FLORIN BUZDUGAN a absolvit studiile universitare de licență în cadrul Facultății de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”. Masteratul și l-a făcut în Teoria Literaturii și Literatură Comparată, Universitatea din București, cu o teză de master despre teoria contrafactualului; în prezent, urmează studii doctorale la Facultatea de Litere, Universitatea din București, continuând cercetările în ceea ce privește conceptul de contrafactual. În prezent, se ocupă de Traducerile de Sâmbătă, un proiect cultural care se axează pe traduceri literare și teoria traducerii.
într-o zi ceea ce îmi este mai apropiat mai drag
va dispărea – se va estompa lumina, figurile încețoșate
amintiri licărind în noaptea minții; visele reale, cotidianul, un vis.
(într-o zi, o anonimă zi, a decis să iasă din casă, să-ncuie ușa, să-și aprindă o țigară și să o ia pe
drumul mult iubit spre biserică să participe la tragerea clopotelor)
& prima amintire este familia în jurul meu, răpus de frisoane am deschis ochii
privirea s-a focalizat, contururile s-au limpezit, chipurile au redevenit oamenii iubiți
mamă, mângâie-mi fruntea înfierbântată, mâna ta rece, surâsul tău calmant
(tata se uită la televizor impasibil, indiferent; noaptea curge liniștită în continuare)
mamă, dă-mi niște apă, te rog– vocea abia articulează cuvintele, le simt râcâindu-mi traheea, coardele vocale vibrează la max.
(era o zi frumoasă de primăvară, copacii erau înfloriți, veșnica tulburare floricolă, deschizi ușa, e în pat, ce faci, tataie? cum a fost la școală?)
ridurile au împăienjenit găvanele fruntea marginile nărilor colțul gurii
zâmbetul e încă acolo, un sentiment de calm și liniște te cuprinde, vântul bate, copiii s-au trezit
liniștea de dinaintea furtunii anunțul de închidere a metroului
o dramă se petrece în fața ta, lacrimile curg tăcute, oftatul e reprimat – de ce să plâng? nu îmi merită lacrimile, nici durerea! privirea placidă a femeii trecute de a doua tinerețe: contrast, albastru vs. căprui, vulcanic vs. flegmatic
înainte să pleci o iei în brațe, o săruți pe obraz, o șoaptă dulce în ureche
o privire, o atingere: ușa se închide în urma ta, cobori, ți-aprinzi țigara:
she’s the light that drives me homeauzi și te întorci: e acolo, te așteaptă cu brațele larg deschise
bunicule, ce mai faci? cum ți-e?
e bine, mă odihnesc, în sfârșit; nu uita, mereu să spui adevărul, să nu te temi de nimeni, nu-i datorezi nimănui nimic
pășind prin conurile de umbră ale acestei eclipse o sirenă își cântă cântecul disperării
ambuteiaj pe kiseleff lumina neoanelor cu reclamele vieții perfecte
zâmbetul copilului în brațele părintelui, neprețuit; pentru toate celelalte există MasterCard
s-a terminat programul de muncă, mă întorc acasă, un zâmbet, un flirt, un copil fericit
o carte deschisă la întâmplare un semn de carte, o amintire
există un fir ariadnic în acest labirint
tot la chemarea clopotelor ajung
vom muri cu toții, asta e clar; cum vom muri, asta e întrebarea – scuzați-mi, vă rog, adresarea directă, dar cred că trebuie să dărâmăm acești pereți claustranți,
trebuie să dărâmăm sentimentalismul prost înțeles și prost argumentat: valori, tradiție, referendum, dragostea nu se votează, de asta eu și cu tine, eu și celălalt ne vom iubi până când clopotele vor înceta să bată în noi
până când această inimă sângerândă va înceta să sângereze
the garden of heavenly delight– unde totul este primăvară eternă delectare foșnetul frunzelor limbajul copacilor iubirea ciupercilor
rizomatica societate și inconturnabila confruntare a mea în sticla imaculată a clădirii
AUTORITATE DISPREȚ MINCIUNĂ
vino, lasă toate astea în urmă, refă-mă ca odinioară pe străzile copilăriei
imaculate
*
întrebat în ce crede, un domn a spus că crede în sfințenia Legii, în dreptatea scrisă pe rânduri strâmbe în ziua de mâine și în propria nevastă
(ceea ce ascunde domnul respectiv este că și-a înșelat soția de vreo câteva ori, a abuzat de alcool și țigări, a vrut să își lovească soția de câteva ori la nervi
uneori regretă că s-a căsătorit și regretă că, într-o seară, la cămin, a făcut felație unui tânăr coleg de cămin: știi tu, prea mult stat pe uscat)
întrebată în ce crede, o doamnă a spus că nu mai crede în nimic, nici în biserică, nici în semeni, nici în caritas; nu crededecâtcăîntr-ozioameniinuvormaifiașaidioți
omorâm în numele iubirii, ne atacăm mai rău ca niște hiene unii pe alții; uneori mi-e frică să și ies pe stradă de teamă că un dezaxat mă va viola că cică m-am îmbrăcat prea provocator.
————————
întrebați în ce cred, câțiva copii au spus că cred în iubire, în prietenie, în adevăr
(copiii pot fi așa feroce uneori în întregul lor socratism: dezbateri în parcarea din cartier, printre mașini care trec razant pe lângă ei
uite, uite, vezi, a făcut pe el: fioros, râsul umple spațiul enorm dintre blocuri)
un cuplu de soți, coborând spre peronul stației de metrou, se țin de mână,
cicatrici, ani petrecuți împreună, la bine și la rău, Amin.
ludus eros mania pragma agape– le-au trăit pe toate, pentru că în cele din urmă, murim în numele dragotei, îmi ziceau ei într-o seară,
femei, bărbați, barbatæ, femi
Isus tot de mâna oamenilor a murit, în numele
i-u-b-i-r-i-i
————————
rupt între casă și acasă, hălăduiesc pe străzile virtuale ale gmapei; care îmi arată linia de străbătut
înainte:
acesta este Vilarosa – Praia da Rocha, Portimão, Portugalia/ cerul este albstru, stanțat: 2016
țara mea, abandonată desperării, ipocriziei, ipohondriei, catatoniei și arhoniei
țara mea în care se nasc generații noi pentru a fi uitate sau – cuv. zilei– ex-por-tate
țara mea minunată în fotografii, cu niște apusuri monumentale, demne asemănărilor cu soarele
miamiesc, manhattanesc, newyorkez, praghez, italienesc etc. etc.
DAR
mizerabilă pe străzi contrastante: aici, un om îmbrăcat bine scuipă pe jos, aruncă
mucul de țigară pe lângă coșul de gunoi (eu)
acolo, un om acoperit cu o pilotă jigărită își doarme somnul (ne)odinitor în care
visează:
sunt un om îmbrăcat bine, cu o familie bine, fumez o țigară bine după
o masă copioasă, bând ceva revigorant
bineînțeles, nu e totul atât de negru, să nu exagerăm: elevii în școli sunt împărțiți fie după nivelul de habilitās fie după fātī lor; bineînțeles, majoritatea sunt terorizați de profesori de teme de frustrări de spaime de note de pretenții de așteptări unii chiar abandonează
școala, spațiu sacramental similar armatei
formator de viitoare personalități puternice capabile abile
care vor prelua puterea și vor făuri un viitor luminos
dumnezeu din dumnezeu, lumină din lumină
dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat
creăm elevi după chipul și asemănarea noastră: generațiile se succed, iar dintre ei unii se ridică
au logos, pathos și ethos-ul la ei; știu cum să își susțină (impună) punctul de vedere
DAR EI SUNT CEI PUȚINI
CEI MULȚI SUNT UITAȚI, DAȚI LA O PARTE
NU APAR ÎN NICI UNA DINTRE POSTĂRILE NOASTRE
(doar postări?, desigur)
DESPRE ÎNTR-AJUTORARE
ia doza, ia doza, neamule, de postare îmbucurătoare
în ce pot să cred: în ziua de mâine, în bunătatea inerentă omului
caritas, uomo gentile
așa cum cântul spune: ubi caritas et amor
cred în rectitudine: într-o manifestare nonviolentăagândurilormele
adevăr: a spune ceea ce gândești și a nu forța viziunea ta asupra celuilalt
ÎN NUMELE DOMNULUI VENIM CU SĂBII DE FOC ȘI MĂCELĂRIM TOT
CE ESTE IMPUR ȘI NEPLĂCUT DOMNULUI
iubirea față de celălalt: iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți
și totuși… suspendă aceste gânduri pentru un moment
fiindcă there is only so much that one can do
dorul de ducă, dorința de fugă
s-p-a-i-m-acă vei deveni prizonier
încarcerat
între limitele granițelor geopolitice ale țării tale mult-iubite, schingiuite, răzbătândă sângerindă suferindăaburindă sperândăcă ziua de mâine va fi mai bună că oamenii vor fi mai frumoși
mai atenți mai circumspecți
AFARĂ CU POLITICUL DIN CETATE, ar fi trebuit să spună bătrânul, nu AFARĂ CU POEZIA, căci fără de ea viața ar fi mai goală mai puțin conturată
muzica, timp sonor
viața – continuă devenire