ALINA GIOROCEANU
Nu sunt persoana potrivită pentru a vorbi despre ce nu se vorbeşte. Nici măcar despre a scrie despre ce nu vorbeşte.
Fără greutatea pudorii, a convenţiei sau a interdicţiei sacrale, în primul rând eu nu vorbesc despre o mulţime de ce-uri, despre acelea care se vor făcute, nu vorbite. Apoi, mai ales, despre ce-uri de care trebuie să te apropii cu delicateţe, să ai grijă să nu se împrăştie şi să se piardă precum fulgii păpădiilor atunci când inspiri aerul care le înconjoară.
Mi-e teamă de acel curent de aer fonator căruia modulările, imploziile şi exploziile interioare trebuie să îi dea sens.
Aşa e, nu vorbesc despre cele mai multe lucruri! Şi cel mai tare mi-e teamă să vorbesc despre o persoană, despre persoane, despre Persoană … Ori prea mult despre mine.
Mi se taie picioarele și împietresc când cineva spune că mă cunoaşte. Mă rezum, ca orice aparat banal de înregistrare, la crudele fapte, cu îndoiala că ochii mei obosiţi au pierdut momentul crucial. Cu tristeţea că instinctul mă obligă să des-compun şi să mă descompun în metabolismul spaţiului şi timpului nostru, să respir, să privesc, să simt. Cu aceeași tristețe că mintea şi filtrele instituţionale în care m-a blocat lumea asta mă obligă să decid, să clarific, să dispun, să despart, să împart şi – culmea! – să îi învăţ pe alţii.