Andreea POP
Mihnea Mihalache-Fiastru, Expres, Curtea Veche Publishing, 2019
(
)Se simte bine flerul jurnalistic al lui Mihnea Mihalache-Fiastru în volumul său apărut anul trecut la Curtea Veche, un autor care, conform indicațiilor de pe copera interioară, are o mână deja exersată în zona ziaristicii și a eseului. La fel cum și interesul pentru zonele marginale, experimentale, sau măcar mai puțin consacrate ale culturii, dovedit de proiectele sale anterioare, explică, din nou, în bună măsură, logica textelor din Expres.
( )De aici discuțiile lansate până acum în jurul cărții; cele mai multe vizează o dinamică de tipul proză scurtă vs. o „contaminare” a realității. E, într-adevăr, poate cea mai evidentă dilemă a volumului o astfel de linie de delimitare între ficțiune și real, nu întotdeauna vizibilă. Expres nu e, clar, un volum de proză scurtă, cel puțin nu unul care să bifeze criteriile clasice ale genului, cu toate că „intrările de jurnal” pe care autorul le colecționează aici se leagă, nu odată, între ele prin anumite figuri recurente; schițate rapid, uneori premonitoriu în câteva episoade, unele dintre ele reapar mai apoi clarificându-și biografia. Nu se construiește, totuși, în niciun moment premisa unor narațiuni cu miză literară, „decupajele” lui Mihnea Mihalache-Fiastru par mai degrabă derivate dintr-o ambiție documentară. Pe deplin antrenat în realitățile pe care le descrie, vorbind, adică, din miezul lucrurilor, în cunoștință de cauză, acesta își structurează „rapoartele” narative într-o ordine cronologică aleatorie, care parcurge ultima perioadă ceaușistă și ajunge până prin preajma anului 2018. În orice caz, fără să pledeze în mod explicit pentru una din cele două forme, suspendat, adică, între rigorile de construcție ale amândurora, Expres e un volum inedit în peisajul românesc pentru că amintește – printre puținele tentative de acest gen la noi – la acel new journalism teoretizat de Tom Wolfe în antologia cu același nume din 1973. Și în cartea lui Mihnea Mihalache-Fiastru, ficțiunea pare că e abadonată, sau mai degrabă prelucrată în favoarea unei proze de tip reportaj care asimilează libertatea de acțiune a genului jurnalistic. La fel cum o făcea și Joan Didion în faimoasele sale eseuri din Slouching Towards Bethlehem, unde vorbea despre efervescența culturii hippie la sfârșitul anilor ’60 în America, și în general, despre California acelei perioadei din perspectiva martorului implicat activ în fenomen, tot așa procedează și Mihnea Mihalache-Fiastru.
( )Expres e un walk down the memory lane al Bucureștiului tranziției, cel din „întunecații” ani ’90 și început de 2000, surprins în tot mizerabilismul lui. De fapt, aș zice că aici e de găsit esența proiectului pe care și-l asumă Mihnea Mihalache-Fiastru, prin felul în care vorbește despre toate nebuniile, excentricitățile și atmosfera în priză, efervescentă, a golănismului & subculturii românești din acei ani, și anume cu o oarecare nostalgie epocală, difuză peste tot, dar mereu prezentă. Un fel de bilanț de tipul it’s the end of an era, altfel spus, la capătul căruia rămâne senzația că autorul încearcă să conserve cu minuțiozitate toate avatarele vremii, conștient fiind de termenul lor de valabilitate. Cu toate că vorbește despre o mână de oameni pitorești prin ineditul biografiilor lor mărunte, surprinși în punctele de glorie ale „democrației” românești – dealeri și mafia bucureșteană în plin avânt al narcoticelor, ce-și fac rondul pe ruta Șoseaua Mihai Bravu – Râmnicu Vâlcea, oricum, departe de mainstream, ascensiunea și „căderea” industriei porno din România din perspectiva editorialistului unei reviste de profil (într-o vreme în care proliferează în voie manelele, CD-urile, internetul și drogurile), schemele de tipul alba-neagra și apariția primelor „clanuri” de familie corupte etc. –, autorul își tratează subiectele peste tot cu detașare, dar una în care se poate ghici o doză de melancolie față de lumea colorată a acelor ani. Stăpânește foarte bine limbajul mediilor sociale pe care le surprinde și indiferent de „păcatele” lor, „actorii” din Expres (personajele, dacă acceptăm convenția prozei scurte, totuși) au o latură extrem de umană cu care cititorul poate empatiza. Asta pentru că Mihnea Mihalache-Fiastru îi supune pe toți unui regim narativ extrem de lucid, alert și economicos cu detaliile, dar tocmai pe baza unei astfel de politici de austeritate reușește să surprindă esența acelei perioade, cu toată cruzimea și violența ei, căci nu-i nimic feeric în nostalgia subtilă a acestor texte. Ziceam mai sus că ele pot fi citite mai degrabă și mai corect prin filtrul jurnalistic, dar cu toate astea, un episod precum cel care descrie afacerea cu luptele de câini, de departe cel mai reușit dintre texte, e un argument perfect plauzibil pentru care Mihnea Mihalache-Fiastru are tot ce-i trebuie pentru a scrie și proză propriu-zisă, dacă vrea. Amintește de romanele lui Guillermo Arriaga și vine cu o atmosferă ce aduce puțin a Amores Perros, cert e că descrie foarte coerent o lume dură, a periferiei sociale bucureștene, care îmbină cadre hardcore și stilizează, în același timp, și-o poveste de familie emoționantă pe alocuri, în ciuda finalului abrupt (dar cam toate finalurile lui Mihnea Mihalache-Fiastru sunt așa, pare a fi un „moft” al autorului, ori un „defect” profesional).
( )Per ansamblu, așa cum reiese și din titlu, volumul e o călătorie cel puțin vibrantă prin România postceaușistă, a debandadei sociale ce a urmat după căderea fostului regim, cu câteva focalizări și pe viața de dinainte, derulată cu multă energie și cu pasiune de colecționar rafinat; prin felul în care adună la un loc amănunte definitorii ale perioadei și mentalului colectiv, ar putea sta lejer în apropierea raftului romanului tranziției românești. Fără să exceleze în latura construcției, ori fără să livreze fraze memorabile, Expres e mai degrabă un imn hard-boiled și rulat cu frenezie atât al Orașului, cât mai ales al culturii sale marginale care l-a consacrat.