Yigru Zeltil
cronică literară
Cristina Ispas, 40. să înceapă jocurile, editura Fractalia, 2018
Dar nimic nu ți se pare,
de la un timp încoace,
mai absurd decât munca,
pentru care te-ai pregătit până acum,
un șir destul de lung de ani,
și care devine pe zi ce trece
tot mai puțin importantă, mai puțin urgentă,
pentru că,
deși nu ai împlinit încă patruzeci de ani,
se poate spune deja
că lumea ta a dispărut.
(cântecel, p. 15)
Dacă ți-a venit cumva prin minte că „parcă asta totuși nu este poezie”, să știi că eram și eu oarecum ca tine acum vreo 10 ani: țineam cu dinții de anumite preconcepții asupra a ceea ce ar trebui să fie poezia și inocența mă împiedica să admit că s-ar putea numi poezie o dezvrăjire, dare de seamă asupra unor realități de neîndulcit…
Mizeria umană era prea departe de mine ca să întreacă în consistență tot ceea ce prizam hedonist, dar nu îmi mai permit același idealism acum. A fost nevoie de trauma austerității și politicilor anti-cultură din orașul meu ca să rezonez mai bine cu poezia agresivă a unei generații care, neavând încredere în turnul de fildeș livresc sau speranțe în abia apărutele tărâmuri virtuale, a suferit din plin de pe urma degringoladei tranziției, care s-a maturizat în cămine infecte și printre muzici de cartier…
A fost nevoie să citesc Bourdieu și Casanova, să cunosc dinăuntru viața literară și să provoc anumite oligarhii ca să văd până unde merge „autonomia estetică” a literaturii din România, cât de găunoase sunt instituțiile noastre și cât de iluzorie e credința în literatură, o iluzie frumoasă ca o floare de seră călcată în picioare de cum ajunge într-o piață de zarzavaturi. A fost nevoie de o tot mai mare polarizare politică a acestei societăți ca să mă apropii cu interes, la mai puțin de treizeci de ani, de o asemenea carte care tinde să reflecte spiritul epocii cu minim de filtre și îndulcitori: 40. să înceapă jocurile.
Cum adică să înceapă jocurile 1 punct? Poate un fel de a spune: stai chill, dacă crezi că la anii tăi te-a futut realitatea, n-ai văzut încă nimic!? Ai dat de un șef care îți mănâncă nervii? Nu-i nimic, se poate să muncești pentru salariu zero, pentru ajutorul de „șomaj”, chiar dacă ai „studii superioare”. Cum mai poți să scrii pentru viitor când munca îți răpește și devitalizează prezentul?!…2
Copertă ©Andrei Barbu/Paul Stoie
Nu ştiu cât de artistă am fost şi ce înseamnă exact să fii artistă sau dacă m-a preocupat asta vreun pic. Să zicem că asta a fost şi este pasiunea mea, să urmăresc tot timpul ce apare, să pun în context, să ordonez cumva temele, direcţiile etc. şi natural cumva am şi scris. Cred că e şi o metodă foarte bună – vorbesc în numele meu – de autoevaluare psihică, pentru că poezia mă forţează să blochez un pic fluxul cotidian, să fac un pas în lateral şi să verific din alt unghi dacă mai sunt om. Deci să nu-i spunem latura mea artistică, să-i spunem pur şi simplu latura mea sensibilă, e mai adecvat, şi să spunem că mi-am păstrat sensibilitatea intactă.
(Domestică și predispusă la fericire – Cristina Ispas în dialog cu Bogdan Coșa)
Aceasta este Cristina Ispas, o autoare afirmată în pofida opreliștilor, venită dintr-un fundal modest, născută în orășelul Corabia din sudul Olteniei (ca Virgil Mazilescu). Fiindcă iluzia părinților noștri din comunism era că facultatea ar fi un ascensor social și în capitalism, și planul ei de emancipare socială a fost de a face facultatea la București, unde a muncit și studiat în același timp, devenind și mamă de la un punct.
Singurele ei strategii au fost să aibă grijă să publice la edituri de poezie – volumul de debut, fetița. mixaj pe vinil (2007), apare la Vinea, ceea ce pe atunci era suficient pentru a ajunge în atenția criticii; mai apropiate de poeziile aceste recente sunt cele din următorul volum, Rezervația (2012), care a fost publicat de Casa de Pariuri Literare –, și să participe la unele lecturi din Club A, dar mai ales la activitatea online a exclusivistului site ClubLiterar, unde a dobândit o atitudine no-nonsense și o intransigență anume.3
Din această ultimă cauză, rămăsesem cu o impresie defavorabilă în ceea ce o privește pe Cristina Ispas, care regretă acum, dar la momentul respectiv a ales să participe la acea inițiativă nefericită numită Canonul, unde cei de la ClubLiterar au scris negativ – într-un mod ca și cum ar citi și vorbi între ei la masa de cârciumă, ca gașcă relativ omogenă, cu așteptări apropiate de la literatură care n-au nevoie să fie explicitate – despre mai multe cărți și, mai cu seamă, despre autorii lor, fără concesii față de alegerile și sensibilitățile diferite, dar desființând practic – cu atitudine macho și cu multe erori de argumentare, mai ales ad hominem – pe oricine nu era de-al găștii.
Ei considerau că făceau dreptate literară, dar nu făceau decât să repete de jos în sus și fără ipocrizie aceeași logică a reglării de conturi în care câmpul literar s-a afundat și mai mult în ultimii ani. Nici atunci și nici mai târziu nu i-am văzut vorbind despre problemele Uniunii Scriitorilor (la a cărei editură oficială au debutat mai mulți dintre ei), cu oligarhia sa care își bate joc de breaslă și cheltuie netransparent bani publici pe revistele de patrimoniu, tot mai slabe calitative și mai vădit partizane. Banii publici însă se împuținează și se politizează tot mai accentuat, astfel încât nu e exclus un scenariu în care întreaga sferă a scriitorilor tineri să fie nevoită să se replieze în underground și să redescopere tacticile contraculturii.
Altfel, marile scenarii,
care se spunea că nu mai sunt posibile
în adolescența noastră s-au întors,
cărțile cu numere rău prevestitoare,
cu cotoare groase,
și-au regăsit locul pe rafturi.
Până și vechile noastre jucării au reapărut
fie în versiuni noi, fie downtown,
într-un Muzeu al Kitschului,
printre veșminte preoțești aurite și cruci.
(visitfromabroad, 38; a se observa aluzia la „marile narațiuni” din vechile teorii
ale postmodernității, Lyotard & comp.)
La acest nivel, al poeziei narative în spirit contracultural, mai puțin în spiritul școlii de literatură și mai mult în spiritul proverbialei școli a vieții – descurcatul în „lumea fizică, în care încercăm din răsputeri/ să nu fim singuri.” (thephysicalworld, 114) –, recursul la autobiografie este ceva implicit. Prima impresia este că ea nu se abate de la „noua sinceritate” coagulată la noi prin anii 2000 (deși anticipată de poeții de limbă germană din antologia Vînt potrivit pînă la tare din 1982), ci înfățișează în continuare „scene din viața de zi cu zi ale omului simplu” (așa cum rezumă Bogdan Coșa), pornind de la propriul exemplu (componenta diaristică a „cvasiliteraturii” despre care vorbea Octavian Soviany ca fiind suspicioasă față de orice literaturizare).
La o lectură superficială, cartea pare să confirme prejudecata „minimalismului”4 strivitor, devitalizat (inclusiv în departamentul limbii, care se lasă în voia vernacularului și când vine vorba de topica calchiată după engleză sau de punctuația capricioasă), care glorifică insignifianța: abundă detaliile specifice, în mod tradițional la noi, mai curând prozei (și am auzit o teorie conform căreia avem încă atât de mulți poeți „în acte” doar pentru că proza se scrie la noi „duminica”). Tot ca la alți poeți ai anilor 2000 (în același timp în care Ispas împărtășește mai multe afinități – influențe bilaterale? – cu poeții afirmați în aceeași perioadă – a doua jumătate a anilor 2000 –, cum ar fi Andrei Doboș, Gabi Eftimie, V. Leac sau Vlad Moldovan), pentru a aboli distanța dintre eul poetic și persoana în carne și oase, se ancorează „pe persoană fizică” (nu fără reverberațiile istoriei, chestiunilor culturale, socio-politice):
Suntem în anul 2018,
încă mai locuim în Drumul Taberei,
la etajul 1, într-un bloc de patru etaje,
vizavi de unitatea militară.
Blocul din fața noastră, de pe colț,
unde va fi stația de metrou,
încă mai poartă, pe o latură,
urmele puternic vizibile
ale gloanțelor din 1989.
E un bloc bun, din cărămidă,
doar că,
inclusiv în zile ca asta, cu mult soare,
tot sunt nevoită,
cât mă învârt prin bucătărie,
printre ustensilele cu care gătesc,
pentru că nu intră suficientă lumină,
să stau cu becul aprins.
(fragment din past, present, future, time, 105-106)
Autobigrafismul nefiltrat și realismul plată sunt însă impresii categoriale care se destramă de îndată ce focalizăm pe rolul acordat conștiinței, memoriei, uneori chiar și imaginației, care perturbă suprafața și complică neașteptat de mult eventualul efort de a descâlci cronologia textelor. Cel mai evident exemplu rămâne poemul în care Ispas încearcă să-și amintească unde era în timpul 9/11 și ajunge să-și „facă scenarii” – formulare recurentă în carte – de apocalipsă transmisă în direct și, încă mai apăsător sugerată, de pierdere a minții, „la fel ca bunica mea, cu Alzheimer,/ cu sclipiri demente în ochi,/ alternate cu râuri de lacrimi” (past, present, future, time, 85). Dar scurtcircuite pot surveni oricând, chiar și în cadrul unei scene calme, cum ar fi în timpul unei vizite de Crăciun la o rudă:
Îmi imaginez ce se întâmplă
în celelalte apartamente, în același timp,
și apoi cum se strică, brusc, totul,
cum se deșurubează cu tot cu fundație
blocul din Crângași,
se rotește ușor
și decolează,
lăsând în locul lui un spațiu liber
pentru o nouă clădire, poate mai sofisticată,
cu oameni mai sofisticați,
din viitor.
(Christmas, 108)
Asemenea disponibilități ar părea să indice o latentă aplecare către o critică programatică, însă Ispas preferă să lucreze dincoace de teorie, la un mod intuitiv care implică până și îmbrățișarea, fie și cu o doză de luciditate, uneori ironie, a fantasmelor care decurg din condițiile în care trăiește și din poziția sa socială. Ea își schițează idealul unei suburbii „în care tensiunea nu pare/ să crească niciodată prea mult”, iar în noile grădini glasurile copiilor „răsună limpezi în înserare/ și nu înfricoșătoare, țipate și frânte/ ca la noi între blocuri” (cântecel, 46). Că oamenii curăță cu detergent „până și grădinile” este un amănunt insolit care poate duce cu gândul la anumite influențe cinematografice – Harmony Korine e invocat într-unul dintre poeme –, la afinul V. Leac (minus efectele căutate de umor sec) sau la „pohemele” lui Naum, unde mai pot fi întâlnite personaje ca „nebunul din parcare,/ care m-a privit câteva secunde concentrat,/ după care a deschis larg gura/ și din ea au început să-i curgă/ petale de trandafiri amestecate cu salivă” (formerflame, 54).
Fără orfismul spre care tânjește Andrei Doboș, și aici suburbanul abia camuflează o predilecție atavică mai puternică. Regresia la gospodăria „muncilor fizice” din copilărie este o obsesie recurentă, de un evazionism irezistibil, la modul neideologic, adică fără alibiul explicit al unei imperativ moral, ecologist (deși sunt amintite în câteva poeme „gunoaiele sclipitoare” din arealul urban și din mijlocul naturii), mai curând la modul unei intuitive critici a „modernismului care ne subjugă” (cântecel, 64):
Mă așez pe pat, cu rufele curate în brațe,
și visez că noi nu locuim, de fapt, aici,
în blocul nostru cu patru etaje,
că locuim într-o casă pe pământ,
undeva lângă o pădure răcoroasă,
și de câte ori simțim
că se dărâmă zidurile sub tensiune, ca acum,
ieșim în grădină, la aer.
Ne dedică muncilor fizice,
ca niște zei decăzuți, cu multă înverșunare.
Culegem roadele, săpăm în grădină.
(fragment din apartament, 59-60)
Să ne gândim cu duioșie
la cum am putea rămâne aici încă o zi sau douăÂ
să ne dedicăm muncilor fizice,
doar pentru a ne aminti ce înseamnă epuizarea,
în toate nuanțele ei fine, somatice
(nu doar burnout,
nu doar secarea minții și pârjolirea sufletului)
(letthegamesbegin, 117)
Ba că se mulțumește cu săpatul „grădiniței din spatele blocului” (dialecticalbehaviortherapy, 86) și cu alte compulsii domestice, ba că visează cu ochii deschiși să aibă într-un sat de câmpie „toată grădina noastră aranjată” (thesouth, 94), Ispas își amenajează, înăuntrul și în afara unui „oraș hiperdimensionat” (tourism, 83), un „teatru interiorizat” în care își deapănă „istoria personală, înțesată de simboluri,/ reglajele din mers, finisajele improprii” (rockballad, 81). Doar luciditatea îi permite să conștientizeze că „mistifică” atunci când scrie: „Văd pe ecran ce se întâmplă pe scenele lumii/ și mi se pare că nimic nu este despre ce este,/ ci despre altceva, strict personal, ce-am uitat”.
Așadar, poezia Cristinei Ispas își asumă până la capăt impasul postmodernității agonice (în care, cum spune Latour, nu ne mai putem închipui moderni, fiindcă naturalul și arhaicul ne refuză proiecțiile nesustenabile): „imaginar învechit, ocult,/ așa interpretez lucrurile/ când fac turism”; „Nicio dinamică postindustrială, nimic futurist,/ pentru că totul a fost oricum depășit și compromis,/ cel mult darkpop/ și atenția la inimă” (tourism, 82).
După cum se vede, și exprimările se pot dovedi cât se poate de… postmoderniste; apar pe alocuri, ca la Vlad Moldovan, contorsiuni sintactice, vocabule căutate („soarele fanat deasupra”, 47), paralelisme sintactice, refrene, chiar rime și ritm (autoironizate aproape ca în registrul slam/spoken word: „Tot ce pare azi doar o rimă, o scuză/ o ecuație nerezolvată, legată de vârstă”, cântecel, 67).
Și totuși, acest „suflet rupt, melancholic”, oarecum din familia spiritelor „cu lipsuri în sânge” (Bacovia), a „oamenilor obosiți” (Bodiu), tinde să își refuze pathos-ul. Din punctul de vedere al realizării unui soi de „lirism elementar” (pe care încerca să-l impună Marius Ianuș), apogeul volumului este acesta, unul dintre ultimele poeme din carte, singurul care o rezumă și față de care, am putea spune, restul textelor par căutări, fie și necesare:
Am fost, cândva, cea mai norocoasă fată.
Aveam bunici care trăiau într-un sat de câmpie,
o plajă și o pădure bătrână,
doar pentru mine și ceilalți copii.
Aveam părinți tineri și frumoși,
care își trăiau viața lor,
la o distanță ok de mine.
Prieteni buni, cu care împărțeam totul
și care nu părăsiseră încă România.
Locuiam într-un oraș mic, familiar,
în care mă simțeam bine,
și mă bucuram că aveam să plec în curând
într-un oraș mai mare.
Am fost, cândva, cea mai frumoasă,
cea mai deșteaptă, cea mai rafinată,
cea mai îndrăgostită,
cea mai lipsită de regrete,
cea mai aptă.
Zilele pe-atunci
semănau cu niște pagini de benzi desenate
cu replici ilizibile, încurcate,
dar erau pline de dorințe.
Acum mă apropii de 40 și duc o viață potrivită,
doar că, la nivel de dorințe,
îmi dau seama că sunt din ce în ce mai multe zile
în care tot ce îmi doresc
este un somn curat, într-un spațiu vast,
liniștitor și răcoros.
Sunt zile de sfârșit de iarnă,
apoi de început de primăvară,
când rămân dată peste cap cu somnul,
cu mâncarea,
și mi se pare că niciodată nu voi mai reuși
să revin la un ritm mai bun,
cu zile normale, obișnuite,
cu somn, cu mâncare.
(sleep, food, 109-110)
40. să înceapă jocurile nu iese din spațiul poeziei românești actuale, dar își realizează bine potențialul. Nu am găsit aici „poezie experimentală”, așa cum o promovează insistent Iulia Militaru de la frACTalia, pentru că Ispas se preocupă de ontologic, nu și de epistemologic, nu își propune să reflecte asupra limbajului și asupra sistemelor de putere.
Nu poate fi vorba nici de „poezie post-conceptuală”, așa cum se sugerează în textul de escortă scris cu font ilizibil și umplut cu jargon post-structuralist (inadecvat, având în vedere că volumul nu se adresează celor din sfera artelor vizuale și performative, ci mai curând unor cititori indiferenți sau, așa cum se manifestau poeții douămiiști, chiar ostili față de teorie). Lăsând la o parte unele titluri, câteva împrumutate din engleza de corporație, textele în sine nu sunt apropriate, found poetry, lipsind strategiile recunoscute în literatura conceptuală inclusiv de vocile feministe ale acesteia5, precum și strategiile specifice poeziei post-conceptuale așa cum o definește Felix Bernstein (metaironie, estetică camp, atitudini queer). Nu mi se pare adecvată nici trimiterea la „condiția postconceptuală” a lui Peter Osborne, noțiune care se referă la câmpul artei contemporane, care însă nu este tocmai omolog cu cel al literaturii/poeziei.
Am sfârșit prin a oferi această carte celei mai bune prietene, trecută până acum prin munci care n-au dus la nicio independență și nicio ideală „normalitate”. Sunt versuri „super relatable”, mi-a spus ea. Pentru mine, a fost un fel de post-plictiseală cathartică. Mi-am propus să scriu despre ea tocmai ca să-mi înfrâng senzația de „deranj”, banalele neplăceri pe care le încearcă mulți, de pildă, în fața filmelor „noului val” românesc, și, condițiile în care n-am rădăcini la care m-aș putea întoarce (și ar fi cumva periculos să le inventez), să ajung la empatie. Nu am adăugat-o pe Facebook (și nici vice versa), nu știu dacă și pe peretele ei scrie despre/își pozează viața cotidiană, dar atunci n-aș fi înțeles-o așa de bine, fără această carte.
________
1Spoiler: nu e vorba de Jocurile Foamei (!), ci de „jocuri de maturitate și nostalgie”, cum aflăm în ultimul poem, letthegamesbegin.
2Dincolo de revolta mea de-aici, Cristina Ispas se dovedește mai… împăciuitoare „Eu mă bucur că suntem bine cu toții,/ am intervenit, brusc activată, că suntem sănătoși/ și că ne-am descurcat, până la urmă,/ suficient încât să avem fiecare câte un job, din care să putem trăi.// Și uite că n-a venit încă nici sfârșitul planetei,/ chiar dacă pare aproape,/ nici extratereștrii,/ nici mafia roboților,/ nici rușii înapoi,/ nici chinezii,/ și mai ales, pentru încă niște ani,/ nici bătrânețea.” (loyalty, 58) Firește că, în spate, se află mai curând o memă tristă: „Un fel de deranj, în loc de viață,/ muncă doar pentru bani,/ bucurii bifate cu mult efort în spate” (thephysicalworld, 113).
3Ispas mărturisește că ar fi vrut să devină critic literar full-time, dar nu poate, pentru că revistele literare de la noi oferă mult prea puțini bani pentru texte. Sunt în asentimentul ei și mărturisesc că am fost privilegiat să am mai mult timp fără a ajunge să fiu mulțumit cu practica mea de critic, pe care am tins s-o neglijez. Ce pot spune este că am convingerea că, dincolo de ceea ce ține inevitabil de relațiile de putere, meseria asta trebuie practicată responsabil (sau practicată deloc). Am încercat să fiu intransigent fără a fi nedrept, fără a arăta dispreț și atât, pare că nu mi-a reușit întotdeauna, din cauza nervului polemic, însă încerc să nu cad cu totul prizonier idiosincraziilor mele și miserupismului pe care-l invită decăderea instituțiilor românești… În orice caz, sper că nu am dreptate și că Ispas și-a demonstrat mai bine deja capacitățile în ceea ce privește critica literară.
4Folosesc aici „minimalism” în sensul care pare a fi acreditat de către majoritatea criticilor de întâmpinare din anii 2000 încoace, și anume o abordare „săracă” în ceea ce privește conținutul și mijloacele stilistice. Problema mea cu acest termen este că pare a fi fost importat din discursuile asupra prozei unui Murakami sau, mai curând, asupra romancierilor „minimaliști” francezi (despre care a scris Alexandru Matei în aceeași perioadă), neținând cont de asocierile mai vechi cu artele minimaliste. Dacă nu Beckett, cu siguranță la poésie blanche din jurul revistei Orange Export Ltd. și, mai ales, „poemele minimale” ale lui Aram Saroyan (unele formate din câte un cuvânt sau, exemplul celebru, dintr-o singură literă, „m” cu patru picioare) și Robert Lax (repetarea și permutarea câtorva cuvinte) sunt minimaliste în sensul cel mai riguros, pe când poeții noștri „minimaliști” de azi nu se raportează la Mallarmé, nu se folosesc de tectonica strofelor și dimensiunea vizuală a textelor. Dar poate mă înșel, nu am citit încă A Theory of Minimalism a lui Marc Botha pentru a afla cum se pot împăca în teorie diferitele câmpuri în care s-a vorbit despre „minimalism”.
5A se vedea clasificarea relaxată și exemplele din I’ll Drown My Book: Conceptual Writing By Women (2012): proces (constrângere, imitare, mediere, translatare, realizare versiuni/variațiuni), structură (apropriere, ștergere, limitare, formulă, tipar, palimpsest), materie (baroc, hibrid, generativ, corporeal, disensual), eveniment (documenta, investigație, intertextualitate, istoricism, speculativ).