Filmul de animație japonez “Scarlet” regizat de Mamoru Hosoda a ajuns și în cinematografele din România la câteva luni după premiera internațională a anime-ului. Regizorul Hosoda mai este cunoscut de asemenea și pentru celelalte filme ale sale: “The Girl Who Leapt Through Time” / “Toki wo kakeru shojo” (2006), “Copiii lupului” / “Okami kodomo no ame to yuki” (2012), “Belle” / “Ryû to sobakasu no hime” (2021). Scenarist, nu doar regizor Mamoru Hosoda creează povestea narativă în mare parte din filmele sale. Filmul “Belle” s-a bucurat și de dublajul în limba română.

Mamoru Hosoda a fost puternic influențat de animațiile pe care le-a văzut în anul 1979. Două dintre acestea ar fi: “Anne of Green Gables” (1979) – Isao Takahata,  “Lupin III: The Castle of Cagliostro” (1979) – Hayao Miyazaki. Hosoda a analizat deja metodele de regie și compozițiile de cadru ale lui Hayao Miyazaki și Rintaro într-o colecție de eseuri scrise de absolvenți de școală primară. Hosoda a menționat seria “Anne of Green Gables” al lui Isao Takahata drept cel mai influent anime dintre toate. El spune că Takahata, ca „regizor care nu desenează”, l-a învățat că desenul nu este singura modalitate de a domina un film. 

În 1989, Hosoda a văzut un articol în revista Animage care recruta stagiari pentru producția filmului “Only Yesterday” al studioului Ghibli și a susținut un test de recrutare. Deși nu a trecut examenul, a primit o scrisoare de la Hayao Miyazaki, în care acesta îi spunea că a decis să nu angajeze pe cineva ca Hosoda deoarece credea că i-ar diminua talentul.

Revenind la anime-ul “Scarlet”, acesta este produs în colaborare cu Sony Pictures, ceea ce este rar pentru un film anime original. În cadrul Festivalului de Film de la Veneția (2025): animația a câștigat premiul colateral Fanheart3 Award (categoria Nave d’Argento for Best OTP), acordat personajelor Scarlet și Hijiri (protagoniștii filmului). Alegerea numelor este isteață, deoarece Scarlet înseamnă roșu aprins, culoare asociată adesea cu pasiunea, focul sau eleganța, calități deosebit de potrivite cu firea aprigă a eroinei care este cuprinsă de dorința de a-și răzbuna tatăl. Hijiri înseamnă în mod obișnuit sfânt, sacru, maestru spiritual, cel iluminat, referindu-se desigur la ideea de puritate, înțelepciune spirituală. În Japonia, acest cuvânt se mai referă și la sfânt budist sau ascet rătăcitor. Denumirea evidențiază foarte bine caracterul protagonistului masculin, mai ales când și Scarlet îl întreabă pe băiat dacă este cumva călugăr, un mic joc de cuvinte tipic japonez. Deoarece în orice anime sau manga numele reprezintă o parte importantă din personalitatea personajelor, fiind un mic “spoiler”, dacă cunoști însemnătatea numelor.

Povestea, fiind de o profunzime extremă, ne prezintă dinamica vieții și a morții care se află în același loc – un fel de purgatoriu, dar în tradiția budistă japoneză există o credință conform căreia există 49 de zile după moarte. Se crede că sufletul trece printr-o perioadă de 49 de zile în care este judecat în fața a 10 regi ai morții (Jūō). În acest timp, familia face ritualuri pentru a ajuta sufletul să treacă mai ușor. Această perioadă seamănă cu un purgatoriu: nu e nici rai, nici iad, ci o etapă de tranziție și purificare. Atmosfera emană un cadru mistic, plin de secrete.

De asemenea, povestea se mai bucură și de o reinterpretare a tragediei shakespeariene “Hamlet”. Doar că de această dată nu mai avem un prinț cuprins de nebunie, din contră avem o prințesă – lucru ce ne invită la o altfel de contemplare a piesei. O nouă dimensiune i se acordă tragediei arhicunoscute și arhiinterpretate. Un fel de Hamlet pe tărâmul morților – spus pe scurt. Atmosfera este realizată în culori pastel, culori calde combinând animația 2D cu cea 3D unde noul și vechiul, binele și răul, trecutul și viitorul, eternitatea și efemeritatea se întâlnesc într-un cadru greu de definit în cuvinte. Povestea este greu să o exprimi în cuvinte, fără să i se strice lirismul definit de genul anime în general, unde profunzimea este baza oricărei povești, nu o parte din evoluția personajelor. Însă, acea profunzime reflectă nivelul emoțional al fiecărui personaj, de un realism crud, chiar dacă aparent este doar o animație. Emoția se transmite prin forța interpretărilor actorilor, care reușesc cu succes să aducă povestea la viață.

Firul narativ își extrage puterea din maturizarea personajelor: Scarlet și Hijiri evoluează învățând să conlucreze cot la cot, deși la început par a fi total opuși. Stilul clasic de “enemies to lovers” face ca povestea să fie atrăgătoare pentru orice tip de public, fiind o poveste de iubire tandră, fără prea mult romantism pasional. Personajele sunt extrem de bine conturate, iar direcția regizorului de a merge pe o piesă de teatru fiind foarte interesantă, chiar surprinzătoare. Celelalte personaje “terestre” păstrează numele clasice din tragedie: Claudius, Gertrude, Polonius, etc. Spun “terestre”, fiindcă mai există și personajele din “lumea de dincolo” pe care vă voi lăsa să le descoperiți singuri.

În mod normal, o comparație între penultimul film lansat în anul 2021 “Belle” și cel lansat în 2025 “Scarlet” nu s-ar putea face o comparație adevărată, dar aș vrea să subliniez o similitudine: ambele eroine pătrund în lumini diferite decât cea cu care sunt ele obișnuite și ambele caută să înțeleagă înțelesul din spatele morții unuia dintre părinți. Deși lumile sunt diametral opuse: cea virtuală vs cea de dincolo, lungmetrajele folosind animația 3D, Scarlet este mult mai puternică, matură și mai stăpână pe ea însăși decât Suzu/Belle, deși ambele eroine au o evoluție și o transformare uluitoare spre finalul poveștii. Fiecare poveste se remarcă ca fiind autentică și fiecare vine cu propria frumusețe vizuală, dar și narativă.

Muzica (compusă de Taisei Iwasak) este eclectică și energică care se unește perfect cu evoluția lui Scarlet și cea a lumii spiritelor.  Hosoda a subliniat că dorința de a explora tema răzbunării a stat la baza conceperii proiectului, considerând „Hamlet” drept una dintre cele mai vechi și relevante povești de acest tip. Alegerea unei protagoniste feminine, o prințesă medievală, a reprezentat o decizie deliberată pentru a aduce o perspectivă nouă asupra conflictului dintre răzbunare și iertare. Regizorul a declarat că, spre deosebire de alte adaptări, a dorit să răstoarne paradigma clasică a tragediei shakespeariene: dacă în „Hamlet” fantoma tatălui cere răzbunare, în „Scarlet”, spiritul părintelui îi cere fiicei să ierte. Această inversare a motivației centrale a generat un conflict interior profund, reflectat atât în evoluția personajului principal, cât și în structura narativă a filmului.

Mamoru Hosoda a mărturisit că alegerea temei răzbunării a fost influențată de contextul global post-pandemic și de creșterea conflictelor internaționale, considerând că ciclul aparent nesfârșit al răzbunării este la fel de relevant astăzi ca și acum 400 de ani. Regizorul a dorit să ofere o reflecție asupra modului în care indivizii și societățile pot rupe acest cerc vicios, propunând o alternativă bazată pe compasiune și transformare personală. În plus, Hosoda a recunoscut că experiența sa ca părinte a influențat profund mesajul filmului, dorind să transmită generațiilor viitoare speranța unui viitor în care alegerea vieții și a iertării să prevaleze asupra dorinței de răzbunare.

Regizorul a optat pentru o structură narativă care alternează între realismul istoric al Danemarcei secolului al XVI-lea și o lume de dincolo (Otherworld), inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante și de alte opere clasice. Această alternanță a permis explorarea vizuală și tematică a graniței dintre viață și moarte, trecut și prezent, realitate și mit. Regizorul a colaborat strâns cu echipa artistică pentru a asigura coerența vizuală și emoțională a filmului, insistând asupra detaliilor expresive ale personajelor și asupra integrării armonioase a tehnicilor 2D și 3D.

Jin Kim, unul dintre cei mai apreciați character designeri din industria globală, cunoscut pentru contribuțiile sale la Disney („Frozen”, „Tangled”, „Big Hero 6”), a fost responsabil de designul personajelor principale, Scarlet și Hijiri. Kim a adus o abordare care combină sensibilitatea 2D cu adaptabilitatea la modelele 3D, facilitând astfel tranziția între cele două stiluri de animație. Kim a declarat că designul lui Scarlet a fost inspirat parțial de personajul Belle din filmul precedent al lui Hosoda, „Belle”, cele două împărtășind trăsături de caracter precum curajul și vulnerabilitatea. Pentru Hijiri, Kim s-a inspirat din fizionomia celebrului jucător de baseball Shohei Ohtani, dorind să creeze un contrast vizual și de personalitate între cei doi protagoniști.

Nobutaka Ike, cu experiență în filme precum „Paprika”, a coordonat direcția artistică a fundalurilor și a scenografiei. Ike a urmărit să redea autenticitatea epocii medievale, inspirându-se din picturi, gravuri și documente istorice despre Danemarca secolului al XVI-lea. Echipa de background artists a lucrat la realizarea unor peisaje vaste, inspirate de deșerturile din „Lawrence of Arabia”, dar și de gravurile nordice ale epocii. Osamu Mikasa a definit o paletă cromatică ce alternează între tonuri reci, terne pentru lumea reală și nuanțe saturate, aproape suprarealiste, pentru Otherworld.

Pentru costume, s-au consultat surse istorice despre vestimentația daneză din perioada 1550–1650, inclusiv inventare, picturi și textile autentice, pentru a reda cu acuratețe croiala, materialele și accesoriile epocii. S-a acordat atenție detaliilor precum broderiile, evitând clișeele hollywoodiene și adaptând elementele pentru a servi atât autenticitatea, cât și expresivitatea vizuală. „Scarlet” a reprezentat un salt tehnologic pentru Studio Chizu, trecând de la un raport 50/50 între 2D și 3D (ca în „Belle”) la aproximativ 80% CG și 20% animație tradițională. A fost o colaborare strânsă între animatori 2D, modelatori 3D, specialiști în efecte vizuale și programatori AI.

Pentru a putea încheia această recenzie despre unul dintre filmele acestui an, un film care cu siguranță îmi va rămâne în suflet, vă invit și pe voi să vizionați anime-ul Scarlet la cinema, mai ales dacă vă doriți o experiență profundă de regăsire a sinelui. Fanii anime se vor simți ca la ei acasă, iar ceilalți vor descoperi o lume nouă care reușește să nu fie clișeică, ci plină de surprize. Părerea mea este că acest nou film de animație japonez primește 10/10.

MONICA OLTEANU este studentă la specializarea Cinematografie, Fotografie, Media, în cadrul Departamentului Arte și Media al Universității din Craiova. 

The post Scarlet (o combinație între Hamlet și mitologie) appeared first on Prăvălia Culturală.

Scriitoarea și jurnalista Elena Vlădăreanu (1981) locuiește la București și lucrează la Radio România Cultural, unde realizează partea de ecran dintr-o emisiune de referință dedicată teatrului și cinematografiei: Scena și ecranul. Este o artistă independentă și una dintre cele mai importante voci din poezia românească contemporană. De la debutul său în 2001/2002, a scris șapte volume de poezie. În 2021 a publicat primul său volum de proză, August (București: Editura Nemira). Ca scriitoare de literatură pentru copii, primii ei cititori sunt cele două fiice ale ei. Pregătește un doctorat despre reprezentarea biografică și autobiografică în teatrul românesc. De asemenea, a scris, publicat și i-au fost montate texte dramatice neconvenționale. Majoritatea acestor texte performative au ca punct de plecare experiențe autobiografice ale autoarei și ale persoanelor intervievate în faza de documentare. Angajată în țesătura asociativă în cheie feministă, în 2018 a înființat, împreună cu câteva artiste și scriitoare (Alexandra Turcu, Cătălina Stanislav, Corina Sabău, Liliana Basarab, Ruxandra Ghițescu și, la început, Robert Bălan și Vio Ivanovici), Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei.

Elena Vlădăreanu este invitată pe 11 febrarie 2025 la Festivalul Alcools, dirijat de poetul Andreu Gomila, în Sala Beckett din Barcelona. Împreună cu actriţa catalană, Sílvia Bel, vor citi poezia sa în română şi în varianta tradusă în catalană. Versiunea catalană a interviului a fost publicată în revista digitală Lletres Bàrbares.

Xavier Montoliu Pauli: În majoritatea prezentărilor tale, spui că „trăiești și lucrezi în București”. Este o declarație în favoarea Bucureștiului (adică de-a rămâne în țara ta) sau este o simplă realizare a vieții tale de zi cu zi, cu familia, unde lucrezi şi unde ai un rol ca creatoarea recunoscută?

Elena Vlădăreanu: Cred că nici una, nici alta. Nu m-am gândit niciodată până acum dacă această informație conține și altceva decât informație. Am scris-o prima oară într-un text de prezentare, oferea strict această informație despre mine. Apoi a tot apărut pentru simplul motiv că am luat cu copy-paste prezentarea inițială la care, după caz, am adăugat sau eliminat una-alta. Dacă stau acum să mă gândesc, Bucureștiul e un loc în care mă simt bine, în siguranță, dar nu am dezvoltat, deși sunt de aproape 25 de ani aici, acel gen de legătură solidă cu orașul astfel încât să-l visez. Mereu mă gândesc la asta, de ce visăm, când visăm, doar anumite orașe, mai exact orașul de origine. Sunt plecată de aproape 25 de ani din Medgidia, deci viața mea aici e deja mai lungă decât viața mea acolo, dar tot Medgidia îmi apare în vis. Probabil în loc de București ar putea fi orice alt oraș, deși viața mea e acum aici, aici sunt prietenii mei și ai fetelor mele.

X: Meseria ta actuală este cea de jurnalistă la Radio România Cultural unde ai o emisiune, aș spune zilnică, dedicată lumii teatrului și cinematografiei, Scena și ecranul, atât românească, cât și internațională, unde abordezi tot felul de aspecte de actualitate și urmărești de aproape festivalurile de film din România care, de ceva vreme încoace, au devenit un reper la nivel european. Să vorbim despre cinema: dacă nașterea nouvelle vague în cinematografia românească poate fi plasată la mijlocul anilor ’90, cum au evaluat acești treizeci de ani de cinematografie românească, altfel cunoscută în Barcelona grație ciclului anual al cinematografiei românești organizat de „Filmoteca de Catalunya-ICR Madrid”? Mă refer aici și la colaborările cu festivalurile independente catalane, precum D’A Film Festival.

E: E prima oară când mi se pune o întrebare despre mediul cinematografic românesc. De regulă, eu sunt în poziția de a întreba, asta și pentru că meseria mea are o latură mai degrabă imediată, de prezentare, și mai puțin analitică. Pentru mine, Noul Val Românesc (NVR) începe în primii ani din 2000, cu regizori precum Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu. Sigur, anunțați de filmele din anii ’90 ale lui Nae Caranfil (È pericoloso sporgersi, 1993, Asfalt Tango, 1996), dar nu aș coborî totuși data de naștere a noului val românesc în anii ’90. Dacă privesc această perioadă a cinematografiei românești, am într-un fel senzația că ”am fost acolo”. Și chiar am fost – la o proiecție oarecum privată, pentru oameni din presă, a filmului Marfa și banii (r. Cristi Puiu, 2001), film cu care cred că începe Noul Val Românesc. Nu știam foarte multe despre cinematografie atunci, eram foarte tânără, venită din provincie, deci nici filme foarte multe nu văzusem la ora aia, dar era ceva ce recunoșteam în acel film, așa cum, mai târziu, am recunoscut în Furia (r. Radu Muntean, 2002), în Occident (r. Cristian Mungiu, 2002), în Poveste la scara C (r. Cristian Nemescu, 2003): o anumită relație a artistului cu mediul în care se formează, o dorință de a înțelege acest mediu referindu-se mereu la el. De ce recunoșteam asta? Pentru că era o preocupare comună a scriitorilor care au debutat la începutul noului mileniu, dar și a creatorilor de teatru. Eram toți, mai mult sau mai puțin, din aceeași generație (poate nu ca vârstă, ci ca moment al debutului), toți ne poziționam polemic față de ceea ce însemna mainstream în zona artistică, dar și față de sistemele educaționale și de validare, încercam să ne afirmăm și să evoluăm ca independenți. Ce observ este că de câțiva ani, cineaștii români încep să depășească „noul val românesc”. Cred că în prezent am putea spune că asistăm la o perioadă de căutări. Deși încă se fac filme în siajul NVR, se vede, mai ales la cineaștii tineri, care încă sunt studenți la licență sau la masterat la facultățile de film, o dorință de a privi altfel lumea și de a crea noi narațiuni vizuale. Observ un interes pentru reprezentarea în film a poveștilor comunității LGBTQIA+, de exemplu, care erau ca și inexistente în cinematografia românească – am făcut recent o emisiune despre asta, numeri pe degetele de la o mână filmele în care apar tematici legate de minoritățile sexuale. Observ, iar, la anumite filme ale unor cineaști foarte tineri o altă relație cu timpul și cu reprezentarea vizuală a timpului. Încet-încet cred că se îndepărtează de abordarea realistă a duratei – celebra ciorbă românească mâncată în timp real – , îndreptându-se spre ținuturi mult mai poetice, pentru că altele par să fie punctele de interes acum: studiul de personaj, studiul de relație, timpul subiectiv, spațiul. Iar aici am în minte cineaști și cineaste care nu și-au lansat încă primul lor lungmetraj, precum Bogdan Alecsandru, Alma Buhagiar, Teona Galgoțiu, Lucia Chicoș, Alexia Drăgan, Andreea Lăcătuș. Dintre filmele cunoscute internațional, care au fost în festivaluri și care se îndepărtează de estetica NVR, mă gândesc în primul rând la Touch Me Not al Adinei Pintilie (2018, Ursul de Aur la Berlin), care a venit ca o cometă. La fel a și dispărut, nelăsând urme sau urme vizibile deocamdată – un tulburător studiu vizual al intimității și sexualității. Un cineast care mă face curioasă prin libertatea pe care o simt în filmele lui de până acum este Sebastian Mihăilescu, care a debutat cu un fals documentar despre Ceaușescu (Pentru mine tu ești Ceaușescu, 2021), cel mai cuminte dintre filmele lui, dacă pot să zic așa, urmat de două absolut țicnite, greu de plasat, de rezumat, de descris: Mammalia (2023) și Vampiru Zombi (2024). Aștept să văd noul film al Anei Lungu, o cineastă care, la fel, se îndepărtează de NVR printr-o privire amuzată, autoironică și autoreflexivă cu care privește spațiile și viețile private. Filmele lui Radu Jude, un cineast venit din NVR, de care s-a desprins însă rapid, găsind o pistă pe care deocamdată aleargă singur: aceea a unui cinema complex, care se uită spre trecut și spre prezent, care pune întrebări și pune în discuție imaginea și felul în care se poate construi o imagine, care propune moduri de a integra vizual și alte discursuri, cum ar fi teatrul sau literatura. Ruxandra Ghițescu a debutat cu un film (Otto Barbarul, 2020) în care face o introspecție a vârstei adolescenței, a depresiei și a pierderii, iar maniera în care folosește ea imaginea aici vine din altă parte, sigur nu din NVR. NVR a fost o mișcare esențială în cinematografia românească, la fel cum acum este esențial să vedem alt tipuri de discursuri vizuale. 

X: Și, în ceea ce privește teatrul, România este una dintre țările europene de vârf în domeniul dramaturgiei, unde sunt explorate diverse forme de expresie artistică, cu spectacole interactive, teatru documentar etc. Sala Beckett a găzduit acum ceva ani, lectura dramatizată a doi dramaturgi români contemporani: Alina Nelega și Bogdan Georgescu, în cadrul proiectului Fabulamundi Playwriting Europe. Ce tendințe se impun pe scena românească actuală după părerea ta?

E: Aici îmi este oarecum dificil să răspund pentru că îmi lipsește o cunoaștere în profunzime a fenomenului teatral. Faptul că nu pot călători pe cât ar fi nevoie pentru a vedea toate producțiile care mă interesează – din motive personale și profesionale – mă împiedică să am o vedere de ansamblu asupra a ceea ce se întâmplă în teatrul românesc. Am urmărit mai degrabă zona independentă de-a lungul anilor, în ultimii șase-șapte ani concentrându-mă mai ales pe acele spectacole care, într-o formă sau alta, pun în scenă autobiografii și biografii. Îmi permit doar o observație generală: aceea că zona independentă continuă să fie spațiul-laborator, unde au loc experimente, încercări, eșecuri. Artiștii independenți continuă să lucreze mult, spectacolele sunt produse cele mai multe cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național (o linie de finanțare a Ministerului Culturii), ceea ce le și condamnă de multe ori la o existență efemeră. În lipsa unei susțineri constante, multe spectacole mor după cinci reprezentații, pentru că fondurile nu pot acoperi mai mult de atât. Mai observ și că mediul instituționalizat a asimilat de-a lungul timpului nu doar oameni din zona independentă, ci și metode de lucru, discursuri, estetică, asta și datorită faptului că mulți artiști care au debutat și s-au format în mediul neinstituționalizat au ajuns la mijlocul carierei să colaboreze cu teatrele subvenționate.

X: Să trecem acuma la experiența ta ca dramaturgă. În timp ce putem vedea unele dintre lucrările tale pe scena, spune-ne, te rog, și cum s-a născut cercetarea ta teoretică asupra teatrului și care este propunerea ta pentru producțiile tale, în care este perceput un angajament politic și social ferm?

E: Din păcate, spectacole montate pe texte scrise de mine nu se mai joacă din același motiv menționat mai sus: toate sau aproape toate au fost create în regim independent cu o finanțare limitată și limitativă, astfel încât au mai trăit după epuizarea resurselor financiare doar în mod excepțional și datorită câte unui festival sau unui alt proiect independent. E adevărat că nici nu am mai scris pentru teatru în ultimii doi ani. Asta și pentru că am scris mai multe despre teatru. În cercetarea doctorală m-a interesat să combin două aspecte care mă interesau: în primul rând, să vorbesc despre un fenomen pe care l-am văzut născându-se și crescând – mă refer la apariția teatrului documentar în România. Iar în al doilea rând m-a interesat să urmăresc acele producții documentare care au un nucleu biografic sau autobiografic pentru că eu însămi în textele pe care le-am scris pentru teatru am fost interesată de lucrul cu material biografic.  

X: Acum să trecem la debutul tău ca poetă. Ai început să publici poezie, mai întâi în antologii și din 2002, de una singură, cu volume care se situează între autenticitate, realitate și autoficțiune: pagini (Timpul, 2002; Vinea, 2003); fisuri (Pontica, 2003); Europa. zece cântece funerare (Cartea Românească, 2005) și spațiu privat. a handbook  (Cartea Românească, 2009). Cum au fost începuturile tale literare la București, în timp ce învăţai și, mai ales, ce a însemnat așa-numita „generație douămiistă” în poezia românească contemporană din care faci parte ca una din cele mai remarcabile voci?

E: Începuturile au fost grele nu doar ca toate începuturile, ci și pentru că primii ani după 2000 – eu am venit în București în toamna lui 2000 și tot atunci aș putea spune că am început să frecventez mica lume literară din București – erau ani tulburi, grei, post-tranziție îi numim acum, dar atunci nu îi simțeam cu nimic mai buni decât cumpliții ani ’90. Mediul literar era agresiv, toxic; gândindu-mă acum la cenaclurile pe care le frecventam în primii ani de București le văd mai degrabă ca pe niște întâlniri în care eram încurajați să ne sfâșiem unii pe alții, cu cât erai mai agresiv față de creația unui coleg cu atât câștigai mai rapid prestigiu. Era cu câțiva ani buni înainte de apariția rețelelor sociale, înainte ca toată viața noastră să se mute online, deci cred că am prins ultimele întâlniri literare din București. Se mai fac și acum întâlniri, dar sunt mai degrabă benigne, nu au amploarea celor de la începutul anilor 2000, în care cei mai mulți dintre noi ne-am format și am debutat. Cu toată toxicitatea lor, cred că până la urmă, în acel moment, conta să ne strângem într-un loc și să ne citim textele, să vorbim despre ele. Dacă dădeam la o parte pojghița observațiilor de multe ori agresive și neargumentate, acolo am învățat până la urmă să discutăm un text și să ne înțelegem propria literatură. În ceea ce privește sistemul editorial, și aici era o mică junglă: nu era nimic reglementat, nu semnam contracte, de multe ori cărțile erau trase la imprimante de apartament, nu exista distribuție, ne trezeam cu 200 de exemplare (tirajul uzual pentru un volum de poezie în anii 2000) în brațe.

Ca să răspund și la partea a doua a întrebării: când vorbim despre generația 2000, ne referim la scriitori debutați în 2001-2005, cu un nucleu principal format din cei care frecventau cenaclul Fracturi de la Facultatea de Litere a Universității București și cenaclul Euridice condus de profesorul Marin Mincu. De altfel, Marin Mincu, care ne îndemna să scriem și texte teoretice pe care le publica în revista Euridice, este cel care a forțat coagularea acestei generații. Ca trăsături distincte ar fi discursul intimist, descrierea viscerală a mediului și a societății, critica socială, relațiile interumane subminate de pauperitate și de nedreptate socială. Cei mai mulți eram studenți atunci și scriam practic despre viața noastră care era grea, cu primele joburi plătite foarte prost, cu cazări insalubre (prin cămine sau la gazde), cu sentimentul că suntem neînțeleși de cei din generația părinților noștri, profesori sau chiar scriitori. Poate că volumele noastre de debut aveau un aer comun, dar foarte curând acest aer s-a risipit și fiecare și-a urmat propria direcție, unii au renunțat la scris, alții s-au pierdut definitiv.  Dacă e cineva care vrea să afle mai multe despre literatura acestei generații nu ar trebui, zic eu, să rateze primele volume scrise de Marius Ianuș (ezit să îl recomand, pentru că de câțiva ani Ianuș a devenit portavoce a multor idei extremiste și legionare, dar primele lui volume cred că sunt reprezentative pentru anii 2000), Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Răzvan Țupa, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu, Ștefan Manasia, Dan Coman, Andrei Peniuc, adi urmanov. Peniuc și urmanov propuneau un alt tip de discurs din care, mai târziu, s-au infuzat poeziile scrise de Cosmina Moroșan, Gabi Eftimie, Valentina Chiriță (Val Chimic). Prozatorii generației 2000 sunt Ionuț Chiva, Ioana Baetica, Adrian Schiop. Sper că nu am uitat pe nimeni, mereu ezit să dau nume din această teamă, a omiterii neinteționate. Iar dintre cei debutați imediat după primul val 2000: Cristina Ispas, Vlad Moldovan. 

X: În ultimele tale volume de poezie, continui să abordezi subiecte nu atât de comune în poezie, întotdeauna din punctul de vedere al onestității; titlurile deja o dezvăluie: Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Munca. Timp liber (Nemira, 2017), minunata lume disney (Nemira, 2019). Care sunt interesele tale sociale manifestate în lucrarea ta poetică față de societate, patriarhat…?

E: Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva. Mai degrabă am o temă care mă preocupă, cum se întâmplă acum când sunt preocupată de ecologie, de inteligența artificială, de limbajul generat. Și dacă stau mult timp cu o astfel de idee în minte, la un moment dat tot ceea ce scriu sau citesc sau văd ajunge să fie făcut prin această lentilă. Se întâmplă ca lucrurile pe care le scriu să pară a fi foarte concrete sau foarte legate de prezent, asta și pentru că eu însămi sunt așa, îmi place să știu pe ce lume trăiesc, citesc presa, urmăresc ce se întâmplă în lume.

X: Textele tale, fie ele în proză fie în poezie, sunt destul de narative și, chiar, se întrezărește un aspect performativ – tot la nivelul formal al poeziei. Încotro se îndreaptă această interdisciplinaritate literară sau, cu alte cuvinte, la ce lucrezi în prezent?

E: În prezent îmi definitivez lucrarea de doctorat și asta îmi ocupă tot timpul de câțiva ani încoace. Am în lucru un volum de versuri în care mă interesează să lucrez cu limbajul generat, mă interesează relația om-inteligență artificială, probleme legate de ecologie. Totodată am în lucru și o proză distopică pentru că e un gen care mă atrage și da, îmi doresc ca în 2025 să lucrez la aceste două cărți.

X: Tot pe la începutul anului 2000, trebuie plasate începuturile tale în domeniul jurnalismului făcând cronici literare. Ţin minte de o cronică a ta publicată în 2001 în urma reeditării romanului catalan Piaţa Diamantului, a scritoarei Mercè Rodoreda (1908-1983), apărută la editura Meronia din București în colecţia „Biblioteca de Cultură Catalană” coordonată de Jana Balacciu Matei. Printre altele, ai afirmat că singurătatea era singura identitate a protagonistei feminine dincolo de orice poreclă (Colometa). În această lectură, este deja perceput și angajamentul tău față de literatura de gen…

E: Da, când am intrat în presă, în 2001, obișnuiam să scriu despre cărți. De fapt, scriam despre orice, dar mai ales despre literatură și cărți. Și tocmai apăruse o colecție de literatură catalană, am și făcut cred niște interviuri atunci cu scriitorii traduși care veniseră în România să-și lanseze aceste cărți, mi-a plăcut mult ce am citit atunci. Dar asta se întâmpla în urmă cu aproape 25 de ani, deci nu mai știu mare lucru și nici ce scriam nu îmi mai amintesc. Altfel, da, cred că întotdeauna au fost prezente în scrisul meu literar sau non-literar niște preocupări care inițial erau personale: față de inegalitățile sociale, față de situația fetelor și femeilor etc. Scriam mai degrabă instinctual, ca să zic așa, fără ca aceste preocupări să fie dublate și de o lectură teoretică, de exemplu. Eram feministă fără să am habar ce e ăla feminismul și chiar dezicându-mă, în interviuri, de feminism, pentru că cunoașterea mea atunci era una foarte limitată și reduceam feminismul la discriminări la locul de muncă, de exemplu. Evident că făceam o greșeală cumplită, gândind că dacă mie nu mi s-a întâmplat, discriminarea nu există. La 20 și un pic de ani cred că îmi lipsea răbdarea de a observa și de a analiza ceea ce vedeam, grăbindu-mă să mă exprim despre niște lucruri pe care nu le cunoșteam suficient. În literatură însă lucram instinctual și instinctele, la tinerețe, funcționau bine.

X: Interesul tău de a pune creația feminină la locul ei a condus, în 2018, la înfiinţarea, alături de alte artiste și scriitoare, Premiile Sofia Nădejde. Ne poți spune de unde a venit această inițiativă, cine a fost Sofia Nădejde și, mai ales, ce consecințe a avut organizarea celor cinci gale desfășurate până acum pe scena literară românească?

E: Am ales să dăm proiectului nostru numele uneia dintre primele scriitoare feministe din România. Sofia Nădejde, care a trăit între 1856 și 1946, scria despre situația femeilor, despre importanța educației și a drepturilor egale. O scriitoare extrem de prolifică – a scris poezie, teatru, roman și a publicat constant articole de opinie în revista Contemporanul -, cu orientare socialistă, Sofia Nădejde nu a fost recuperată de regimul comunist, dimpotrivă, uitată de-a binelea. Scrierile sale – publicistica și romanele – au fost reediate după prima ediție a Galei ”Sofia Nădejde” pentru Literatura Scrisă de Femei. În 2019, Maria Cernat și Adina Mocanu au strâns într-un volum mare parte din publicistica Sofiei Nădejde, iar ulterior, editura Publisol a reeditat o parte dintre romanele sale, recontextualizate în prefețe semnate de cercetători contemporani importanți. 

Am început să lucrăm la proiectul ”Sofia Nădejde” în 2018, când am avut și prima ediție a Galei Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. A fost mai degrabă ceva impulsiv, recunosc, dar dacă nu ar fi fost așa probabil nu ar fi fost deloc. Practic a fost un eveniment cu cca 50 de participanți organizat în trei luni de la zero, inclusiv făcut rost de bani. Până în 2018 nu se organizase încă niciun eveniment public care să fie explicit, în statut, gender oriented. Apăruseră niște cărți cu tematică de gen, niște numere speciale în anumite reviste academice, dar aspectul de gen era abordat mai degrabă discret. Noi am fost destul de agresive și cred că asta a fost bine, pentru că imediat am atras atenția asupra acestui eveniment absolut independent, aproape spontan, stârnind reacții negative virulente, dar și multă susținere. În ziua primei ediții a Galei, care a fost pe 10 decembrie, ne întrebam cu groază dacă va veni totuși cineva. Și a fost sala atât de plină încât au fost oameni care ne-au ascultat de afară. Treptat am crescut acest eveniment astfel încât la ultimele trei ediții, pentru care am și reușit să obținem sprijin de la Administrația Fondului Cultural Național, se apropiase tot mai mult de un micro-festival interdisciplinar: aveam literatură, dar și discuții, teatru, proiecții de film, lecturi de poezie, conferințe. Ultima ediție, cea din 2022, am ținut-o în trei orașe, la Sibiu, Brașov, București. Am vrut să-l păstrăm cumva marginal, să nu fie neapărat mainstream, nu știu cât ne-a ieșit, dar eu continuu să mă refer la el ca la un micro-festival. Cred că cel mai important lucru făcut de „Sofia Nădejde” a fost să arate că se poate. A fost în primul rând un model de management cultural, iar aici chiar cred că a contat că oamenii au avut încredere în noi. În al doilea rând, după prima ediție deja, au început să apară mai multe evenimente gender oriented în mod explicit. În legătură directă sau nu cu proiectul nostru, festivaluri de film importante (precum Les Films de Cannes a Bucarest sau Animest) au alocat spațiu special creațiilor realizate de femei, a început să se vorbească tot mai mult despre femei în literatură și arte într-un mod critic la adresa sistemului și a machismului lumii artistice. Mai sunt multe de făcut, în programa de bacalaureat nu avem încă nicio scriitoare, dar manualele cel puțin cuprind acum și multă literatură scrisă de femei, ceea ce în 2018 se întâmpla mai timid. Am oprit festivalul după ediția din 2022 pentru că deja era prea mult pentru echipa noastră mică. Cerea dedicare totală, doar că fiecare din noi avea o grămadă de alte lucruri de făcut, proiecte, joburi, familie. E și o problemă a liniilor de finanțare: noi, așa mici cum eram, concuram cu festivaluri mari de muzică, teatru sau film și, pentru că nu puteam să sperăm la numere de spectatori similare cu cele de la un festival de muzică sau de film, simțeam nevoia să compensăm prin conținut. Iar ăsta nu poate fi decât un drum direct către burn out pentru cei din echipă. Nu știu cum va fi și dacă va fi un viitor pentru „Sofia Nădejde”. Am păstrat o deschidere către colaborări, am început să construim o bibliotecă „Sofia Nădejde” (care deocamdată este doar un raft în atelierul artistei Liliana Basarab), poate că la un moment dat vom relua și festivalul.

X: Dacă vrei, pentru a termina, spune-ne cum e percepută actualitatea socială și politică din România acum, când au trecut 35 de ani de la căderea regimului comunist. În urmă cu câteva săptămâni, ne-a ajuns vestea despre suspendarea primului tur al alegerilor prezidențiale, o tendință (pe de altă parte, foarte în ton cu restul Europei) către poziții extreme de dreapta, umbra lungă a invaziei lui Putin în Ucraina, atât de prezentă în Moldova, cât şi în România…

E: Da, din păcate observăm în întreaga Europă această revenire a naționalismelor, a extremismelor, a simpatiilor de extremă dreaptă. Nu o să vorbesc acum despre politică pentru că nu mă pricep absolut deloc, dar vreau să scriu ce mi-aș dori să găsesc în programele electorale ale politicienilor și nu găsesc:  preocupare reală față de mediu și soluții concrete pentru reducerea poluării, reciclare, protejarea parcurilor și pădurilor. În ultimii ani, culminând chiar cu ultimele zile din 2024, când au fost puși la pământ ultimii arbori, am asistat cum o parte însemnată din parcul din apropierea casei noastre, în urma retrocedării, a fost supusă, zi și noapte, unui tratament criminal: copaci tăiați, otrăviți, găuriți, tăiați doar puțin cât să se usuce singuri și asta în ciuda protestelor repetate ale oamenilor și, aș zice, cu aprobarea autorităților. Și Poliția, și Garda de Mediu, și Primăria au închis ochii pentru că planurile sunt ca pe locul eliberat de copaci să se construiască un parc de distracții. În condițiile în care Bucureștiul este un oraș extrem de poluat, în care avem nevoie de arbori și verdeață pentru a putea respira, tăiem copaci pentru a lăsa locul unui parc de distracții. Aș vrea să mai văd în programele electorale măsuri concrete și preocupare reală pentru cazurile sociale, de la ajutoarele sociale, care sunt încă umilitor de mici (de exemplu, citesc chiar azi că ajutorul pentru o persoană diagnosticată cu autism este de 500 de lei, echivalentul a 100 de euro, în condițiile în care numai o ședință de terapie urcă spre 300 de lei), la construcția de adăposturi, cantine sociale etc. M-aș bucura ca politicienii să nu se mai folosească de comunitatea LGBTQIA+ după cum bate vântul și să arunce niște praf în ochii electoratului doar pentru câteva voturi în plus, ocolind însă să răspundă concret la ceea ce îi preocupă pe membrii comunității, cum ar fi parteneriatul civil. În continuare simt o falie socială între noi, prin care îmi și explic de altfel succesul pe care unele discursuri extremiste l-au avut în rândul populației. Aceste discursuri s-au propagat mai ales prin intermediul unei platforme unde nu există diferențe de statut între utilizatori, așa cum este Tik Tok, un mediu în care oamenii nu se simt judecați. În timp ce la protestele organizate după primul tur al alegerilor, când pe primul loc a ieșit extremistul de dreapta Călin Georgescu, cei care au luat cuvântul și au ocupat scena au fost numai intelectuali, actori, oameni cu un anumit prestigiu din lumea artistică. Simțeam că asist cum un protest, care este prin natura sa popular, e confiscat și transformat într-un apanaj al elitelor. Nu am o concluzie, o să avem alegeri prezidențiale în primăvară, vom vedea, sunt mai degrabă sceptică decât optimistă, îmi e teamă că majoritatea va alege tot un candidat de dreapta din simplul motiv că ideile naționaliste par seducătoare în vremuri de criză.

X: Mulțumesc frumos, Elena!

E: Mulțumesc mult pentru spațiul și timpul acordate, abia aștept să ne vedem și să ne auzim la Barcelona!

The post Elena Vlădăreanu: „Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva” appeared first on Prăvălia Culturală.