meu. De aceea nu-mi este propriu un jurnal povestitor. Voi avea, poate, zile, când voi consemna, doar, că astăzi nu pot să scriu sau că astăzi lumina nu a ajuns până la mine sau că o pisică a miorlăit ca o fiară. Atât timp cât mai am puterea să scriu ceva mai mult decât o simplă constatare, voi lupta să obțin de la limbaj cât mai mult sens (ceva care să mă distrugă, cu sens). Ca și cu un iubit. Îi dăruiesc trupul meu, vreau trupul lui.
Nu înseamnă că, dacă vreau să fiu liberă în relația cu limbajul, voi scrie complet liber. Posibilitățile mele de a fi liberă sunt extrem de reduse și încerc să-mi cunosc limitele libertății mele. Limbajul, pentru mine, este un animal sălbatic pe care încerc să-l îmblânzesc, cunoscându-l, dar, vai, pe măsură ce limbajul cedează, eu înnebunesc treptat. Parcă tot întunericul, abisul, necunoscutul, din cuvinte, au sărit la gâtul meu și mi-l atacă. Pe măsură ce limbajul se limpezește, precum apa de izvor, uneori, eu devin tot mai crudă, mai intolerantă, mai fanatică, mai senzuală, mai primitivă.
Încerc să scriu poeme discursive, mirceaivănesciene sau chiar gelunaumiene și rămân complet descoperită. Nu-mi place discursivitatea. Chiar și acest text, de acum, îl voi înrăma, de discursiv ce este. Păi, nu tu nebunie, răzbunare, nici o întrerupere? Ați văzut (practicat), vreodată, un act întrerupt? În-tre-rupt. Ce cuvânt, ce materie colcăie aici, ce grad ridicat de luminozitate, de răceală morală, de intensitate a spiritului, de așteptare (a morții).
Sau să scriu despre ce se întâmplă în viața noastră politică? Este politica viață? Da, este viață când scriu că fac sau aș putea face politică deoarece sunt o ființă profund politică (adică mă interesează legile, dreptatea, solidaritatea). Oare, nu dintr-un sentiment de dreptate sau de solidaritate cu slăbiciunea vie și sărăcia, scriu? Scrisul, nu este el semnul cel mai evident (nobil) al unei subtilități morale care numai ruptă de viață nu este?
Când i-am solicitat d-lui Cristian Tudor Popescu o rubrică în suplimentul „Adevărului”, l-am rugat să nu mă oblige să scriu despre politică. Nu că nu m-aș pricepe, i-am spus.
Mai trebuie să scriu despre treburile cetății ca să-și dea seama lumea cea mare că mă pricep și la ceea ce ar trebui să presupună existența puterii? Nu se „vede” din ceea ce scriu, cât, cum și că m-aș pricepe? Eu vorbesc pretutindeni, adică și când vorbesc, scriu, despre (și mai ales din) putere și slăbiciune și cum îmi împing slăbiciunea în text până dau de putere. Cum disloc limbaj pentru a-mi introduce în limbaj experiența mea cu limbajul. Și experiența mea cu limbajul este acum și aici. Întâmplările mele sunt aici. În aceste pagini. Cu această lumină neagră, deasă ca mătasea, ce cade perpendicular pe cuvinte și cu un aer fix ce stă, cenușiu, pe cuvinte. Câtă viață.