Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă

Foto © Ioan Liviu Orleţchi

_____

TEODOR AJDER s-a născut la Chișinău. A absolvit liceul Ion Creangă, psihologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca; iar tezele de master în psihopedagogie și de doctor în științele media, mediului și ale informațiilor și le-a susținut la Universitatea de stat din Yokohama, Japonia. Este autorul mai multor cărți situate ca gen între ficțiune și analize psihologice ale migrației. Pe lângă trilogia japoneză – Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă, Mo[Po]JaRo și Kakimaki, Teodor Ajder mai este autorul unei plachete de povestiri – Vurda înlocuitorul de inimi (ed. Ulysse, 2003), și una de versuri – O oră de iubire (ed. H2RO, în limba engleză). Multe dintre aceste cărți sunt ediții de artist. Ediția originală a volumului„Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă”, bunăoară, era o încurcățea din 30 de elemente, și a fost prezentată pentru prima dată în cadrul festivalului de artă contemporană Oost West Burlesk, Eurora Art Festival 2008, Rotterdam, Olanda, iar actualmente se află în colecția muzeului de carte artistică din Uci (Łodz), Polonia. A semnat sute de editoriale și articole de opinie, precum și recenzii de cărți și expoziții de artă. Actualmente locuiește în Polonia și își împarte timpul între Departamentul de educație a spiritului civic de la Școala Americană din Varșovia și redactarea anuarului diasporan „Mămăliga de Varșovia”. Este imigrant.

_____

fragment

P.S. A doua dezbrăcare ca exerciţiu. De data asta dezbrăcarea s-a petrecut într-o universitate tokiotă, în filiala Temple University, departamentul de artă plastică, specialitatea desen. Am ajuns acolo din întâmplare. Alaltăieri, aflându-mă la o petrecere ţinută de un cuplu brazilian aici în cămin, se apropie de mine un tip pe care eu nu-l cunoşteam şi-mi spune: „Dansezi mişto. Practici ceva sport?”

[ ]L-am privit câteva clipe nedumerit. Mi-am zis să fiu amabil, poate aşa e el, mai direct. La urma urmei, chefu-i chef. Oamenii socializează cum pot. Îi zic că da, fac şi sport uneori. De fapt, n-a fost aşa. Tipul a intrat cu mine în vorbă după ce m-a văzut cum mi-am scos cămaşa şi tricoul. Dansam şi era foarte cald. M-a întrebat dacă nu vreau să pozez nud pentru câteva ore, evident plătit, într-o clasă de desen. El şi soţia sa trăiau din asta. Nu putea merge la şedinţa următoare. era ocupat cu altceva. A fost rugat să-şi găsească un înlocuitor. Presimţeam că trebuia să mi se ivească ceva de genul ăsta mai devreme sau mai târziu. Una e să pozezi pentru un fotograf, şi alta e să stai ţeapăn ore întregi. Aveam şi nevoie de bani.

[ ]Tipul mi-a dat numărul de telefon al profei de desen şi m-a îndrumat să-i zic că m-a recomandat el. Am sunat-o, şi ea mi-a expus pe scurt condiţiile. Am fost de acord. 3000 yeni şi ceva pe oră. Trei ore la rând, 10000 de yeni. Ce mi se propunea era ceva mai puţin decât mă aşteptasem eu. Oricum, la un loc erau mulţi bani. Am fost de acord, dar cu o condiţie, să-mi permită să citesc ceva pe parcurs. N-a avut nimic împotrivă.

[ ]Facultatea îşi are sediul în Azabu[i]. E o zonă populată dens cu cetăţeni străini, de obicei colaboratori ai misiunilor diplomatice, dar nu numai. Din Yokohama era cam complicat să ajung până acolo. Trebuia să schimb câteva linii de metrou şi apoi să iau şi un autobus. Profa urma să mă aştepte în staţia de autobuse, vizavi de universitate. S-a dovedit a fi o femeie înaltă şi zdravănă, de vreo 40 de ani. Era îmbrăcată în negru, şi din cauza negrului, roşeaţa şi violetul părului ei erau şi mai pronunţate. Părul îi era împletit într-o gâţă lungă, învârtită într-un coc la ceafă. Avea şi un ruj strident rubiniu, de mult ieşit din modă.

[ ]Ne-am salutat şi ne-am prezentat reciproc, după care m-a condus spre atelier. Mi-a arătat odaia şi locul unde voi poza. Nu era chiar un atelier în tot sensul cuvântului. Deşi în centrul încăperii se afla un podium nu prea înalt acoperit cu catifea şi câteva perne roşii, probabil că încăperea găzduia mai multe tipuri de cursuri. Femeia a acoperit pătratul geamului din uşă cu o broboadă aurie, indiană. Era destul de cald. Mi-a dat şi banii anticipat, am semnat că i-am primit. Studenţii trebuiau să sosească dintr-o clipă-n alta. Între timp mi-am scos din geantă o cărţulie mică: Studii despre iubire de Ortega y Gasset. Am ales-o, pentru că nu credeam că voi rezista să stau ţeapăn cu o carte grea în mâini. Oare a influenţat cumva textul cărţii felul de studenţi care veniseră să mă deseneze? Erau patru fete cu trăsături japoneze, toate slabe, şi-şi vorbeau doar în engleză cu accent nord-american. Toate patru, ca şi profa lor, îmbrăcate-n negru. Una avea o bască pe care nu şi-a scos-o de pe cap pe tot parcursul celor trei ore. De fapt, la început erau trei, cea cu bască întârziase. Cât îşi pregăteau ele şevaletele şi-şi ascuţeau creioanele, eu m-am dezbrăcat şi m-am instalat pe podium. M-am aşezat pe o pernă, iar cartea deschisă o ţineam cu ambele mâini pe care mi le sprijineam de pulpe, eram puţin adus de spate. Profa le-a explicat că astăzi vor avea ocazia să deseneze un bărbat. Să fie foarte atente la cap, la umeri şi la tălpi, care sunt mai mari decât la femei, iar bazinul e mai îngust. Studentele s-au pus pe treabă, iar eu pe citit. Volumul mic al cărţuliei presupunea puţin text pe pagini, deci trebuia să întorc foaia destul de des. Încercam s-o fac mişcându-mă cât mai puţin posibil.

[ ]La sfârşitul fiecărei ore, şedinţa era întreruptă. Făceam repausuri scurte de vreo cinci minute. Uneori, profa mă mai întreba dacă nu vreau să facem o pauză. Îi răspundeam că nu, că totu-i în regulă. Simţeam o amorţeală suportabilă în extremităţi, şi nimic mai mult. Poate şi pentru că eram concentrat asupra lecturii. Deşi, în acele trei ore, am parcurs jumătate din carte, n-am prea reţinut mare lucru din text. Gasset vorbea despre faptul că tipul femeii plăcute de bărbat se schimbă la fiecare 30 de ani. Nu spunea nimic despre tipul de bărbat plăcut de femei, care, poate, se schimbă şi el odată la 30 de ani. De-acum încolo, o să asociez scrierile lui Gasset cu dezbrăcatul şi pozatul nud.

[ ]Nu simţeam nicio deosebire între a citi gol sau îmbrăcat. Mi s-a făcut lehamite de dorinţa asta a mea de exhibiţionism. Dacă tot acceptasem banii, aşteptam cu nerăbdare să se termine sesiunea. Mai eram şi obligat să mă uit la cartea pe care n-o mai găseam deloc interesantă şi din care, în altă situaţie, n-aş fi rezistat să citesc atât niciodată. În sfârşit cele trei ore s-au scurs. M-am îmbrăcat. Am tras cu coada ochiului asupra a două dintre schiţele neterminate, în locul penisurilor – pete negre. Profa nu prea părea mulţumită de performanţa studentelor sale. Zicea că în trei ore tre’ să reuşească în întregime nu unul, ci două sau chiar trei bruioane.

[ ]La plecare, profa m-a întrebat dacă n-aş mai vrea să vin să mai pozez, cică am fost un model bun, alţii nu rezistă să stea nemişcaţi atâta vreme. I-am răspuns că nu. Încercasem să-i explic că a fost un experiment şi pentru mine şi că o singură dată mi-a fost suficient să aflu tot ce am avut de aflat. Au trecut câteva luni de-atunci. N-am mai contactat-o.

[ ]Mare mi-a fost mirarea când la cheful următor organizat de acelaşi cuplu brazilian, unde mi s-a propus să pozez, amfitrioana mă cheamă deoparte şi-mi înmânează un plic. Am găsit în el o copie xeroxată a unui desen, ( ţi-l ataşez), care aparent a fost executat de una dintre cele patru domnişoare prezente în ziua în care am pozat. Se pare că prietenul brazilienilor, modelul, e cunoscut cu studentele desenatoare, şi una dintre ele i-a dat plicul ăsta, rugându-l să mi-l transmită mie. Pe lângă copia crochiului, mai era şi o ţedulă scurtă cu un nr. de telefon şi cu o rugăminte, de a poza în atelierul ei personal pentru aceeaşi sumă de bani. Ce zici, să accept?

[ ]A doua zi după ce fusesem acolo, mi-am notat câte ceva într-un fişier.txt. Conexiunea internet nu-mi funcţiona şi m-am gândit că o să-ţi trimit cu prima ocazie cele scrise acolo. Dar m-am luat cu una cu alta şi am uitat. Bine că am primit plicul cu schiţa şi mi-am adus acum aminte de cele întâmplate. Fragmentul care mi s-a părut cel mai interesant, conform acelei prime note.txt, urmează abia acum:

[ ]Se întuneca. În staţie soseşte autobusul meu. E vopsit în două nuanţe de verde, sus de sevă şi jos viridin, iar acoperişul era de o culoare crem. Avea salonul inundat de o lumină gălbuie, foarte plăcută. De data asta nu mai eram grăbit. Azabu se înveşmânta în lumini colorate: felinare, afişe şi reclame de neon. Am urcat şi i-am plătit şoferului călătoria. Autobusul era aproape gol. Mai erau vreo doi pasageri pe scaunele din spate. Nu mai era mult până la sfârşitul rutei, staţia Şinbaşi. Mă făcui comod pe un scaun de la mijloc, ca să pot vedea şi salonul autobusului şi strada largă, înfrumuseţată de ieroglife pâlpâitoare. Autobusul se mişca domol. Glasul-robot anunţa staţiile următoare, ne opream, porneam iar. Deşi n-a durat decât vreo zece minute, cred că a fost o călătorie minunată. Autobusele din Tokio pot induce stări de desprindere de realitate, cu condiţia să fie cât mai puţini pasageri şi să circule pe înserate. Eu abia de-am simţit-o. Kiyoşi Kurosawa, în filmul său Cura, are o scenă similară: eroul principal îşi petrece nevasta într-un azil, călătoresc împreună într-un autobus, era o scenă viu colorată ce contrasta puternic cu atmosfera plumburie din restul filmului. Sau nu era Cura? L-ai vizionat cumva?

[ ]De atunci, n-am mai încercat să urc în autobus noaptea. Cred că mă tem să nu mă rătăcesc cumva prin păienjenişul rutelor de autobuse urbane. De fapt, în timpul nopţii, nu doar autobusele, ci întreaga metropolă pune la cale transformări în realitatea oamenilor care-o mişună.

[ ]Troi

[i]Cartier tokiot