Interviu de ANDREEA SEMMAI
GHE ADACOR (a.k.a Marian Neguțu) s-a născut pe 11 ianuarie 1988, la Ploiești. În 2010 a absolvit Facultatea de Litere și Științe, specializarea română-engleză, a Universității Petrol-Gaze, Ploiești, iar doi ani mai târziu programul de masterat Studii Culturale, în aceeași instituție. A poezie publicat poezie și proză în reviste și antologii din țară, dar și din Italia și Australia. În 2013 a fondat și coordonat revista culturală online R.O.C.A.D.A., din care au apărut șapte numere. Este pasionat de animație și artă, atât tradițională cât și digitală. Câteva dintre lucrările sale experimentale au apărut în publicația online The New Postliterate și în antologia internațională Alpha Bet a Test: Language în the Act of Disappearing, Ed. Eye Em Eye Books, 2015. În februarie 2016 o lucrare i-a fost selectată pentru expoziția colectivă Intuición Estética, în Cordoba, Mexic. În toamna asta, la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, va lansa volumul de poeme: Straturi sub egida Editurii FrACTalia.
Andreea Semmai: ”Cum se numește animalul jumătate/ senzații/ jumătate limbaj care moare la o margine/ de drum”?
Ghe Adacor: Și eu vreau să aflu. Simt acest animal și îl caut, deși găsirea lui nu presupune și găsirea numelui/ numelor la care răspunde sau fuge. Probabil este un animal pe care atunci când îl vezi uiți de tot, inclusiv de el.
AS: Pentru Gadamer limbajul este conectat intrinsec la istorie, iar semnele acestuia în transmiterea scrisă, sunt în funcție de fiecare lector în grad de a le citi. Cum se înscrie o poziție centrală a limbajului în această optică, în condițiile în care ”istoria” și ”cititorul” au murit?
GA: La moartea istoriei am făcut referire în câteva poeme din acest volum, tocmai pentru că, dacă această moarte a avut loc, este una atipică: istoria încă ne bântuie, aș zice că aduce cu un mort viu. Însă acest “comportament” este normal dacă privim istoria, cititorul și alte concepte ca organisme care, din diverse motive, au evoluat sau au fost înlocuite pe nișa lor de altele, mai bine adaptate. În ultimele decenii, am numit organismele nou-apărute după megafauna socio-culturală pe care au înlocuit-o, practic punând un “post-” în față : postistorie, postmodernism, etc. (acest mod de a numi vorbește și despre persistența acestor realități-repere în mentalul nostru). Oricum s-ar numi aceste organisme, ele păstrează uneori caracteristici ale predecesorilor. Așadar, întorcându-mă și la Gadamer, dacă penele dinozaurilor s-au păstrat și la păsări, de ce nu ar păstra și urmașa istoriei un orizont al interpretării? Și de ce nu ar păstra urmașul cititorului (pe care eu îl identific în manifest ca fiind userul) limbajul ca mediator al înțelegerii?
AS: În ce constă ”proasta înțelegere a omului, a lumii și a culturii”, în opinia ta?
GA: Există poeți care înțeleg lumea ca pe un dat exterior, în care omul se află fie să contempleze, fie să se lupte; cultura este, prin urmare, imaginea a acestei relații. Astfel, poezia lor pune în centru reacția subiectului în fața unei realități percepute ca antipersonală. Această reacție este autentică, în ochii lor, când, de fapt, subiectivitatea este doar o altă tehnologie, activată de o voce, care, pusă în funcțiune, amestecă experiențe și informații modelate de cultură, limbaj, societate, media.
AS: Care sunt condițiile în care o poezie devine ”responsabilă” și ce rol are o astfel de poezie în construcția realității?
GA: O poezie responsabilă este o poezie care își asumă faptul că este parte a lumii, nu reacție la lume. Și-o asumă nu doar declarativ, ci și creativ. Poezia construiește realitate în măsura în care orice act de comunicare, în orice formă, face asta. Realitatea este (și) limbaj, până la cel mai simplu nivel: simțim frig și imediat ne spunem “mi-e frig”; poezia este făcută din același material. În plus, poezia, ca formă de explorare, poate aduce noi posibilități de înțelegere pe care le introduce în limbă și mai departe în mentalul cititorului.
AS: Poezia pe care o propui ”își asumă limbajul ca formă principală de cunoaștere, în numele propriei puteri.” Care este puterea specifică limbajului, în opinia ta, și cum o putem accesa?
GA: Puterea specifică a limbajului este că, în același timp, descrie și generează lumea în care trăim.
AS: Care sunt tehnicile și temele la care nu renunță poezia aflată sub semnul lui Proteus?
GA: Cred că poezie se poate scrie despre orice și oricum, dar cu conștiința faptului că întreg contextul socio-cultural s-a schimbat în ultimii ani, în special sub influența noilor tehnologii. Receptorul s-a schimbat și el, nu mai este doar simplu cititor. Anularea diferențelor spațio-temporale, conectivitatea, puterea de a creea, modifica, anula definesc un comportament specific userului. Astfel, acesta generează sens pe baza compresiei (com-presiei, aș putea spune), nu a expresiei. “Semnul lui Proteus” este al informației care se acumulează, modifică, reduce, pe scurt se transformă, nu al tehnicilor și temelor.
AS: Există alți poeți contemporani (sau nu) pe care îi poți include în categoria poeziei-Proteus? A căpătat această poezie statutul de ”curent” literar, sau există speranțe să capete pe viitor?
GA: Nu aș putea include pe nimeni, chiar dacă sunt poeți care au făcut pasul dincolo de ceea ce s-a numit poezie până acum și au în scrisul lor idei comune cu ale mele. Nu putem așadar vorbi de un curent și nici nu știu ce șanse ar avea să devină, întrucât eu sunt un poet atras mai mult de partea de creație și aproape deloc de publicitate. Cred că formarea unui curent literar ar semăna în ziua de azi mai mult cu dezvoltarea unei afaceri, ceea ce presupune foame de succes și popularitate, promovare intensă, dezvoltarea unui sistem de relații, lucruri care pe mine mă lasă rece. Sunt, însă, deschis față de eventuali scriitori care ar arăta interes pentru manifestul sau poezia mea, nu neapărat din perspectiva unei adeziuni, ci și din cea a unei critici bine argumentate sau a unei îmbunătățiri.
AS: Propui o poezie declamativă cu, pe alocuri, importante imperative etice de o anumită specificitate istorică, proprie erei ”webchimice”, de unde rezultă implicit o critică acută a acesteia. Te întreb: nu e această critică, în mod paradoxal, raportată la Manifestul pentru Proteus, o strategie ancorată în reactiv, construită prin opoziție cu ”formele corupte”?
GA: Nu propun o poezie declamativă. Cred că o poezie declamativă ar uza de mijloace mult mai potrivite pentru absorbirea unui astfel de discurs. În schimb, mie îmi place ca în poezie să rup discursul, să duc poemele pe care le simt prea “rotunde” până la limita ratării, diluând versurile cu contradicții, disipare a vocii/ vocilor, îngustare a spațiilor dintre idei, umor aproape involuntar și formulări disjunctive. Manifestul, în schimb, este declamativ, pentru că am vrut să transmită siguranță, să fie un vehicul teoretic venit din experiență care duce spre poezie, ori asta nu este posibil fără o anumită doză de emfază.
În ce privește întrebarea ta, cred că orice text este o reacție, cu atât mai mult un manifest. Însă reactivul la care eu am făcut referire și pe care l-am explicat mai devreme nu este scheletul poeziei mele, tocmai pentru că eu nu pun poezia în opoziție cu lumea, ci în interiorul ei. Dar, dacă strategia principală ar fi fost una a imperativelor, atunci poezia straturilor ar fi fost, într-adevăr, reactivă.
AS: Care sunt proiectele tale de viitor?
GA: Am multe proiecte, sper să le duc și la capăt. Dacă mă limitez doar la proiectele literare, unul dintre ele ar fi un volum de poezie vizuală, care acum este la stadiul de concept. Stau însă mai bine cu un alt proiect poetic, la care am lucrat deja destul de mult, în care mi-am propus să aprofundez tema singurătăților conectate, ascunse sub diverse măști. De asemenea, scriu proză, încet dar sigur, și sper ca în anii următori să public un volum. De fapt, cele mai multe proiecte pe care le am sunt cărți de proză. Dar mai sunt și grafica, pictura, animația…
AS: Mulțumim pentru interviu!
Sursa foto: arhiva personală a autorului
***
ANDREEA SEMMAI. autodidact. dezadaptat social. în scris, cânt și iau lumea în derâdere. eu sunt Bufonul de curte.
