GABRIEL MAGER
Eram un băiat de opt ani îmbrăcat în rochia de bal a mamei mele și mă uitam la Sailor Moon, încuiat în camera din casa bunicilor. Când mă schimbam în fată, aveam mereu grijă să încui ușa, pentru că părinții preferau să fiu băiat tot timpul.
Familia mea avea o relație specială cu hainele. Bunică-mea păstra cu sfințenie toate hainele noastre pe care le purtasem în diverse perioade ale vieții, preferând să le înghesuiască în dulapurile casei, în loc să le dea uitării, transformând locuința într-un veritabil muzeu vestimentar al familiei. Mereu m-am întrebat de ce a procedat astfel; probabil hainele, pe lângă valoarea sentimentală, reprezentau un fel de mărturii ale trecerii noastre pe pământ. Fiecare haină devenea, pentru bunică mea, o piesă din puzzle-ul interminabil care era familia noastră. Ca și ea, am ajuns să percep îmbrăcămintea ca pe o continuare a identității persoanei care o purta, ajungând chiar să o influențeze pe aceasta.
O bună parte din copilărie mi-am petrecut-o crezând că a fi bărbat și a fi femeie sunt două stări succesive din viața unui om, alternanța petrecându-se după bunul plac al persoanei respective și implicând purtarea unui anumit tip de haină. Am crezut multă vreme că eram băiat doar temporar și numai dintr-un capriciu al părinților, care, în ziua în care am fost adus acasă de la maternitate, luaseră hotărârea să fiu mai întâi băiat, din motive știute numai de ei, urmând să fiu îmbrăcat în haine numite simplu „de băieți”.
După ce am așteptat în zadar ca părinții mei să-mi aprobe schimbarea în fată, deși nu le-am spus-o în mod fățiș, însă consideram un lucru firesc să-mi fie îngăduit să încerc să fiu și fată, m-am decis să acționez. Bineînțeles, nu le-am cerut să-mi cumpere haine de fată, pentru că bănuiam că rugămintea mea va fi primită cu ostilitate, dar când se întâmpla să fiu singur acasă, intram uneori în camera bunicii mele, în vîrful picioarelor, tresărind la fiecare scârțâit al pardoselii, deși nimeni nu mă putea vedea sau auzi, după care scoteam o rochie veche a mamei mele dintr-un dulap și o puneam pe mine, admirându-mă în oglindă, așteptând ca schimbarea în fată să aibă loc, ca apoi să mă prefac din nou în băiat, lepădându-mă de rochie, ca de un însemn al rușinii, înainte ca ai mei să se întoarcă. Firește, lucrurile nu funcționau așa, cel puțin nu pentru mine, rămăsesem băiat de fiecare dată, deși citisem că există băieți în care se declanșează o numărătoare inversă când îmbracă haine de fete, care culminează cu transformarea permanentă în fată, sentiment care a fost descris ca o trezire dintr-un coșmar. Această idee, deși contrazisă de propriile experiențe, a stăruit în mine și mai tîrziu, în adolescență, dar până la urmă am cedat evidenței că identitatea cu care mă născusem era cea adevărată. Însă certitudinea că făcusem ceva greșit, pentru care aș putea stârni mânia semenilor, adică faptul că îmbrăcasem o rochie, nu-mi dădea pace. Nu înțelegeam interdicția tacită privind purtarea rochiilor de persoane de sex masculin. Numeroase erau situațiile în care am văzut cum imaginea unui bărbat purtând o rochie era întâmpinată cu ironii și tăceri stânjenitoare care mascau dezaprobarea și, în unele cazuri, disprețul.
Dacă am scotoci mai adânc în mintea persoanelor care se simt lezate și contrariate de ipostaza unui bărbat în rochie, am descoperi că rochia este percepută drept o bucată vestimentară frivolă, care se pliază perfect pe necesitățile spiritului feminin, înțeles ca fiind fluid și nestatornic, în răspăr cu cel masculin, solid și constant, ceea ce reflectă un mod patriarhal și limitat de-a se raporta la relațiile dintre bărbați și femei, dar care este împărtășit de majoritatea populației, trecând drept adevăr social absolut. Am observat că oamenii se arătau nespus de îngrijorați, invocând legile firii și starea mentală a bărbaților care se înfățișau îmbrăcați în rochii, mai ales pentru că aceștia alegeau să se prezinte lumii într-o formă feminină, deci vulnerabilă, trăsătură care descrie cel mai bine feminitatea tradițională și care contravine conceptului de masculinitate, așa cum este el înțeles în mod dogmatic patriarhal. Astfel, un bărbat în rochie este văzut, din perspectivă patriarhală, ca o involuție a identității umane, reprezentând o categorie imposibilă de persoane.
Îmi aduc aminte că părinții mei au insistat multă vreme să mă însoțească la cumpărături de haine, chiar și după terminarea liceului, mergând până acolo încât să mi le aleagă ei, de parcă s-ar fi temut să nu-mi cumpăr haine de fete, apoi să le încerc, să mi se potrivească într-o mai mare măsură decât cele de băieți și astfel să mă corup iremediabil, să fiu atras în lumea rochiilor și a pantofilor cu toc, băiat fiind, să nu fiu nici fată, nici băiat; până la urmă, nici măcar cineva, ci un ce.