OANA BĂLUICĂ

România este, din nefericire, o țară în care tabuu-rile nu doar că există într-un număr mare, dar sunt și foarte aprig apărate atunci când totuși se discută (marginal, uneori, alteori din pur interes politic) despre ele; trăind în România, ai impresia uneori că, de fapt, nu există nicio problemă, este cea mai egalitaristă, fericită și prosperă țară din univers. În esență, lucrul se întâmplă pentru că problemele importante rareori se află în dezbatere, publicul preferând senzaționalismul, spectacolul și comicul ieftin, pseudo-problemele și discuțiile prezentate la tv. Nu există în România discriminări frapante pe bază de gen, clasă socială, etnie și așa mai departe. Nu există oameni cu dizabilități a căror calitate a vieții este sub orice standard acceptabil, spitalele, educația și toate celelalte segmente sunt foarte dezvoltate, în mediul rural există peste tot apă și electricitate, bărbații nu își abuzează fizic soțiile, copiii și animalele, analfabetismul are o cotă foarte scăzută, alcoolismul, absenteismul școlar și șomajul sunt probleme pe care le-am rezolvat de foarte mult timp, pe drumuri se circulă excepțional, iar partidele politice au ideologii clar stabilite, pe baza cărora populația poate lua o decizie informată și responsabilă, pentru că, evident, metoda alege răul cel mai mic există în alte state, dar nu aici. Și, recent, având în vedere că a rezolvat toate aceste probleme, în România se discută despre un referendum, unul care să dea stimaților cetățeni voie să se exprime pe marginea unei probleme cruciale: familia este formată dintr-un bărbat și o femeie, pentru că toți cetățenii României sunt extrem de afectați că undeva, într-un apartament sau o casă, un hotel sau o cabană, două persoane de același sex se iubesc și doresc să oficializeze relația. Mai rău, ar exista posibilitatea ca în urma oficializării acesteia, cei doi/ cele două să dorească să adopte unul (sau mai mulți!) dintre cei peste 60. 000 de copii orfani care trăiesc în centrele de plasament, unde nu au niciun fel de iubire și afecțiune, unde nu pot dezvolta o cultură și niște aptitudini care să le garanteze, mai târziu, un salariu decent și astfel, posibilitatea de a se întreține singuri și de a întemeia o familie.

Pentru că problema tocmai de aici provine: cum ar trebui să fie definită „familia”? Nu este ea o instituție pe cale de dispariție? Nu trebuie să o protejăm, să avem grijă că rămâne stabilită între niște parametri ficși pentru tot restul vieții? Nu este datoria noastră de cetățeni să ne asigurăm că acest mare nucleu trebuie să conțină aceeași orientare sexuală ca a tuturor? Cum ar crește un copil cu doi tați sau două mame? Nu trebuie cumva, prin orice mijloc să evităm ca acest lucru să se întâmple, cheltuind foarte mulți bani pe un referendum care să stabilească, once and for all, că iubirea este de un singur fel? Sunt întrebări care, aparent, pentru cetățeanul român constituie o sursă continuă și intensă de anxietate (cetățean care, de cele mai multe ori, nu este conștient nici măcar de diferența dintre orientare sexuală și conduită, trăind cu impresia că toți bărbații gay poartă tricouri roz și plimbă un cățel foarte mic, fără să se gândească la alți gay care se uită, după standardul heterosexual la fotbal, poartă tricouri negre și, în general, arată ca oricare alt bărbat de pe planetă, judecată care se aplică, desigur și femeilor lesbiene). În general, există câteva motive (cele mai multe eronat judecate, cu o mare doză de falaciozitate a argumentului) care sunt invocate de cetățeni atunci când dezaprobă dreptul persoanelor homosexuale de a forma o familie. Să le luăm pe rând.

„Să fii gay este ne-natural”. Nu este. Orientarea homosexuală poate fi observată la multiple animale, ea a existat în mai toate civilizațiile (în Roma și Grecia antică, doar la o primă enumerare), se întâlnește în natură mai des decât am crede; cum poate fi ne-natural ceva ce există în natură? Diformitățile sunt ne-naturale? Violența? Boala? Sigur, acestea pot interveni pe parcurs și nu sunt neapărat probleme cu care te naști, cel puțin, nu întotdeauna, dar te poți naște cu malformații congenitale, cu anumite predispoziții către anumite boli, cu trăsături care nu sunt tocmai comune. Ceea ce vor să spună, mai degrabă, susținătorii acestui argument este că nu sunt obișnuiți să vadă acest lucru, ca atare, poate părea la prima vedere în afara normelor. El, totuși, nu este. Iar în afara normelor au părut foarte multe lucruri cu care ființele umane nu au fost obișnuite de-a lungul timpului. Sau lucruri la care anumiți cetățeni din anumite state nu aveau acces, dar pe care le-au adoptat imediat în urma emigrării într-un stat mai dezvoltat (spre exemplu, cetățenii din Europa de Est care au emigrat în celelalte state occidentale). Faptul că nu ești obișnuit cu ceva anume nu constituie deloc un motiv suficient pentru a-l interzice.

„Să fii gay este un păcat”. Un argument religios foarte des invocat într-o țară precum România, care încă trăiește pe baza unor standarde bisericești. Ideea este următoarea: religia reprezintă o alegere, orice fel de religie este adoptată de către cineva pe baza a ce găsește mai ușor de acceptat, pe baza educației din familie, pe baza propriilor afinități și sentimente. Dar dreptul la religie, la alegerea ei și la declararea ei publică este recunoscut și apărat împotriva ingerințelor de tot felul, apărat împotriva discriminării. Pentru că orice persoană are libertatea de a-și trăi viața ghidându-se după un set de credințe, o morală și niște principii individuale. Totuși, trăim într-un stat laic, condus după principii juridice, după norme și reglementări – pentru că doar acestea pot garanta obiectivitatea și respectarea unor drepturi. Atunci când vine vorba de adoptarea unor legi, când vine vorba de societate civilă și drepturi, nu putem judeca pe baza argumentului religios. Trebuie să judecăm pe baza unui argument logic, exact așa cum judecăm când ne ducem copiii la școală, când plătim facturi și când raportăm incidente poliției sau altor instituții ale statului. Legea într-un stat nu se poate face prin religie. Aceasta reprezintă o credință personală, fără acoperire uniformă și fără o bază empirică. Aceiași cetățeni religioși din România se declară oripilați când văd crimele și torturile, execuțiile publice și umilința ce rezultă din conducerea unui stat pe un cod religios și știu cât de arbitrare, nefondate și inumane pot deveni tratamentele respective. Atunci? Vrem să avem un stat clădit pe un echivalent al shariei? Renunțăm la legi, amendamente, tratate internaționale, comisii juridice, instituții publice, orgnizații, tribunale etc. și trecem la un filon religios complet, dând sentințe cu Biblia în mână? Dacă nu, cum putem susține paradoxul conform căruia vrem ca drepturile noastre să fie abordate și respectate din perspectivă juridică, dar pe ale altora le categorisim și interzicem din perspectivă religioasă? Cum explicăm altor ființe, cu argumente serioase, un astfel de dublu standard? Dacă toți suntem egali în fața legii, de ce pe alții îi judecăm în afara legii, pretinzând ca aceasta din urmă să valideze judecata noastră? Religia este o formă de credință – care, firește, trebuie respectată ca libertate și nediscriminată –, dar ea nu o lege, iar o lege nu ar trebui să interfereze cu stereotipii, credințe personale, prejudecăți.

„Să fii gay este o alegere”. Nu. Sociologic vorbind (a se citi masivul și comprehensivul volum intitulat Sociologie, al lui Anthony Giddens, o lucrare utilă, în principal celor care vor să se familiarizeze cu subiectul, nu neapărat cercetătorilor deja consacrați) „orientarea sexuală în toate culturile rezultă dintr-un joc complex al factorilor biologici și sociali”. În capitolul dedicat acestei probleme, Giddens aduce în discuție și cercetările efectuate pe gemeni, și sondajele efectuate sau lucrările de importanță majoră publicate pe marginea acestui subiect. Dar un fapt este sigur: biologicul are o mare pondere. Cum putem judeca atunci niște persoane pentru simplul fapt că s-au născut într-un fel anume? Discriminăm persoanele cu ochi albaștri? Dar pe cele cu păr roșcat și pistrui? De ce nu ar merita să aibă aceleași drepturi ca și noi doar pentru faptul că nu s-au născut în mod identic? Între noi toți există diferențe – de rasă, de credință, diferențe fizice, diferențe de gusturi în materie de muzică, filme, cărți, diferențe de clasă, de stare civilă, diferențe privind nivelul studiilor, competențele personale și profesionale, diferențe de opinii, de probleme (o persoană săracă, trăind într-o zonă rurală, spre exemplu, are o viață extrem de diferită de o persoană din clasa de mijloc, care merge la concerte, teatru, restaurant). Aceasta înseamnă că nu trebuie să ne bucurăm toți de aceleași drepturi și să avem aceleași obligații cetățenești? Cum s-au simțit persoanele credincioase atunci când regimurile comuniste au discriminat pe baza religiei și au susținut că oamenii trebuie să fie atei? Personal, eu pot să recunosc: sunt ateu. Dar nu aș atenta niciodată la libertatea religioasă a cuiva atâta timp cât mie, personal, nu mi se îngrădește un drept, chiar dacă opiniile mele sau stilul de viață sunt foarte distincte de ale unui credincios. Fiecare este cetățean, fiecare are anumite drepturi. Interzicerea oficializării relațiilor dintre o categorie de oameni (adulți) creează un precedent îngrijorător, sau ar trebui să ne gândim măcar că îl creează – într-un stat în care lăsăm să se întâmple așa ceva, fiecare ar putea să se regăsească în viitor în cadrul altei categorii indezirabile și să îi fie limitate drepturile de către o altă categorie majoritară. Și dacă responsabilitățile sunt aceleași – și comunitatea de homosexuali plătește taxe și impozite, și ei participă la vot, care este în același timp un drept și o responsabilitate civică, și ei contribuie în cadrul comunității – le refuzăm dreptul la o familie pe baza unor informații incomplete sau denaturate, pe baza faptului că nu sunt ca noi și noi nu suntem obișnuiți cu ideea, pe baza faptului că nu îi înțelegem?

„Să fii gay înseamnă să faci parte dintr-o minoritate și, ca atare, trebuie să te supui dorinței majorității”. Argument auzit ad nauseam în mediul online și care este profund injust. Ei sunt tot cetățeni români care contribuie la statul român, se întâmplă doar să nu facă parte dintr-o orientare sexuală majoritară. Acest lucru nu înseamnă că nu pot avea aceleași pretenții și drepturi ca orice alt cetățean al statului – minoritari în România sunt și bărbații de 2 metri, ar trebui să le interzicem și lor să formeze o familie?

„Căsătoriile dintre persoanele gay vor duce la scăderea natalității, și avem nevoie de natalitate crescută, ca să ne poată fi plătite pensiile”. Zilele trecute, acesta era chiar argumentul unui ministru. Da, avem nevoie (în România) de o forță de muncă ce își va permite să contribuie la sistemul de pensii. Nu, acest sistem nu are/ nu va avea de suferit din cauza oficializării relației dintre două persoane de același sex. Motivele care duc la scăderea natalității sunt mult mai complexe și, în orice caz, ignorate cu bună știință, la fel cum se întâmplă și în cazul sistemului de pensii, care nu depinde doar de natalitate. În primul rând, avem zeci de mii de copii instituționalizați în centre de plasament care ar putea fi adoptați, educați, iubiți și ar crește, în acest fel, oameni capabili să își aleagă și să exercite o slujbă contribuind la sistemul de pensii. Rămânând în plasament, șansele ca ei să nu găsească ceva de lucru și să ajungă dependenți de ajutor social sunt mari, la fel cum sunt și șansele de a munci fără carte de muncă sau de a nu munci deloc. Natalitatea este scăzută și în rândul familiilor formate din membri heterosexuali: pentru că sistemul sanitar în România este precar, și nu poți risca să aduci pe lume o viață în aceste condiții; pentru că și sistemul educațional este problematic, iar familiile care au totuși copii care excelează, studiază în străinătate și, cel mai probabil, se vor stabili acolo și vor contribui la acel sistem de pensii; pentru că există încă discriminare de gen în România, iar femeile nu își pot permite să urmeze în același timp o carieră, să nască, să aibă timp liber necesar, să crească un copil și să îi acorde atenția cuvenită și să aibă grijă și de casă, astfel încât amână pe cât posibil (și pe bună dreptate) nașterea unui copil; pentru că salariile, în cea mai mare parte sunt cu mult sub un nivel acceptabil, și creșterea, educația și sănătatea unui copil aduc costuri deloc neglijabile.

„Persoanele gay care adoptă un copil îl vor abuza”. Un alt argument proliferat în mass-media, bazat pe o argumentare eronată. Sigur, există cazuri în care un copil este abuzat într-o familie de acest fel. Dar există milioane de cazuri (pe care orice român le vede zilnic la „știrile de la ora 5”) în care copiii sunt abuzați fizic, sexual și psihologic și într-o familie cu membri heterosexuali. Aceste cazuri sunt prezente aproape zilnic, și nu interzicem – pe baza acestui argument – căsătoriile heterosexuale. De ce aplicăm un standard diferit în celălalt caz? Cum ar putea avea logic sens o astfel de decizie? Cum putem să explicăm rațional, cu argumente valide, pe baza unor statistici corecte și ghidându-ne după un principiu democratic, egalitarist, etic existența unui astfel de referendum, mai ales în contextul actual, când majoritatea țărilor europene a legalizat, într-un fel sau altul o astfel de uniune? Este adevărat, Europa Occidentală are un avans considerabil de industrializare și dezvoltare, dar este necesar să rămânem mereu în urmă? Să apelăm la o gândire retrogradă, falacioasă, bazată pe orice altceva decât informare, o judecată logică și respectarea unor drepturi minime? De ce nu putem accepta că orice persoană are dreptul la „urmărirea fericirii”, la împlinire sexuală și profesională, la exprimare și o conduită personală atâta timp cât efectiv, nu ne produce un prejudiciu? De ce să nu votăm, măcar o dată pentru egalitate și principii coerente, pentru o raliere la o comunitate europeană, cosmopolită, diversă și care să respecte drepturile omului? De ce să nu acceptăm că familia este formată din doi oameni care se iubesc și se respectă și care au dreptul la o viață socială și privată indiferent de orientarea lor sexuală?

De ce nu?

The post De ce nu? (Scurtă pledoarie pentru egalitate) appeared first on Prăvălia Culturală.

CĂTĂLIN GHIȚĂ

(Fragment din volumul Coliba din mijlocul palatului. Frica și marile idei, în curs de apariție)

În lucrarea sa seminală, intitulată, incorect politic din perspectivă contemporană, Totem und Tabu: Einige Übereinstimmungen im Seelenleben der Wilden und der Neurotiker (Totem și tabu: Asemănări între viața psihică a sălbaticilor și a neuroticilor, 1913), Sigmund Freud observă că termenul polinezian utilizat în mod curent astăzi pentru a exprima restricții și inhibiții comportamentale are două conotații diferite: „Pe de o parte pentru noi înseamnă sacru, consacrat, iar pe de altă parte dezagreabil, periculos, interzis, necurat” (1991: 30). Antonimul său ar fi alt termen polinezian, noa, desemnând ceea ce este comun și acceptabil din punct de vedere social și etic (1991: 30). Freud conchide că termenului „tabu” i se asociază „ceva similar cu ideea de reținere și, evident, tabu-ul se manifestă esențialmente în interdicții și restricții” (1991: 30).

Este evident că tabuurile sunt menite să reglementeze desfășurarea vieții care, altminteri, l-ar condamna pe cel ce încalcă normele comune la ostracizare. În celebrul său eseu The Way to Serfdom (Drumul către servitute, 1944), F.A. Hayek observă că etica noastră curentă a evoluat din versiuni din ce în ce mai simplificate ale unor tabuuri din trecut. Societățile primitive erau înțesate de reguli, cutume și tabuuri: viața fiecărui individ gravita în jurul unor tipare strict delimitate, mergând de la borna nașterii până la cea a morții. Pe măsură ce viața socială a evoluat, au evoluat și codurile noastre de legi, care, treptat, s-au abținut de la amestecul în libertatea personală, oricum ar fi aceasta concepută. Aceasta este una dintre consecințele etice ale evoluției pe scară socială. Totuși, în pofida celor mai bune intenții ale colectivității umane, tabuurile nu au fost și nu vor fi, probabil, niciodată complet eradicate, fapt demonstrat și de studiul simultan original și controversat al lui Robert Arthur, You Will Die: The Burden of Modern Taboos (Vei muri. Povara tabuurile moderne. 2012). Arthur se axează asupra unor tabuuri americane moderne, precum mucozitățile nazale, excrementele, sexul, drogurile și moartea, subliniind că scopul volumul său „nu este acela de a face apologia tuturor activităților și credințelor tabu, ci de a le prezenta în mod onest (subl. în text, n.m.)” (2012: XV). Arthur mai notează că, „aflându-se cum s-au dezvoltat tabuurile, se poate înțelege cât de fragile și de lipsite de onestitate sunt fundamentele acestora” (2012: XV). De aceea intenționez, în rândurile subsecvente, să mă concentrez asupra câtorva dintre cele mai puternice tabuuri, legate, respectiv, de sex și de moarte, de vreme ce acestea implică cea mai puternică frică de marginalizare din perspectiva unor segmente consistente din populație, chiar și în această eră postmodernă, în care se presupune că indivizii sunt mult mai eliberați comportamental. Voi evidenția, în consecință, caracterul absurd al acestor tabuuri, care nu pot fi escamotate decât dacă indivizii sunt pregătiți să înfrunte consecințele bulversante ale libertății deopotrivă personale și colective. Presiunea socială exercitată cu scopul menținerii acestor tabuuri evidențiază frica de marginalizare descrisă.

Poate că o scurtă notă teoretică, menită a clarifica detalii referitoare la cadrul referențial al acestor tabuuri, nu este complet de prisos în acest context. Astfel, din punctul de vedere al implicării, se poate diferenția între tabuuri multipersonale și unipersonale. Dacă primele sunt centrate asupra mai multor subiecți, ultimele se axează doar asupra individului în sine, izolat. Din rațiuni de comprimare a expunerii, am ales să discut un tipar multipersonal și altul unipersonal și m-am oprit, rapid, dar elocvent, asupra a două dintre cele mai controversate exemple imaginabile: poligamia, ca tabuu legat de sex, și eutanasia, ca tabuu legat de moarte.

 Tabuuri legate de sex. Cazul poligamiei

Cele mai multe dintre tabuurile sexuale provin din metamorfoza stilului de viață adoptat de strămoșii noștri care au pus bazele agriculturii. Precum arată Timothy Taylor în documentata sa lucrare The Prehistory of Sex: Four Million Years of Human Sexual Culture (Preistoria sexului. Patru milioane de ani de cultură sexuală umană, 1996), atunci s-au sădit semințele instinctului de posesie masculin și ale geloziei de cuplu: „În timp ce sexul vânătorilor-culegători era modelat pe ideea de împărțire și de complementaritate, sexul agricultorilor timpurii era voyeuristic, represiv, homofob și bazat pe reproducere” (1996: 142). Aceasta a condus la o serie de probleme transmise de la generație la generație, în care instinctul de control, specific masculin, a generat opresiune crescândă în rândul femeilor, subordonându-le și, în cele din urmă, anulându-le ca actori sociali pentru o foarte îndelungată perioadă din istorie. Tabuurile rezultate în urma declanșării acestor mecanisme de reglare și de control a instinctului erotic au generat frustrări, explozii umorale și foarte multe mutilări fizice și psihice.

În excitanta sa lucrare dedicată represiunii sexului și publicată sub titlul dostoievskian Sex and Punishment: 4000 Years of Judging Desire (Sex și pedeapsă. 4000 de ani de judecată a dorinței, 2013), Eric Berkowitz identifică două dintre cele mai vechi tabuuri sexuale, datând din perioada preistorică: actul sexual consumat în timpul menstruației și incestul. El mai observă și că aceste tabuuri au urmat căi diferite în imaginarul social: dacă primul „a fost ignorat de legea laică” (2013: 29), fiind, prin urmare, lăsat la latitudinea partenerilor, fără nicio consecință în plan practic, ultimul „rămâne un «tabu universal» și constituie un delict aproape pretutindeni” (2013: 29). Totuși, cea mai sensibilă problemă legată de tabuurile sexuale este poligamia, care constituie, de fapt, o diadă conceptuală, compusă din două tipuri de comportament înrudite: poliginia (căsătoria dintre un bărbat și mai multe femei) și poliandria (căsătoria dintre o femeie și mai mulți bărbați), la care se poate adăuga un al treilea element, căsătoria de grup (uniunea dintre mai mulți bărbați și mai multe femei). Absurdul criminalizării acestor practici rezidă în aceea că nicio lege nu-i poate nega dreptul inalienabil al individului de a intra în orice tip de parteneriat sexual își dorește odată ce a atins vârsta maturității.

Am ales poligamia pentru a demonstra absurditatea unor tabuuri sexuale nu doar din rațiunea enunțată mai sus, ci și fiindcă poligamia este, în general, indusă religios și prescrisă, de multe ori, de texte considerate sfinte de membrii respectivei confesiuni. Musulmanii și unele secte creștine protestante (precum mormonii) acceptă cu ușurință poliginia, dar resping categoric poliandria, ceea ce constituie o altă modalitate de a menține controlul asupra femeilor și de a nu le acorda acestora același grad de libertate personală precum bărbaților. Aceasta se traduce într-un număr considerabil de legi statale care acceptă poliginia, dar care condamnă poliandria, cum este cazul celor emise de majoritatea statelor din Africa, din Orientul Mijlociu și din Asia de Sud-Est.

 Tabuuri legate de moarte. Cazul eutanasiei

Ca și în contextul unor tabuuri sexuale lipsite de sens, anumite tabuuri legate de moarte nu îndeplinesc un minimum de criterii raționale care să le justifice prezervarea. Sinuciderea, în general, a fost privită cu suspiciune sau chiar blamată de varii societăți organizate în jurul unor anumite rituri de trecere sau ritualuri thanatice care prescriau anumite tipuri de comportament în absența cărora individul risca ostracizarea sau alte forme de excludere socială. Acest fapt este explicabil deoarece, dacă ar fi devenit acceptabilă social și deci neutră din punct de vedere moral, sinuciderea s-ar fi putut răspândi dincolo de orice măsură de control în perioade istorice precare (tulburări sociale, sărăcie, război, foamete, dezastre naturale etc.), ceea ce ar amenința însăși textura societăți, amenințând chiar existența unei comunități date.

Eutanasia desemnează, în mod curent, întreruperea vieții unei persoane bolnave, care se găsește într-un stadiu terminal și care, astfel, nu mai nutrește nicio speranță de recuperare sau de vindecare. Tehnic, eutanasia poate intra într-una dintre aceste trei categorii: voluntară, non-voluntară sau involuntară (și trebuie precizat aici că numai primul tip este legal în câteva dintre țările dezvoltate din Occident). În Introducerea la culegerea de eseuri pe aceeași temă, dar din perspective antinomice, intitulată Euthanasia: Opposing Viewpoints (Eutanasia. Perspective opuse, 2000), editorul colecției, James D. Torr, observă că „[u]nele boli îi fac pe oameni să experimenteze durere fizică extremă în ultimele lor zile de viață, iar euthanasia ar putea părea un mod plin de compasiune de a curma această suferință” (2000: 12). El mai subliniază că „[a]lți pacienți ar putea cere eutanasia pentru a evita slăbirea și pierderea facultăților mentale pe care le cauzează unele boli și mulți simt că aceste dorințe ar trebui respectate” (2000: 12). În orice caz, întreruperea unei vieți umane pune considerabile probleme de etică, iar acestea se referă nu doar la pacienți și la doctorii lor, ci și la rude și chiar prieteni ai celor aflați în suferință.

Totuși, trebuie punctat că, din perspectivă strict rațională, viața unei persoane este doar o extensiune a proprietății acelei persoane, cu care respectiva poate face ceea ce dorește. La problema libertății se adaugă problema demnității: dacă o persoană este sigură că va suferi sau suferă deja de dureri paroxistice, apte de a-i provoca tortură fizică și traumă psihologică, în privința cărora nu se poate apăra în vreun fel, pare rezonabil și chiar just ca societatea să-i permită respectivei persoane să moară în pace și chiar s-o ajute în această teribilă tentativă de eliberare de sub povara fizicului deficitar. Acest tabuu legat de moarte, ca și cel anterior, sexual, nu trece testul rațiunii: însă, trebuie precizat din nou, pentru a fi acceptabilă pe deplin și fără rezerve, eutanasia trebuie să fie rezultatul alegerii conștiente a persoanei în cauză. De aceea, trebuie să spun, îmbrățișez fără rezerve perspectiva lui Curzio Malaparte, atunci când el afirmă următoarele: „Dar urăsc suferința și, mai mult, suferința altora, oameni sau animale, mai mult decât suferința mea. Sunt gata la orice, la orice ticăloșie, la orice faptă de eroism, numai să nu fac e cineva să sufere, pentru a ajuta un om să moară fără să se chinuie” (2007: 176).

The post Tabuuri și marginalizare appeared first on Prăvălia Culturală.

ALINA GIOROCEANU

Nu sunt persoana potrivită pentru a vorbi despre ce nu se vorbeşte. Nici măcar despre a scrie despre ce nu vorbeşte.

Fără greutatea pudorii, a convenţiei sau a interdicţiei sacrale, în primul rând eu nu vorbesc despre o mulţime de ce-uri, despre acelea care se vor făcute, nu vorbite. Apoi, mai ales, despre ce-uri de care trebuie să te apropii cu delicateţe, să ai grijă să nu se împrăştie şi să se piardă precum fulgii păpădiilor atunci când inspiri aerul care le înconjoară.

Mi-e teamă de acel curent de aer fonator căruia modulările, imploziile şi exploziile interioare trebuie să îi dea sens.

Aşa e, nu vorbesc despre cele mai multe lucruri! Şi cel mai tare mi-e teamă să vorbesc despre o persoană, despre persoane, despre Persoană … Ori prea mult despre mine.

Mi se taie picioarele și împietresc când cineva spune că mă cunoaşte. Mă rezum, ca orice aparat banal de înregistrare, la crudele fapte, cu îndoiala că ochii mei obosiţi au pierdut momentul crucial. Cu tristeţea că instinctul mă obligă să des-compun şi să mă descompun în metabolismul spaţiului şi timpului nostru, să respir, să privesc, să simt. Cu aceeași tristețe că mintea şi filtrele instituţionale în care m-a blocat lumea asta mă obligă să decid, să clarific, să dispun, să despart, să împart şi – culmea! – să îi învăţ pe alţii.

The post Să scriu despre ce nu vorbesc… appeared first on Prăvălia Culturală.

CRISTIAN GRECU

Există o chestiune care mă deranjează, uneori, dar încerc să-i dau de capăt și să-i înțeleg rădăcinile. La urma urmei, dacă îți asumi că ai fi un radical, trebuie să iei problema de la rădăcină (doară asta-i este și etimologia cuvântului „radical”, din latinescul „radix” – rădăcină). Și ce mă deranjează este acest tabu al discuției despre probleme psihologice individuale și sociale. Chiar dacă, să zicem, mulți dintre noi avem prieteni care vorbesc (aparent) deschis despre ceea ce îi deranjează, diverse episoade neplăcute prin care trec, despre stres, anxietate, deprimare, depresie, în fine, despre acele lucruri care, cumulate, și cum mai zicem prin Cluj, formează însăși „prăjeala”, asta nu înseamnă că asta ar fi regula generală.

Pentru că nu este. Mulți, de fapt, vorbesc despre o situație fără fond. „Da, sunt stresat și mă simt anxios, o fi din cauză că nu am prea dormit” sau mai știu eu ce, legat de muncă sau stres sau. Dar acel dormit nu e de mai mult de câteva zile sau săptămâni. Munca, la fel, stresul, la fel. Și lumea vorbește doar despre suprafață, iar când cineva ar dori să intre mai adânc în problemă, să arunce unele posibilități, unele întrebări, aceștia sar ca arși și schimbă, instant, subiectul, sau, acel tipic „nu știi nimica despre mine”, trimițându-te în a-ți rezolva problemele tale înainte de a vorbi de ale altora.

Adevărat: cine sunt eu (cel cu problemele mele, cu anxietățile și episoadele sezoniere de depresie) să-ți spun ție ce să faci cu problemele tale? Și, iată, de fapt, ce mă deranjează. Acest tabu, această frică de a mai pune în context social aceste probleme. Cu toții citim și știm că foarte mulți oameni au probleme cu depresia și anxietatea, sunt marile nereguli globale ale deceniului nostru, dar foarte rar cineva își asumă acest fapt. Frică de a contextualiza situația. Frică de a admite că, da, problemele diferă din cauza cauzelor și a istoriei personale, dar, la urma urmei, rădăcina care a cauzat însăși cauza, este, de cele mai multe ori, asemănătoare. Frică de a vorbi deschis. Frică de frică. Frică de terapie, fie cu cei apropiați – nimic complicat – fie cu cineva specializat. Frică de a nu-ți fie frică. Frică. Și atunci aceste lucruri ajung să fie tabu. Ajung să nu mai fie discutate, ci doar ascunse în spatele unei fețe palide care spune că „sunt bine”. Sunt bine? Clar sunt, uită-l pe X și pe Y ce gravi sunt – asta, în timp ce X și Y se uită la alte litere ale alfabetului zicându-și că sunt bine și ei la rândul lor, căci alții sunt și mai grav.

Într-o perpetuă frică de asumare și de asumare a fricii, de a pune măcar un deget mic de la picior în prag, de la a spune un „n” înfundat din „nu”, fiecare dintre noi ne uităm la alții și ne mințim, zicându-ne că suntem bine, sau, mai bine, căci alții sunt mai rău. Nu pot spune decât că suntem mult prea individualizați, și am uitat că, de fapt, societatea, bună, rea, își are un scop: grupurile care formează un întreg are rolul organic sau mecanic de a crea contexte în care indivizii parte din grup să se poată întrajutora, să-și vorbească păsurile și să și le rezolve împreună, dar o frică care se prelinge deasupra multora dintre noi de ani și ani de zile a făcut ca rotițele acestor mecanisme sociale normale să se blocheze și să ruginească, oprind un mers natural al lucrurilor. Ceva ce poate ar fi putut fi rezolvat în momentul stricării punând un pic de ulei, sau prin a schimba o rotiță-două, nu a fost observat, lumea crezând că e bine. Că este normal să fim individuali. Doară am scăpat de societatea asta de masă „comunistă”, a venit capitalismul care promovează valorile bunurilor materiale, ale banilor și individualității, dezvoltării și libertății pur-personale. E bine așa. Ne-a fost frică să punem semne de întrebare.

Noi, copii acelora care au spus că ceea ce se întâmplă este bine și normal, am crescut în această normalitate, care, în timp și spațiu, s-a dovedit a fi una disfuncțională și distructivă. Părinților le-a fost frică să vorbească despre lucrurile ce vor urma și au ales diverse forme de coerciție, precum pedeapsa și forța verbală (sau fizică) în a ne face să nu ne mai gândim la astea. Apoi am crescut și am început să dăm cu capul de probleme. Și să se activeze în forță maximă acele traume și evenimente din copilăriile noastre, care, combinate cu realitățile noastre, au creat contexte de deprimare, anxietate. Traume și evenimente create de părinți și cei din jurul nostru, oameni care, la rândul lor au problemele lor și le-a fost frică să și le rezolve, așa încât și le-au revărsat asupra acelora din stânga sau dreapta lor. Frică.

Acest tabu al fricii de asumare a unor probleme (nu neapărat ce am zis mai sus, nu doar anxietate și depresie, ci și frustrări, și multe altele) aduce cu sine situația de creare a altor tabuuri. Un perpetuum tabu. Aș putea spune, dacă mi se permite, că în sine, viața, este un tabu. Pentru că această individualizare ne face să credem că ceea ce știm este un adevăr de neclintit, așa încât rar discutăm chestiuni de problematică existențială cu alții, nu doar cu cei cunoscuți, discuții care să meargă până la rădăcina problemei – adevărata rădăcină, adevărata cauzalitate.

Frica ca ceea ce cunoaștem să nu fie așa cum de fapt credeam ne trimite într-o sferă cumva-dogamtică a vieții. Ținem și tragem cu dinții de lucruri care ne pot fi fatale, distructive sau care să-i rănească pe alții numai din cauză că, de fapt, ne este frică să ne trezim în poziția ca paletei noastre de valori etice și morale să-i survină o schimbare. Posibilitatea schimbării care nu poate fi controlată de către noi creează frică. Control freaks. Așa că ne pierdem în false realități (de fapt, ce este și realitatea asta?), în false libertăți, ne simțim a fi în afara cutiei pe când suntem într-una cu pereți de sticlă, false radicalisme sau moderări, false modestii și false generozități.

Știm cu toții că suntem imersați în ideologia schimbării personale. Dar, acuma, schimbarea personală pentru „schimbare planetară” nu constă în aruncarea gunoaielor selectiv, în a cumpăra mâncare și alte articole produse etic, a consuma conștient etc. Mă rog, nu numai. Schimbarea personală constă în asumarea unei radicalități spre a distruge tabuul care este viața. A putea să ne abținem din a fi defensivi și pasiv-agresivi când cineva dorește să pună niște întrebări legate de noi – pentru că, de fapt, de multe ori mulți oameni îți pun ție întrebări legate de anumite probleme nu ca să răspunzi tu, ci ca să treacă alături de tine printr-un proces de conștientizare și de punere cap la cap a unor informații. Pentru că, la urma urmei, și acelei persoane îi este frică.

Trebuie să trecem de pragul fricii și de minciuna cum că, de fapt, nu ne este frică. Ba da, ne este. Foarte frică. Iar frica de a vorbi despre frică este, cred eu, unul dintre cele mai mari tabuuri ale societății actuale, contemporane.

The post Frică de a vorbi deschis appeared first on Prăvălia Culturală.

GABRIEL MAGER

Eram un băiat de opt ani îmbrăcat în rochia de bal a mamei mele și mă uitam la Sailor Moon, încuiat în camera din casa bunicilor. Când mă schimbam în fată, aveam mereu grijă să încui ușa, pentru că părinții preferau să fiu băiat tot timpul.

Familia mea avea o relație specială cu hainele. Bunică-mea păstra cu sfințenie toate hainele noastre pe care le purtasem în diverse perioade ale vieții, preferând să le înghesuiască în dulapurile casei, în loc să le dea uitării, transformând locuința într-un veritabil muzeu vestimentar al familiei. Mereu m-am întrebat de ce a procedat astfel; probabil hainele, pe lângă valoarea sentimentală, reprezentau un fel de mărturii ale trecerii noastre pe pământ. Fiecare haină devenea, pentru bunică mea, o piesă din puzzle-ul interminabil care era familia noastră. Ca și ea, am ajuns să percep îmbrăcămintea ca pe o continuare a identității persoanei care o purta, ajungând chiar să o influențeze pe aceasta.

O bună parte din copilărie mi-am petrecut-o crezând că a fi bărbat și a fi femeie sunt două stări succesive din viața unui om, alternanța petrecându-se după bunul plac al persoanei respective și implicând purtarea unui anumit tip de haină. Am crezut multă vreme că eram băiat doar temporar și numai dintr-un capriciu al părinților, care, în ziua în care am fost adus acasă de la maternitate, luaseră hotărârea să fiu mai întâi băiat, din motive știute numai de ei, urmând să fiu îmbrăcat în haine numite simplu „de băieți”.

După ce am așteptat în zadar ca părinții mei să-mi aprobe schimbarea în fată, deși nu le-am spus-o în mod fățiș, însă consideram un lucru firesc să-mi fie îngăduit să încerc să fiu și fată, m-am decis să acționez. Bineînțeles, nu le-am cerut să-mi cumpere haine de fată, pentru că bănuiam că rugămintea mea va fi primită cu ostilitate, dar când se întâmpla să fiu singur acasă, intram uneori în camera bunicii mele, în vîrful picioarelor, tresărind la fiecare scârțâit al pardoselii, deși nimeni nu mă putea vedea sau auzi, după care scoteam o rochie veche a mamei mele dintr-un dulap și o puneam pe mine, admirându-mă în oglindă, așteptând ca schimbarea în fată să aibă loc, ca apoi să mă prefac din nou în băiat, lepădându-mă de rochie, ca de un însemn al rușinii, înainte ca ai mei să se întoarcă. Firește, lucrurile nu funcționau așa, cel puțin nu pentru mine, rămăsesem băiat de fiecare dată, deși citisem că există băieți în care se declanșează o numărătoare inversă când îmbracă haine de fete, care culminează cu transformarea permanentă în fată, sentiment care a fost descris ca o trezire dintr-un coșmar. Această idee, deși contrazisă de propriile experiențe, a stăruit în mine și mai tîrziu, în adolescență, dar până la urmă am cedat evidenței că identitatea cu care mă născusem era cea adevărată. Însă certitudinea că făcusem ceva greșit, pentru care aș putea stârni mânia semenilor, adică faptul că îmbrăcasem o rochie, nu-mi dădea pace. Nu înțelegeam interdicția tacită privind purtarea rochiilor de persoane de sex masculin. Numeroase erau situațiile în care am văzut cum imaginea unui bărbat purtând o rochie era întâmpinată cu ironii și tăceri stânjenitoare care mascau dezaprobarea și, în unele cazuri, disprețul.

Dacă am scotoci mai adânc în mintea persoanelor care se simt lezate și contrariate de ipostaza unui bărbat în rochie, am descoperi că rochia este percepută drept o bucată vestimentară frivolă, care se pliază perfect pe necesitățile spiritului feminin, înțeles ca fiind fluid și nestatornic, în răspăr cu cel masculin, solid și constant, ceea ce reflectă un mod patriarhal și limitat de-a se raporta la relațiile dintre bărbați și femei, dar care este împărtășit de majoritatea populației, trecând drept adevăr social absolut. Am observat că oamenii se arătau nespus de îngrijorați, invocând legile firii și starea mentală a bărbaților care se înfățișau îmbrăcați în rochii, mai ales pentru că aceștia alegeau să se prezinte lumii într-o formă feminină, deci vulnerabilă, trăsătură care descrie cel mai bine feminitatea tradițională și care contravine conceptului de masculinitate, așa cum este el înțeles în mod dogmatic patriarhal. Astfel, un bărbat în rochie este văzut, din perspectivă patriarhală, ca o involuție a identității umane, reprezentând o categorie imposibilă de persoane.

Îmi aduc aminte că părinții mei au insistat multă vreme să mă însoțească la cumpărături de haine, chiar și după terminarea liceului, mergând până acolo încât să mi le aleagă ei, de parcă s-ar fi temut să nu-mi cumpăr haine de fete, apoi să le încerc, să mi se potrivească într-o mai mare măsură decât cele de băieți și astfel să mă corup iremediabil, să fiu atras în lumea rochiilor și a pantofilor cu toc, băiat fiind, să nu fiu nici fată, nici băiat; până la urmă, nici măcar cineva, ci un ce.

The post În amintirea rochiilor din viața mea appeared first on Prăvălia Culturală.

ROMULUS G. MOLDOVAN

Tantrismul este o practică veche, considerată tabu pentru mulţi chiar şi în India, ţara care a dat umanităţii o cultură milenară sublimă. Dar cei care au reuşit să practice, măcar câteva tehnici, sunt bucuroşi să împărtăşească o experienţă care e atât de trasfiguratoare încât încape anevoie într-o expoziţie de cuvinte şi idei telegrafice. Cum putem, aşadar, să împărtăşim simpatia noastră pentru un tabu, cum să relatăm experienţe care sunt considerate reprobabile de multe doamne şi domni venerabili care le-au făcut deja pe toate şi acum fac inventarul faptelor noastre? Ne vom rezuma aşadar la sugestii şi aluzii.

În termeni cât se poate de simpli, Tantra poate fi definită ca Artă a  amorului, văzută ca practică spirituală şi drum spre izbăvire. Voi evita să intru în amănunte tehnice şi detalii livreşti, vreau doar să amintesc doar că Mircea Eliade a practicat Tantra Yoga cu succes şi a renunţat să o mai facă în urma avertismentului exact şi întemeiat al unui călugăr yogin care vieţuia în aşramul lui Şivananda. Călugărul l-a avertizat pe marele nostru yogin – viitorul filosof şi istoric al religiilor – că jocul cu energia vitală intimă a fiinţei umane (care este atât de puternică şi de greu de strunit) duce, aproape învariabil, la nebunie sau demenţă dacă nu e îndrumată cu atenţie de un cunoscător şi învăţător, zis guru.

Şi într-adevăr, “energia vitală” sau “şarpele tainic” al fiinţei umane (a nu se confunda cu alţi şerpi, simboluri diferite în timp şi spaţii culturale) poate urca, spun guruşii, pe canalele prin care se scurge în sus şi inundă zonele corpului şi ale capului. Din acest moment practicantul este obligat, dacă ţine la sănătatea sa mintală, să renunţe la practică şi să purceadă pe drumul din dreapta al căii, respectiv la asceză şi abstinenţă sau la o viaţă sexuală indiferentă şi mundană cum se întâmplă în multe cazuri acum, mai ales în Europa şi America de Nord, dar şi în alte părţi ale globului. Pentru a înţelege mecanismele fine ale acestor practici voi încerca o definire cât mai concisă a filosofiei Yoga. Îmi asum şi superficialitatea care decurge din asta.

Primele forme de Yoga sunt atestate în perioade imemoriale, chiar dacă e vorba de sute de ani, ba chiar de milenii. Dezbaterea vechimii acestor practici este încă deschisă şi, poate că timpul şi studiul amănunţit al mărturiilor scrise şi ale celor arheologice – care sunt şi care vor mai fi descoperite – vor lămuri cu mai puţine motive de tăgadă vechimea primelor practici coerente de Yoga.

Baghavat-Gita şi Yoga-Sutra rămân, în opinia mea, textele care ar trebui să fie abecedarul civilizaţiei indiene pentru orice doritor vestic care ar vrea să o cunoască. Adăugând aici un comentariu al Cântului Creaţiei din Rig-Veda şi, eventual cele 72 de sutre ale Samkiei-Karika, europeanul cât de cât familiarizat cu aromele tari şi parfumate ale Asiei va descoperi un univers cultural, ştiinţific (în sensul vechilor ştiinţe ale omenirii) şi civilizaţional de o frumuseţe nebănuită. Printre aceste frumuseţi strălucesc orbitor filosofia, sau mai degrabă, filosofiile Yoga, Upanişadele, Gramatica lui Panini şi aşa-numita şcoală indiană de Tantra Yoga, misterioasa Tantra despre care toţi vorbesc, şuşotesc şi pufnesc în râs fără să aibă habar despre ce e vorba.

Fie că sunt descrise din perspectivă mitologico-cosmică, fie din perspectivă antropologică, practicile şi mecanismele intime ale corpului şi spiritului uman sunt exprimate în termeni sanscriţi care pierd din exactitatea semantică prin traducere într-o limbă europeană contemporană. Mă refer la faptul că un cuvânt sanscrit de natură conceptuală sau termenii filosofici indieni, ar fi exprimaţi mai fidel într-o limbă contemporană sanscritei şi care să fie bine stăpânită la nivel de câmpuri semantice. Nu putem cuprinde exact nici termeni simpli ca “guna”, “samaddhi” sau “prana” prin “tendinţă”, “extaz” sau “suflu vital” (grecescul “energeia” poate că ar cuprinde mai bine termenul de “guna”, dar nu cu sensul de “energie”, ci cu sensul iniţial de “en-erg-on”, de “punere în faptă”). Urmează apoi tot alaiul de atribute ale zeităţilor şi eroilor care guvernează contextul cultural al fenomenului Yoga. Ce putem reţine e că indienii cred în două principii pe care noi le-am numi feminin-masculin şi care se manifestă în întreaga creaţie, inclusiv la nivelul sexualităţii umane. Ce altceva suntem noi decât manifestări ale unor forţe electromagnetice, am zice noi azi, a relaţiilor dintre proton şi electron. Dar această divagaţie nu îşi mai are locul aici.

Revenind la fundamentul teoretico-practic al Yogăi, la sensul cuvintelor, reamintesc că termenul vine dintr-un verb care se poate traduce prin “a uni”, “a pune laolaltă”. Verbul putea desemna şi „a pune boii împreună la car”, „a înjuga”. Întâmplător sau nu, limba română păstrează dintr-o consonanţă moştenită din una dintre limbile care stau la baza formării şi definirii sale, acelaşi radical consonantic, *yg, *jg, vocalizat diferit. “Yoga”, străvechiul nume “Iuga” şi “jug”, acestea, şi încă câteva relevă un sens strămoşesc comun indoeuropean.

Poate părea exagerată şi diletantă această poziţie prin faptul că nu e argumentată suficient, dar ea poate fi considerată de sceptici doar ca ipoteză de lucru şi asumată ca un joc de idei vom concluziona ludic că dacă „înjugăm”, dacă „punem laolaltă” un Joian şi un Mândrean, două animale puternice şi îndărătnice, vom căpăta mai multă putere şi le vom struni îndărătnicia de a munci alături de om. Schimbând registrul, Unirea cealaltă, exprimată de înţelesul termenului de Yoga, se referă la unirea fiinţei umane cu Cerul, integrarea fiinţei celei mici în Relitatea cea mare şi covârşitoare pentru om, prin echilibrarea “susului” cu “josul”, a stângii cu dreapta, a Eului cu Sinele, cum ar zice unii. Echilibrele trebuie să se realizeze pe mai multe paliere asupra cărora nu mai spunem nimic, neavând spaţiul necesar aici dar îl subliniem din nou pe cel sexual care pare a fi, cu adevărat, cel mai puţin echilibrat şi mai greu de înjugat.

OM MANI PADME HUM, este o incantaţie, o laudă şi o implorare la adresa Celui-de-neînţeles, al celui, ai celor sau ale celor de la care primim izbăvirea prin adoraţie sau prin graţie însoţite de o viaţă echilibrată şi printr-o practică fizică şi mentală susţinută. Unii îi văd ca zei, alţii ca personaje semi-divine mitologice, unii se apropie de un zeu străvechi, dravidian, ca Şiva, alţii de arianul Vişnu cu avatarurile sale, femeile adoră câte o divinitate feminină care rezonează cu principiul feminin al Creaţiei şi devenirii umane, incluzând aici şi moartea şi speranţa nemuririi.

Yoginul şi yogina, fiind expresia unor principii universale ca Şiva-Sakti sau Puruşa-Prakriti, yogini care pot foarte bine să fie soţi sau prieteni intimi, înainte sau după căsătorie (am înţeles că cele mai bune rezultate le-ar fi avut partenerii fideli care au practicat Tantra vreme de cel puţin 9-10 ani, începând cu ajutorul şi îndrumarea corespunzătoare al unei femei (!) iniţiate şi care a trecut examenul maturităţii practice) sau în alte relaţii asupra cărora nu aş mai insista aici, Tantra yoginii vor dobândi fericirea extatică a unirii dintre ei şi a lor-împreună cu întreaga Realitate, cunoscută sau bănuită.

Acest „tip” de extaz poate fi asimilat cu bucuria pe care o simt doi tineri adolescenţi care se descoperă împreună, şi unul pe celălalt, pentru prima dată. Orice occidental îşi aminteşte acest episod, mai mult sau mai puţin pregnant (în funcţie de condiţiile de viaţă şi evenimentele care l-au format ca om), tânăr, matur sau vârstnic. Nostalgia tinereţii poate să aibă ca pilon de rezistenţă tocmai amintirea emoţiilor, energiei şi speranţelor care ne-au animat cândva. O retrăire vie şi intensă ale acestor procese psihice ne aruncă într-o aproape „pierdere de sine”. Şi cine nu a trăit asta, cel puţin de câteva ori în viaţă!?

Promisiunea unei înţelegeri inexprimabile a iubirii împărtăşite în mod armonios (la toate nivelele fiinţei umane, de la spirit şi cunoaştere la gânduri comune, de la stări sufleteşti la uniune trupească) mă obligă să afirm că a promova doar o viziune rigidă asupra relaţiilor sexuale dintre oameni este o impietate. Cei care caută unirea cu cerul, indiferent ce o fi însemnănd asta, cultură, religie, ştiinţă, poezie, muzică, artă, rugăciune, meditaţie, cosmologie, astrofizică, fizică, biologie, trebuie să eticheteze cu mai multă îngăduinţă şi respect orice poate însemna tabu, venind dintr-o cultură într-alta. Conflictul civilizaţiilor, dacă există aşa ceva acum, nu va înceta până nu vom ajunge să iubim faptul că suntem diferiţi şi suntem frumoşi toţi în familiile şi culturile cărora aparţinem. Doar aşa vom putea progresa împreună spre o lume mai bună şi spre cucerirea altor lumi. Umanitatea trebuie să se cunoască mai bine în cele mai intime şi sensibile zone ale sale. Grecii şi romanii au ştiut bine acest lucru şi au respectat toate culturile pe care le-au cucerit. Creştinii şi musulmanii au făcut-o mai rar, dar atunci când au făcut-o au progresat cel mai mult. Să ne respectăm doar, chiar dacă nu ne putem iubi. Aşa am spune noi, când nu am avea ce să mai spunem. Cât despre cei ce vor şi fac războaie, să nu mai spunem nimic.

The post Despre un tip de tabu la confluenţa dintre asiatici şi europeni. Câteva sugestii şi opinii despre Tantra Yoga appeared first on Prăvălia Culturală.

SERGI SOLÉ PLANS

Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri.

Plouă.

Tristeți nedeslușite-mi vin, doar toată

durerea

ce-o simt n-o simt în mine,

în inimă,

în piept,

ci-n picurii de ploaie care curg.

Și altoită pe ființa mea imensa lume

cu toamna și cu seara ei

mă doare ca o rană.

Spre munți trec nori cu ugerele pline.

Și plouă.

Lucian BLAGA, Melancolie

Depresii, căci sunt multe. Depresia nu este o singură stare cu o cauză și un tratament stabilite. A fi depresiv nu înseamnă a fi cineva debil care are nevoie de pastile pentru a îndura viața, nici cineva nebun care trebuie să fie controlat cu medicamente. Există multe tabuuri legate de depresie, și încă nu știm ce este, ce sunt.

TIPURI

Robert Burton, medic englez din secolele XVI-XVII, binecunoscut pentru cartea sa Anatomia Melancoliei (Editura Herald, 2016), susține că: „Melancolia, subiectul discursului de față, este fie o dispoziție, fie o obișnuință”. Distincția pare simplă însă vorbim despre două feluri de boli sau poate e vorba despre o boală pe de o parte și „o trăsătură caracteristică a vulnerabilității ființei umane” pe de alta? Poate să fie o dispoziție trecătoare care se poate instala devenind statornică și patologică? Sau există diferite grade de melancolie?

«Într-un sens echivoc și impropriu, spunem despre o persoană că este melancolică atunci când se arată a fi apatică, tristă, acră, morocănoasă, prost-dispusă, singuratică, în continua agitație sau iritată».

Dar poate și…

«…ajunge atât de departe cu intensitatea emoțiilor, încât i se modifică înfățișarea, digestia îi este îngreunată, somnul devine fragmentat, mintea i se întunecă și are inima grea, iar ipohondria îi este întărâtată».

Probabil că în același caz putem să vorbim deja despre o depresie cu sentimente de vinovăție și „tot felul de griji, amărăciuni, frici neîntemeiate, nemulțumiri și suspiciuni”.

La melancolia propriu-zisă (în actualitate vorbim despre tulburare depresivă majoră) insomnia este predominant matinală (persoana se trezește mult prea devreme și nu mai poate dormi, iar seara se simte mai bine), oboseala este permanentă și problemele de concentrare sunt evidente, „atenția fiindu-le distrasă de propriile gânduri dominate de melancolie”.

Devine o situație foarte gravă atunci când prin pierderea poftei de mâncare se produce o scădere în greutate progresivă și vizibilă, când slăbiciunea împiedică traiul obișnuit, sau când suntem dominați de disperare sau gânduri suicidare. În acest caz trebuie neapărat să mergem la doctor.

CAUZE

Este important să facem bine diferența cauzei în momentul stabilirii unui tratament „întrucât antidepresivele și intervențiile psihologice pot acționa diferit la persoanele la care depresia este o adaptare fața de persoanele care au mecanisme care nu funcționează corespunzător”, după cum avertizează Giosan (Psihopatologie evoluționistă, Editura Trei, 2017).

Dar adaptare la ce? Lăzărescu și Bărănescu susțin: „Depresia umană normală și anormală este corelată cu trăirea unei pierderi” (Psihopatologie descriptivă, Editura Polirom, 2011). La ce ne referim de fapt atunci când vorbim despre depresie? La momentele „normale” de cădere și de declin de care toți avem parte în viața? Este vorba despre spaime „anormale” care se manifestă „provocând instalarea unei stări de melancolie mai chinuitoare și mai virulente decât orice altă cauză internă” (Burton)?

Și ce înseamnă o „cauză internă”, ceva „care nu funcționează corespunzător”? În conformitate cu ce? Cu un anumit echilibru al neuromediatorilor cerebrali (mai ales a serotoninei și noradrenalinei)? Cu o secreție anormală de cortizol a glandelor adrenale declanșată de creier (prin axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian)? Este vorba de o abilitate redusă a gândirii de a interpreta corespunzător (care nu înseamnă neapărat corect ci cu speranță) evenimentele? Nu știm, exact, care este cauza depresiei.

«Neuroimagistica a dus la creșterea impresionantă de date disponibile privind depresia, dar nu a clarificat problemele, ci, dimpotrivă, a adus în discuție noi ipoteze care deschid calea altor abordări» (Tudose & Tămăsan, Terapia depresiei si iluziile neurobiologiei, Revista Română de Psihiatrie: http://www.romjpsychiat.ro/article/terapia-depresiei-si-iluziile-neurobiologiei)

După părerea mea, singurul fapt demonstrat este eritabilitatea melancoliei, dar nu doar într-un sens genetic sau evolutiv specific, ci —după cum susține Burton— educativ: „dacă omul are parte de o proastă îngrijire în anii copilăriei și ai tinereții, viața sa poate fi ruinată”. Dacă legăturile afective stabilite în acest moment nu sunt solide, indiferent de capacitatea mentală a persoanei, se poate dezvolta un atașament instabil de ceilalți care declanșează un sentiment de insecuritate, care la rândul lui duce la autoculpabilizare și devalorizarea sinelui. „Teamă, tristețe, suspiciune, nefericire, griji și sentimentul de lehamite față de viață” pun stăpânire pe noi și ne fac să ne simțim neajutorați (câteodată vorbim despre neajutorări învățate).

TRATAMENTE

Se poate face ceva? Da, sigur, trebuie să schimbăm perspectiva cu ajutorul noilor legături afective stabile: „să stea în tovărășia unor persoane cu care se simt bine”, spune Burton, deci „persoanele melancolice preferă întunericul și singurătatea, iar întunericul sporește mult dispoziția melancolică”. Suntem de acord cu aceste constatări ale medicului englez, dar ceea ce se putea spune în secolul al-XVII: „Niciun medicament nu este mai bun pentru o persoană care suferă de melancolie precum schimbarea aerului și diversificarea locurilor, să călătorească cât mai mult și să vadă lumea mare”, nu se aplică în zilele noastre pentru că atunci când suntem foarte bolnavi asistența medicală poate fi determinantă. Antidepresivele moderne sunt eficiente și sigure, dar nu sunt mereu, bineînțeles, singura soluție. Psihoterapia este determinantă și câteodată, pentru cazurile cele mai grave, terapia electroconvulsivă este o opțiune valabilă; nu ca în filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci; este o procedură medicală foarte serioasă, studiată, și îndeosebi în cazul femeilor gravide și a bătrânilor ce suferă de o depresie severă.

Dar cel mai important pentru mine este să stabilim o relație de încredere cu terapeutul, relație care trebuie să fie prima noastră nouă legătură stabilă în viața fără melancolie.

The post Depresiile: Robert Burton și iluzia neurobiologiei appeared first on Prăvălia Culturală.