Monica Manolachi
în dialog cu traducătoarea literară
Gabi Reigh
„…aș compara traducerea cu ascultarea. Trebuie să fii un „ascultător“ sensibil față de vocea pe care o traduci dacă vrei să o lași să se audă din nou așa cum s-a auzit la început.”
La sfârșitul lunii octombrie 2019, a avut loc la Institutul de Cercetări pentru Limbi Moderne din Londra conferința “Translating Women: breaking borders and building bridges in the English-language book industry”, la care au participat editori, traducători, autori, profesori de literatură și cercetători din mai multe zone ale globului. Cu această ocazie, Gabi Reigh a fost de acord să vorbim despre literatură, traduceri, educație și diferențe culturale. Anul acesta, traducerea ei în limba engleză a romanului Orașul cu salcâmi de Mihail Sebastian – The Town with Acacia Trees – a fost recompensat cu prestigiosul premiu English Pen Translates Award.
***
Monica Manolachi: Ești traducătoare literară, profesoară de literatură și jurnalistă culturală. Atunci când scriem, avem de multe ori nevoie de anumite condiții. Unde ești acum și cum e vremea? În București e o duminică înnorată de noiembrie, un timp perfect pentru scris și redactare. La tine cum e? Ce te ajută să te concentrezi?
Gabi Reigh: Probabil nu te va surprinde faptul că și aici în Anglia e nor și plouă! Odată am auzit la radio pe cineva spunând că Marea Britanie are o moștenire literară atât de vastă fiindcă oamenii trebuie să petreacă mult timp în casă, așa că ar putea să și scrie romane lungi. E ciudat, dar mi se pare că am sporul cel mai mare după o zi de muncă și o seară în care am evaluat eseuri. Traducerea mi se pare o plăcere pentru că diferă de ocupația mea de zi cu zi, astfel că, deși presupune un efort mental superior, îmi și produce energie și mă stimulează. Lucrez mult pe timpul nopții.
MM: Ești născută în 1981 în orașul Deva și te-ai mutat cu familia în Marea Britanie la vârsta de 12 ani. Cum era viața în Deva înainte de a pleca în Anglia? Și cum era viața în Anglia când ați ajuns acolo?
GR: Aveam doar opt ani în 1989, la revoluția din România, dar încă îmi amintesc cum era înainte, mai ales faptul că stăteam la cozi să cumpărăm alimente și senzația stranie de secretomanie și paranoia, pentru că nimeni nu îndrăznea să vorbească deschis despre guvern. După revoluție, ne-a fost iar greu, pentru că tata și-a pierdut serviciul și s-a instalat un alt fel de instabilitate economică. Totuși, îmi amintesc și de multe lucruri faine, cum ar fi de dragii mei bunici, de prieteni, de bucuria de a ne plimba prin oraș, prin parcuri și până la cetatea de pe deal. Mi-a fost dor de ele după ce am venit în Anglia. Ne-am mutat într-un orășel de pe coastă, iar la școală eram singura din altă țară, așa că mă simțeam destul de înstrăinată. Cred că unii nu-și dau seama ce greu e să emigrezi, își închipuie că toți cei care vin din țări mai sărace pur și simplu se urcă în avion și își găsesc fericirea într-un mediu mai înstărit, dar pierd din vedere costul emoțional al dezrădăcinării.
MM: E adevărat, în multe cazuri, și e nevoie să vorbim mai mult despre asta în ziua de azi. Care au fost primele cărți pe care le-ai citit și ți-ai dat seama că sunt traduceri? Dar primele cărți în engleză care te-au impresionat?
GR: Printre primele cărți traduse în română pe care le-am citit se numără romanele lui Dickens și ale surorilor Brontë. Eram foarte tânără când le-am citit, așa că nu mi-am dat seama că erau traduceri. Mă cufundam în lectură și eram absorbită de încercările și zbuciumul prin care treceau David Copperfield și Jane Eyre la fel cum empatizam și cu personaje din cărți românești. Într-un fel, cred că modul ideal de a citi literatură tradusă e când nu-ți dai seama de barierele lingvistice și culturale și există acea senzație de omenesc.
MM: Într-un interviu anterior ai menționat că „Adevărata viață a lui Sebastian Knight” (1941) de Vladimir Nabokov reprezintă pentru tine „o alegorie perfectă a identității divizate a emigrantului“. De ce este relevantă pentru tine astăzi?
GR: Prima oară am citit cartea asta la universitate și m-a uimit modul în care romanul pune în scenă încercarea scriitorului de a reuni cele două identități, aceea a rusului și aceea a emigrantului. Naratorul își caută fratele vitreg, un romancier englez de origine rusă pe nume Sebastian Knight, și descoperă cât de greu este să creeze o narațiune coerentă a vieții, cât de greu este să-și înțeleagă propriile întâmplări și motivații. De fiecare dată când descoperă un oarecare „adevăr“, acesta este prezentat drept o eroare, iar el se adâncește și mai mult în confuzie. Am simțit că romanul acesta se apropie cât se poate de mult de „viața reală“ a unei persoane cu identitate culturală heterogenă, dat fiind că fragmentarea postmodernistă reflectă conflictele și contradicțiile trăite de oricine locuiește într-o țară străină.
MM: Predai literatură la clasa a șasea de 16 ani. Ce înseamnă pregătirea pentru a deveni profesoară de gimnaziu în Anglia?
GR: După ce se obține licența, trebuie să treci prin PGCE, adică un an de pregătire pedagogică. După aceea predai ca profesor proaspăt calificat timp de un an de zile și, dacă modul în care predai este la un nivel cel puțin satisfăcător, atunci devii profesor titular. Pe parcursul acestor doi ani, înveți cum procesează elevii informația primită, cum să le transmiți tehnici de învățare, precum și cum să aplici tehnici de managementul clasei. Chiar și după ce obții calificarea, orele continuă să fie monitorizate prin inspecții, iar tu participi în continuare la cursuri de perfecționare. De exemplu, săptămâna trecută am petrecut o zi întreagă la un training despre modelul VESPA pentru succes academic. VESPA înseamnă Viziune, Efort, Sisteme, Practică și Atitudine, adică acele calități care îi ajută pe elevi să progreseze.
MM: Cum sunt elevii de la școala ta încurajați să citească? Nepoțica mea de cinci ani din sud-estul Londrei a început să citească pentru școală și își notează într-un caiet special ce cărți citește, de câte ori, cu cine le citește etc. Ce alte tehnici ai recomanda?
GR: Le oferim elevilor liste de lectură, îndemnându-i să citească titluri din afara programei școlare. Am început să adaug pe aceste liste tot mai multe cărți traduse, fiindcă traducerile nu apar în listele pentru examen. Elevii care citesc și altceva în afară de cărțile din programă au mai mult succes atunci când se înscriu la facultate, ceea ce presupune alcătuirea unei scrisori de intenție, motiv pentru care se gândesc la realizări, lucruri care îi interesează și abilități. De când am început să recomand cărți traduse, am avut cu elevii câteva conversații interesante despre Kafka și Rilke. Cred că este important să știe că scriitorii englezi pe care îi studiază au fost influențați de alți autori și să observe legăturile dintre operele lor.
MM: Într-un articol recent publicat în Times Educational Supplement (Tes) susții predarea literaturii traduse de la o vârstă mai mică. „Mulți elevi de la orele de literatură engleză sunt imigranți sau fac parte dintr-un grup de copii printre care sunt și imigranți. Este important pentru ei să se asculte între ei.“ Povestește-ne despre elevii tăi. Ce le place să citească?
GR: Mulți dintre ei citesc proză fantastică și romane distopice. În general, cred că există tendința de a nu citi mai mult dincolo de cărțile din programa școlară. De aceea susțin introducerea traducerilor în programă. În caz contrar, vor fi mulți britanici care nu vor citi niciodată literatură tradusă.
MM: De câțiva ani încoace traduci literatură din limba română în limba engleză. De ce acum? Ce crezi că s-a întâmplat? După cum spune Bob Dylan, „The Times They Are a-Changing“. Cum s-a schimbat relația ta cu limba română de-a lungul anilor?
GR: Am reluat legătura cu limba română în mod profund de când am început să traduc acum doi ani. Mă simt mereu jenată atunci când scriu sau vorbesc în limba română, pentru că petrec cea mai mare parte a timpului comunicând în limba engleză. Totuși, în timp ce citesc, am descoperit că încă pot capta tonul și nuanțele subtile de sens de care este nevoie la traducere. Toată viața mea de adult am fost absorbită de literatura engleză, astfel că mi se pare minunat să pot relua legătura cu limba română prin ceea ce iubesc cel mai mult: lectura.
MM: Se pare că premiul Stephen Spender pentru traducerea în engleză a poemului „Călătorul“ de Marin Sorescu te-a motivat foarte mult pentru a începe să traduci mai multă literatură română. Visasei la asta înainte?
GR: Sincer, nu mă gândisem la traducere înainte de a câștiga premiul! Cred că îmi intrase în cap cum că traducătorii sunt persoane speciale care pot face ceva ce eu nu sunt în stare. Mă gândeam că am slujba mea, sunt profesoară, ei o au pe a lor, iar rolul meu este de a-i citi și poate de a preda ce au tradus. Premiul mi-a dat încrederea de a încerca să traduc și eu literatură. Imediat ce am realizat că pot, mi-am dat seama și că multe cărți românești de valoare nu sunt disponibile în engleză.
MM: Traducerea ta din „Poemele luminii” de Lucian Blaga a apărut în 2019, exact la un secol de când au fost publicate inițial. Blaga s-a născut în Lancrăm, o localitate foarte apropiată de locul unde te-ai născut. La ce te gândeai când traduceai poeziile lui?
GR: După ce am câștigat premiul Stephen Spender, m-am gândit evident să mai traduc poezie, iar colecția aceasta a însemnat mereu mult pentru mine. Îmi amintesc că am scris despre ea în scrisoarea de intenție când m-am înscris la universitate. Când l-am menționat pe Blaga unor poeți și traducători întâlniți la ceremonia de premiere, mi-au spus că auziseră de el de la prieteni români, dar nu-i citiseră niciodată opera. Ceea ce îmi place cu adevărat la poezia lui este melanjul de lirism romantic și conștiință de sine modernistă, dorința de a avea acces la ceva măreț, temperată de îndoiala că acel lucru există. Mai cred și că e o poezie accesibilă oricui, din orice cultură, fiindcă este despre dragoste și înțelesul vieții.
MM: Ce poeți anglofoni preferi? Ce versuri îți vin în minte în acest moment, în ce context le-ai întâlnit, de ce îți plac și ce anume îți evocă?
GR: Elizabeth Bishop, Christina Rossetti, Matthew Arnold, Emily Dickinson, Philip Larkin. Și iar Elizabeth Bishop! Se pare că îmi plac poeziile despre mare precum „Golful“ de Bishop și „Plaja Dover“ de Arnold. Ambele poeme se folosesc de imaginea mării pentru a exprima inutilitatea de a căuta un sens într-un univers enorm și indiferent. Totuși, ambele se încheie cu reconciliere și cu o cale de a îndura zădărnicia. Îmi place cum rezumă Bishop viața în versurile de la finalul poemului (gravat și pe mormântul ei): „Toată agitația dezordonată continuă / Înfiorătoare, dar veselă.“
MM: Scrii și poezie. Ce te atrage la ea?
GR: N-aș spune că sunt poetă. Am avut câteva mici explozii creative, pe care am avut nevoie să le scot din mine, dar m-am simțit oarecum prea expusă când au fost publicate și au ajuns la cititori. Cred că în viața mea de zi cu zi îmi place mai mult să ascult decât să vorbesc, astfel că traducerea mi se potrivește mai bine pentru că pot da mai departe povestea altcuiva. Pentru mine, traducerea înseamnă a transmite povestea altcuiva.
MM: Traducerile tale din Mihail Sebastian, Orașul cu salcâmi și Femei, au fost publicate de Aurora Metro Books, iar acum lucrezi la Ciuleandra de Rebreanu și la Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu. Acestea fac parte din Interbellum Series, proiectul tău de traducere. Cum se diferențiază acești autori în ceea ce privește stilul și modul cum abordează natura umană?
GR: În opera lui Mihail Sebastian există câteva aspecte moderne și urbane care îmi plac. Autorul tratează subiecte tabu precum homosexualitatea sau menstruația unei fete într-o manieră plină de empatie, fără să judece. Desigur, scriitura lui nu e lipsită de emoție și lirism, dar acestea sunt secondate de detașare comică, de ironie. Îmi mai place și că multe dintre finalurile povestirilor lui sunt patetice – la fel ca în viață, fără îndoială! Pe de altă parte, romanul lui Rebreanu este mult mai intens, mult mai melodramatic, dar plin de idei fascinante privind schimbarea socială și transformarea psihologică prin care un om ajunge să se împace cu ideea că a ucis-o pe singura femeie pe care o iubea. Am tradus doar câteva dintre capitolele romanului lui Papadat-Bengescu și lucrul care m-a frapat este modul cum prezintă dinamica unui mariaj în care femeia are succes profesional, dar se simte vinovată într-o relație în care soțul nu-i recunoaște meritele.
MM: Ce personaje din literatura engleză sunt comparabile cu cele portretizate în aceste romane?
GR: Portretul pe care Mihail Sebastian i-l face Adrianei, adolescenta melodramatică din Orașul cu salcâmi, îmi amintește mult de Marianne Dashwood din Rațiune și simțire. La fel ca Austen, Mihail Sebastian întrebuințează stilul indirect liber ca să descrie deziluziile Adrianei atunci când se îndrăgostește de Paul și există chiar asemănări între cele două fete, care cântă la pian pentru a-și exprima emoțiile sfâșietoare. În ambele romane, narațiunea conține o nuanță de ironie fină, pentru că cititorul poate percepe că raționamentul celor două eroine e imperfect, dar cred că Adriana este un personaj mai elaborat decât Marianne, aș spune că devine mai complex spre sfârșitul romanului. Ca roman de maturizare, Orașul cu salcâmi amintește și de Cameră cu vedere de E. M. Forester. Sebastian seamănă cu Austen și Forester când descrie cu umor societatea, fiindcă face observații amuzante la adresa unor reguli și ritualuri specifice clasei de mijloc. Totuși, Cameră cu vedere are un final mai idealizat decât în Orașul cu salcâmi, dat fiind că Lucy se căsătorește din dragoste, în timp ce Adriana o face de rușine, pentru a răspunde așteptărilor sociale.
MM: Prima parte a secolului XX a fost perioada în care în România a luat avânt industrializarea. Cum relaționează personajele din aceste romane cu mediul în care trăiesc? Sunt încântate? De ce (nu)?
GR: În romanele lui Mihail Sebastian, se simte că personajele se bucură mult de libertatea oferită de metropolă. În Orașul cu salcâmi, atât Gelu cât și Adriana se exprimă mai liber atunci când pleacă din provincie, iar Bucureștiul este locul unde se consumă relația lor. Pe de altă parte, această eliberare este temporară pentru Adriana, care în cele din urmă se întoarce la Brăila, acceptând un mariaj convențional, în timp ce personajele masculine încă se bucură de libertate. Există referințe și la industrializare în romanul acesta. Este vorba de producătorul de prosoape cu care se mărită Elisabeta Donciu. În acest caz, Sebastian este mai cinic, folosindu-se de personajul lui Jean ca să descrie vulgarizarea imaginației omenești în rândul celor care caută avere.
Rebreanu și Papadat-Bengescu redau tensiunea dintre diferite clase sociale ca rezultat al mobilității sociale. De exemplu, în Ciuleandra ni se prezintă o familie aristocrată care se teme că, dacă nu-și amestecă sângele cu unul mai sănătos, de origine rurală, atunci riscă să degenereze. Prin urmare, Puiu se însoară cu o fată mai săracă. Madeleine, soția lui țărancă, obține astfel o poziție socială mai bună. Totuși, acest lucru se dovedește a fi distructiv. Puiu o tratează pe Madeleine ca pe un obiect, îi fetișizează originile, simbolizate de obsesia lui pentru dansul ciuleandra. Prin căsătoria cu el, ea renunță la dragostea pentru iubitul din copilărie, ceea ce o condamnă la nefericire cu toate că a devenit mai înstărită. Faptul că el o omoară mi se pare că exprimă incapacitatea lui de a înțelege că ea nu e jucăria lui, că nu-i poate cuceri inima, ceea ce înseamnă că ea are putere asupra lui. Psihiatrul lui Puiu, despre care aflăm că este iubitul lui Madeleine din copilărie, este și el un personaj interesant din punct de vedere al mobilității sociale. Este un țăran devenit burghez prin educație și prin profesie, dar este descris ca un exclus, neacceptat pe deplin în sistem și, în cele din urmă, neîmplinit în ciuda a tot ceea ce a obținut.
MM: Probabil ai citit studiul critic Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină inerbelică de Bianca Burța-Cernat. Ce părere ai despre el?
GR: Tocmai am intrat în legătură cu Bianca, prin a cărei generozitate am primit cartea și câteva recomandări de scriitoare interbelice care merită mai multă atenție. Pentru mine a fost o revelație și sunt foarte încântată să descopăr scriitoare ale căror perspective au fost trecute cu vederea de istoria literară. Îi mulțumesc că a scris cartea aceasta și sper să colaborez cu ea la Concert din muzică de Bach, dacă ar fi interesată să scrie o introducere la romanul tradus de mine.
MM: Pe lângă traducerea atentă a romanelor, ce mai faci pentru a te asigura că vei cuprinde cea mai mare parte a contextului cultural și istoric și că ești pe drumul cel bun?
Mă documentez în legătură cu scriitorii, desigur, pentru a afla care sunt cele mai importante preocupări și care este contextul biografic care le-a influențat opera. Lectura Jurnalului lui Mihail Sebastian (tradus de Patrick Camiller), pe care l-a scris în timp ce schița Orașul cu salcâmi, a fost foarte instructivă. Îmi construiesc și o rețea de universitari și specialiști în literatură română și istorie românească, de ale căror puncte de vedere țin cont foarte mult atunci când traduc.
MM: Ce aspecte mai complexe de traducere culturală ai întâlnit, care au fost soluțiile tale și cum ai făcut alegerile?
GR: Dat fiind că am fost crescută în România și am citit literatură română înseamnă că nu simt aceeași distanță față de un text românesc ca atunci când lucrez cu literatură care provine dintr-o cultură străină mie. Cred că traducerea de poezie vine cu cele mai mari provocări în ceea ce privește păstrarea echilibrului dintre fidelitatea față de textul original și măiestria artistică. În cele din urmă, dacă mă gândesc la poemele lui Blaga, am ales stilul și limba care comunică cel mai bine modul cum le-am interpretat eu. Părerea mea este că traducerea de poezie trebuie să rezoneze la fel cum rezonează și poezia în original, să păstreze impactul emoțional și estetic mai mult decât orice.
MM: Cum știi că ai terminat o traducere? Care este relația ta cu editorii?
GR: Cred că o carte e gata atunci când mi se pare proză „adevărată“ sau poezie „adevărată“. Editoarea mea de la Aurora Metro, Cheryl Robson, a lucrat cu mare atenție când a editat Orașul cu salcâmi și i-am apreciat sfaturile. George T. Sipos, de la Cadmus Press, care publică Ciuleandra, mă sprijină foarte mult și am fost bucuroasă să întâlnesc în el un alt român emigrat, încântat de traducerea aceasta în engleză.
MM: Faci parte dintr-o generație de emigranți români care sunt conștienți de importanța traducerii ca expresie a politicilor culturale, nu doar ca răspuns la așteptările deja existente. De ce crezi că este important de arătat faptul că literatura română interbelică înseamnă mai mult decât așteptările actuale?
GR: Cred că este important să arătăm vorbitorilor de limbă engleză că România a produs opere canonice la fel de valoroase și profunde ca ale altor clasici de pe listele lor de lectură. Cititorii anglofoni respectă cultura literară din Franța, Germania sau Rusia pentru că le-au citit marii autori, iar eu îmi doresc ca respectul și înțelegerea să se transfere și spre România după ce au fost expuși la cele mai bune cărți scrise de autori români. Îmi mai doresc să traduc și acele cărți care nu descriu o Românie clișeizată (legată mai ales de idei comuniste și post-comuniste), ci să aduc în atenția publicului acel tip de ficțiune care tratează teme universale care pot să-i anime pe cititori. Cred că acesta este rolul ficțiunii, într-un fel, de a crea punți între culturi și de a ne reaminti că suntem oameni și unii, și alții, în ciuda istoriilor noastre diferite.
MM: Cum reacționează editurile britanice când aud de traduceri din literatura română? În opinia ta, este ceva care lipsește de pe piața editurilor?
GR: Cred că e greu pentru traducători să găsească oameni interesați de proiectele lor, indiferent de limba din care traduc. Literatura tradusă nu este citită în țările anglofone la fel de mult ca în restul lumii, astfel că editurile ezită să-și asume riscuri. Mai cred și că ceea ce traduc eu acum – cărți mai vechi, care probabil nu descriu imaginea stereotipă a României – nu prea suscită interesul editurilor în general.
MM: În octombrie 2019, ai participat la o lectură publică la Institutul Cultural Român din Londra, unde ați citit din Orașul cu salcâmi. Cum a fost?
GR: A fost un moment special pentru că am cunoscut oameni minunați, cărora le pasă de literatura română la fel de mult cum îmi pasă și mie. Discuția a fost moderată cu mare sensibilitate de Alex Boican, care predă la Școala de Studii Slave și Est Europene de la UCL și care este o mină de aur când vine vorba de ficțiune românească. M-a mișcat și entuziasmul celor care au participat la eveniment. Mi-au transmis sentimentul că a meritat să traduc romanul, că există undeva un public care îl apreciază.
MM: Ce înseamnă traducerea pentru tine? Cu ce alte activități e comparabilă?
GR: Cu riscul de a părea caraghioasă, aș compara traducerea cu tricotatul! Creezi ceva nou, dar te iei după un model, la fel cum o traducere este ceva nou, ceva al tău, dar trebuie să urmezi modelul textului original. În afară de asta, aș compara traducerea cu ascultarea. Trebuie să fii un „ascultător“ sensibil față de vocea pe care o traduci dacă vrei să o lași să se audă din nou așa cum s-a auzit la început.
MM: Să ne închipuim că ai putea invita pe câțiva dintre scriitorii români interbelici la o petrecere la tine acasă. Cum ați petrece timpul împreună, ce le-ai găti și ce anume i-ai întreba?
GR: Cred că ar trebui să le ofer un fel de festin literar, ceva asemănător cu unul pe care îl descrie Mihail Sebastian în Femei, atunci când menționează „celeri remoulade“, care îi amintește lui Ștefan de timpul petrecut cu Arabela în Paris. Dar felul acesta de mâncare nu e chiar un festin, ci mai degrabă un aperitiv, așa că voi continua cu un fel principal tipic românesc precum sarmalele, după care probabil un pic de „spotted dick and custard“ (un desert tipic englezesc), ca să încheiem într-o notă britanică, oferind în acest fel un soi de metaforă nedigerabilă a procesului de traducere! Ce i-aș întreba? Păi, de unde să încep? Aș zice: Ai trăi mai degrabă în Europa interbelică sau în secolul XXI? Ai fi bărbat sau femeie? Ai trăi mai degrabă în țara ta sau ai emigra în altă parte? Toate întrebările la care mă gândesc și eu.
***
MONICA MANOLACHI predă limba engleză la Universitatea din București din 2005. A publicat studiul critic Performative identities in contemporary Caribbean British poetry (2017), precum și o serie de articole academice despre literatura americană, britanică și caraibă, dar și despre literatura română. Volume de poezie: Brasília (2019), Joining the Dots / Uniți punctele (2016), Poveștile Fragariei către Magul Viridis (2012) și Trandafiri (2007). Cărți de interviuri: Table Talk (2018) și Taifasuri (2018). Printre cele mai recente traduceri se numără: Alice în Țara Minunilor (2018) și Antologie de poezie din Caraibe (2016).