ANGI MELANIA CRISTEA este poetă. A publicat volumele de versuri (Diz)armonie (2014, Editura Edithgraf), Plus/minus sentimente (2015, Editura Macedoneanul), Pietrele soarelui (2016, Editura Aius). Face parte din mai multe cenacluri literare: Clubul Poeților Macedoneni, Cenaclul Qpoem, Cenaclul Anton Pann (Râmnicu Vâlcea, Cenaclul Nicolae Velea (Argeș). A obținut numeroase premii la festivalurile de poezie din țară și în străinătate.

Comunitatea macedoneană din România are rădăcini puternice în Macedonia. Străbunii noștri  au venit în România în urma persecuției otomane pe la 1850 și s-au stabilit preponderent în sudul Dunării. Limba pe care o vorbim este o limbă de origine slavă, care s-a transmis, ca de altfel și  tradițiile, datorită Asociației Macedonenilor din România, până la generațiile de astăzi. Această Asociație a fost fondată de către doamna Constantina Dumitrescu și de Liana Dumitrescu, deputat în  Parlamentul României din partea acestei minorități  etnice, pe care a reprezentat-o excelent la cel mai înalt nivel. În cadrul Asociației de la București există un mic muzeu de costume macedonene și  de obiecte tradiționale păstrate în familiile vechilor macedoneni. Ansamblul de dansuri tradiționale se numește Sonțe, (“soarele” în  limba macedoneană), iar în cadrul acestuia activează  cântăreții de muzică tradițională, Daria Stancu și Lili Moțățăianu. Anual acest ansamblu participă  la Festivalul de la Sighișoara. La Craiova Cercul Micilor Pictori Macedoneni. Se organizează de asemenea expoziții de gastronomie macedoneană cu preparatele noastre tradiționale. La târgurile de carte din toată  țara sunt prezentate la standul Asociației cărțile celor mai reprezentativi  scriitori de origine macedoneană din rândul comunității: Constantina Dumitrescu Viața în anotimpuri ( în macedoneană ), Mirosul vieții  (poezie); cărți pentru copii: Oana Roșca Reportaje, Lucian Cristea Breza Pe urmele străbunilor din Macedonia, Alexandru Stănescu Fotografiile unui macedonean din România, Blagoi Vanghele Breza Un macedonean în căutarea liniștii, Ziso Vasiliev Povestea mea, Marina Vlad Docea Realitatea adevărului presupus; cărți  despre tradiții  și  gastronomie macedoneană ale căror autori sunt Constantina Dumitrescu, Liana Dumitrescu și Laura Rogobete. Creațiile literare, evenimentele importante și sărbătorile ortodoxe pe rit vechi sunt reflectate în revista Macedoneanul. În luna martie se desfășoară festivalul  literar ,,Alexandru Macedonski”, scriitor ale cărui origini macedonene sunt cunoscute. Vara au loc tabere în Macedonia intitulate ,,Pe urmele strămoșilor”. În aceste tabere se organizează cursuri de limba macedoneană pentru etnicii macedoneni din România. În România există lectorate de limba macedoneană, dar etnicii macedoneni care vor să studieze în limba macedoneană trebuie să obțină burse de studii în Macedonia. Personalități macedonene precum Nicodin de la Tismana și Alexandru Macedonski au contribuit la dezvoltarea culturii românești. Oana Roșca reprezintă  minoritatea macedoneană în  cadrul televiziunii române, departamentul minorități. În cadrul acestei emisiuni au fost prezentate o serie de filme-documentare despre comunitatea macedoneană din România. Una din tradițiile macedonene care se păstrează este cea de Ilinden, Sfântul Ilie pe stil vechi, pe data de 2 august, când se sărbătorește revolta armatei împotriva stăpânirii otomane. Fiind creștini ortodocși pe rit vechi, sărbătorile precum Crăciunul și Anul Nou au loc după sărbătorile românești. Tradițiile culinare se respectă, iar preparatele cele mai cunoscute sunt: plăcintă  cu praz, pingiur și  pleskavica.

Minoritatea macedoneană din România păstrează legăturile cu țara de origine și are ca personalitate importantă pe Alexandru Macedon. De asemenea, există și festivalul literar de la Struga. E o comunitate integrată în rândul minorităților, datorită eforturilor Lianei Dumitrescu, decorată post-mortem de cei doi președinți: cel al României și al Macedoniei.

Străveziu

nopțile  curg ca un șarpe

care a înghițit asfințitul

nu mai poți să simți suflul greu

al ierbii

toate clipele devin franjuri de un alb strident

bate un vânt  dinspre cartierul de muncitori

ce miroase a singurătate ovală

beau din pahar apa  străvezie sunt precum un   câine  scrutat de coadă umil și umed

nu închide păsările cu două  ciocuri

ochiul lor de ciclop vede piscul lumii

voi ajunge să  asist la un cataclism

șerpi care nasc pui vii singurătăți pătrățoase

tăvălite în  sirop de arțar

iată cum se dezic orele lumii de umbra violentă a cuvintelor

Diluviu

aici lucrurile se trăiesc de-a valma

ca într-un autobuz ce alunecă spre câmpia unde îmi găseam bunicii

mai subțiri cu un an

ancorați în ramă deasupra zilelor cu pânze de păianjeni  precum niște ciclopi moderni

niciodată să nu inspiri aerul oxidat din cartiere

auzi pisici miorlăind languros și vezi cum ți se infiltrează idei despre fericiri apriorice

dar acolo în palma ta dreaptă

simți cum s-a cuibărit setea de viile vii

de torsul neritmic de armonii ce te învăluie până la gură

până la tâmple

dincolo de praful cadențat din cartiere

de moartea galbenă care tace pe masa cu ani care curg

în diluviu

The post Minoritatea macedoneană din România appeared first on Prăvălia Culturală.

ALINA GIOROCEANU predă limba română contemporană și alte discipline de profil, în calitate de lector la Departamentul de limbă și literatură română din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova. Preocuparea științifică pentru terminologia greco-latină a condus la obținerea titlului de doctor în filologie, în 2005. Din 2013, înscrisă pe orbita lui Themis, interpretează și aplică legea, inițial, la Judecătoria Băilești, ulterior, la Judecătoria Filiași, Dolj.

Încerc să învăț pentru promovare. Cam fără chef și sporadic, ce-i drept, așa că speranța e încă în străfundul sipetului! Ar trebui să mă concentrez pe legi, pe texte – multe texte, intertexte, paratexte, arhitexte – care să mă ajute să acced la o … instanță (în decriptarea teoriei comunicării ori a ordinii jurisdicționale) su-pe-ri-oa-ră.  Să nu pierd din vedere că poate fi, în aceeași gradare ascendentă, instanța care anulează ori schimbă hotărâri ale primei instanțe. Deh! S-a greșit la fond – s-au interpretat greșit dispoziții din lege, s-au interpretat greșit probele, s-a admis greșit vreo excepție, s-a încălcat dreptul la apărare etc. etc.

Iar instanța superioară, în calitate de emitentă a ultimului ecou de ciocănel, are întotdeauna dreptate! Adesea, până când învață să se exprime legiuitorul (chintesența parlamentară ori guvernamentală) și modifică legea în sensul clarificării ori se pronunță instanța cu cel mai mare grad, ICCJ-ul, în vreun RIL – citește, chiar dacă ești vreun maniac al clarității și al corectitudinii formale, ignorând inerentele mecanisme stilistice, „recurs în interesul legii” (de parcă legea, în sine, ar avea vreun interes!) – ori, în urma unei tainice deliberări, ni se dez-leagă o chestiune de drept (o modalitate prin care e foarte probabil ca o opinie, chiar minoritară, să fie validată de instanța supremă). Ori ne luminează Curtea Constituțională, în controlul de constituționalitate, și ne scrie public că o dispoziție este constituțională doar dacă e interpretată în sensul x sau în sensul y. Ca să nu mai adăugăm stratul de interpretare depus de CEDO ori CJUE! Cuvinte, enunțuri, texte și pre-texte – tot soiul de documente, teancuri de file, hârtii!

Și eu sunt, pentru început, oriunde m-aș situa, un lector, o neînsemnată instanță a receptării, o fantomă strecurată dincoace de text, purtând povara semnelor, umăr la umăr cu un alt interpretator.

Aici, în fața textelor, revin la cursurile de prim an filologic de teoria literaturii, îmbibate de terminologia lui Gerald Genette. Îmi reamintesc de „interesele cititorului” (de ce nu, mutatis mutandis, ale justițiabilului, ale instanței de judecată?) la care se referea W. Booth, de Umberto Eco și ale sale „intenții”, de criteriile de validare ale lui Paul Cornea; un întreg angrenaj conceptual-semiotic care se pune mișcare.

Ies dintre file juridice și respir la o plimbare departe de casă, în centrul pietruit al Clujului, în compania a două cărți abia ridicate din librărie, pe care le caut de mult: Legea contenciosului administrativ, comentată și adnotată, a Gabrielei Bogasiu, și Dacopatia și alte rătăciri românești, scrisă de Dan Alexe. Nu știu niciodată la ce să mă opresc, așa că, așezată la prima terasă, citesc în palimpsest, sărind de la una la alta, deasupra unui meniu autohton. Se strâng împreună intenții legiuitoare, interpretări de autor, de instanțe superioare, naționale și supranaționale, „universuri narative”, „fapte de limbă” de acum și de altă dată. Rătăcirile administrative devin suportabile în speranța unei corecturi juridice, chestiuni lingvistice se tranșează în procedură contencioasă … La mesele din jur disting, însoțite de veselia supraetnică, conversații în minoritara maghiară ori în germană.

Trec pe lângă lăcașurile administrației locale, merg mai departe, lăsând pe dreapta sediul Tribunalului și pe cel al Curții de Apel, doritoare să-mi continui lectura, fără să mă mai gândesc la acte, la „produsele finite”, emise și cenzurate în limba majorității. Mă preocupă, în schimb, demonstrația oferită de Dan Alexe, fără cenzură fals patriotică, a legăturii dintre română și albaneză.

E drept că jena de a fi înrudiți lingvistic cu o nație minoră și, pe deasupra, balcanică ne-a făcut să întoarcem privirea și să căutăm spre frații cu dare de mână așezați prin Apus, dar adevărul – ca interpretare coerentă de fapte, prin mijloace puse la îndemână de o anume disciplină -, oricât de minoritari i-ar fi susținătorii, ca orice sentință a celui care „spune dreptul”, trebuie rostit.

Cu toate că preferăm să locuim, cel puțin pentru o vreme, în Vest, în patria unor limbi în care româna răsună minoritar, cu toate că refuzăm (academic) să evidențiem legăturile de limbă cu ruda noastră de mai aproape, albaneza (o arată Dan Alexe și în explicațiile privitoare la lexic, tratând lexeme precum cuvânt, vatră, gata, foarte, creier etc.), oriunde vom merge vom purta „stigmatele” lingvistice ale unei conviețuiri balcanice. Complexe de nație minoră care alege să viețuiască minoritar!

Și de ce ne-am lepăda cu atâta oroare de tot ce-i balcanic? Ni s-a închis calea luptei cu tarele proprii? Altceva se aude din stradă, dinspre instanțe, către politic și administrație… Mai anul trecut citeam prin jurnale că, după căderea comunismului, în Albania, stat candidat la UE, cu importante probleme de corupție, nepotism și trafic de influență, cu alte probleme în construcția de autostrăzi (parcă sună cunoscut!) toți magistrații au fost îndepărtați, din dorința de a fi angajați unii nepătați. Șase luni instanțele nu au funcționat, iar tinerii absolvenți au urmat cursuri pentru a deveni judecători. În prezent, acolo, este inițiată o reformă în justiție. Aici, re-formă s-ar numi și ceea ce se propune prin noile legi ale justiției. Nu știu însă dacă re-forma asta nu ne va stabili definitiv, din alte puncte de vedere, ca minoritari în (nu de mult, atât de dorita) UE.

The post În Do minor – instanțe și interpretări appeared first on Prăvălia Culturală.

DANIELA HENDEA scrie despre experiența publică și particulară cu autismul băiatului. Poemele ei vorbesc tuturor, într-o explozie senzorială care aduce la suprafață detalii menite să conștientizeze, să promoveze înțelegerea și acceptarea celor care trăiesc cu această afecțiune încă misterioasă. Poemele selectate aici fac parte din viitorul ei volum de debut Acordor de teremin, în pregătire la editura Fractalia, București. A mai publicat în revistele de cultură Familia, Apostrof, Caiete Silvane, Alchemia. Din ianuarie 2018 face parte din echipa redacțională a revistei Prăvălia Culturală.

Concert de Bach

Mircea mă trăgea

pe scări în jos din balcon,

unde ne tupilasem lângă orgă,

în speranța

că nu-i vom deranja pe spectatorii

care plătiseră biletele

mai scumpe.

Ne-am repezit  la trap

pe culoarul

dintre coloanele de bănci din catedrală,

atrași de poleiala ce tivea

mantia statuilor.

Întindea mâna

să atingă

lemnul viorii,

fildeșul clapelor

de pian.

S-ar fi strecurat printre instrumentiști

dacă nu-l țintuiam

pe locul în dreptul

semnului de exit.

Peria terapeutică

pe care-o presam

pe gambă în brazde subțiri,

nu reușea să-l facă

nevăzut

în mulțimea care asculta,

înmărmurită,

cu degetele împletite pe program.

În partitura solo nu-ncăpea

acompanimentul

unui geamăt din corzile vocale

insuficient de

exersate.

Am ieșit

de mână pe ușa laterală,

ne-am așezat pe bordura

fântânii arteziene

din grădină.

Prin vitralii

refractau

vocile prelucrate

cu grijă, instrumentele

atent acordate,

împânzind

vidul

dintre cei care scot sunetul

și cei

care-l ascultă.

BFFs

Cumpărase-o mașina nouă de espresso,

pe care ținea

morțiș să mi-o arate.

Mi-a spus cu-nsuflețire.

Abia aștepta să ne-ntâlnim,

noi între noi,

băieții-ntre ei,

în fiecare vineri după-amiază.

Descoperirea

că băiatul meu și băiatul ei s-au născut în aceeași

zi, lună, an

ne-a înfășat

într-o eșarfă infinită de cașmir.

Speranța

se-ncropea în ochii ei

ca un mileu macrame:

noi două

urmărind, cu fiecare sorbitură de cafea,

băieții noștri crescând împreună,

plănuind

petrecerea de ziua lor în detaliu.

O ascultam, și numai

cineva experimentat în microexpresii faciale

ar fi văzut

pelicula ce mi se așternea

pe pupile.

Mă străduiam s-anticipez

momentul:

Mircea trântindu-se pe covor în frustrare, tricoul ridicat dezvăluind dunga de la scutec,

sau

Mircea ignorându-ne pe toți, aplecat asupra unor roți învârtindu-se-n gol,

când vaporii de cappuccino-ar încrusta

filigran

pe tăcerea-ncolțind din cuvintele ei

înțepenite

în gât.

Birthday Party

Cursorul

înconjoară butonul de

confirmare.

A mai rămas

o săptămână să răspund. O săptămână

de când am primit

invitația.

N-a trecut suficient

timp

de la ultima petrecere,

ca să uit

cum va decurge următoarea.

Aria mea de expertiză:

anticiparea scenariile posibile

și atriburirea de

reacții și soluții.

Locul lui Mircea

de la masa unde vor sta toți copiii

va rămâne

gol,

el va fi

absorbit de apa curgând din robinet în pahare.

În timp ce vom cânta

la mulți ani,

Mircea va strivi

în pumn o cupcake

din mâna fetiței de-alături,

căreia

corul de voci

îi va masca sughițul de plâns.

Mi se va lăsa-n

în brațe,

în colțul sălii de petreceri,

ne vom uita la peștii din acvariu

eu recitând

culoarea fiecăruia, apoi

o va zbughi pe ușă, în parcare.

Ne va ajunge

sărbătoritul din urmă,

cu un mic cadou,

un balon

pe care Mircea îl va elibera,

se va uita la el cum se avântă

cu țeasta lui elastică în trafic.

Sala de proiecție

Colțul magazinului cu suveniruri oceanice

ne oferea unghiul

perfect

de vizibilitate.

Pândeam

rândul care se prelungea

cu fiecare vizitator al acvariului

venit să vadă proiecția 4D cu rechini.

Pândeam momentul

perfect,

pentru a străbate holul care ne separa

de sala de proiecție

fără să ne-mbulzim.

Să ne oprim numai

cât să ne înmâneze ușierul

ochelarii

speciali pentru vizionare.

Chenarul ușii în sala de proiecție

ne oferea unghiul

perfect

de vizibilitate.

Scanam într-o mișcare circulară cu privirea

șirurile arcuite de fotolii,

când le-am ochit: locurile

perfecte

pentru mine și Mircea.

Două scaune izolate de celelalte,

pe culoarul

dintre rândurile de sus și cele de jos

ale amfiteatrului.

Cu loc berechet pentru picioare,

fără să lovești scaunul

din fața ta, în pase repetate.

Deasupra lor, nimbul

contorsionat al neonului din literele semnului

de exit.

Ne-am așezat pe fotoliile rabatabile de-un albastru marin

cu speranța

unui vis aproape împlinit:

Ne vom uita împreună, în public, la un film.

Noi doi, unul lângă altul,

fără să-ți strâng mână,

numai atingându-ți ușor antebrațul.

Am probat ochelarii. Am surâs

la imaginea feței tale

încadrată de ramele supradimensionate.

„Doamnă, mă scuzați!” mi-a întrerupt surâsul

o voce venind

dinspre fața ce se apleca

binevoitoare asupra noastră.

N-am apucat să răspund

înainte ca angajatul

acvariului să continue:

„Aceastea sunt locuri rezervate pentru persoanele cu dizabilități.

Vă rugăm să ocupați alte locuri.

Vă mulțumim pentru înțelegere.”

Am deschis gura. Să explic. Handicapul

nostru era o partitură

înscrisă cu cerneală incoloră pe încheieturi

ai cărei bemoli sticleau pe întuneric.

Am închis gura. Te-am înghiontit

ușor să te ridici. Am pornit

amândoi în căutarea altor locuri

repede repede, pentru că

se pregăteau să stingă

lumina.

The post Ne-am putea lipi ochi de păpuși pe nodurile degetelor appeared first on Prăvălia Culturală.

MEDEEA IANCU este poetă și regizoare, cel mai recent volum de poeme fiind Delacroix este tabu: suita romînească (Cartea Românească, 2017). Este feministă, poemele sale abordează teme precum identitatea, discriminarea, violența făcută de bărbați asupra femeilor, tabu-urile din societatea romînească etc. Poemul de aici face parte din continuarea volumului Delacroix este tabu.

TOATĂ POEZIA este despre femei, dar

Niciuna nu a vorbit

Încă.

Toată poezia este despre

Eu te-am făcut

Femeie. The young keep getting younger,

But the old keep getting

Younger.

Toată poezia este despre

Eu te-am făcut

Poetă. Toată poezia e despre   <h2>nu</h2>

Ești suficient de calificată pentru

Asta. Toată poezia e despre corpurile

Noastre după ce tu

Ai luat

Premiul. Toată poezia e un act sexual fără

Consimțămînt. Toată poezia e

Despre     ea

A cerut-o. Toată poezia e despre sinceritatea

Bărbatului, dar nu și a

Femeii. Toată poezia e despre cît de

Curajos este bărbatul, dar nu și

Femeia. Pune-ți mîna pe

Gură și nu vorbi despre asemenea

Lucruri în

Public. Toată poezia e despre   ei

Au vrut pizda și vor scrie despre

Asta. Toată poezia e despre cum bărbații scriu

Poezie.        My dynamite penis is

Totally into

Venus. My

Penis in

Venus hungers & thirsts, it

Burns & drowns, my

Dynamite penis is

Into

Venus. Toată

Poezia e despre femei, dar niciuna nu a

Vorbit

Încă. Trebuie

Să dovedesc

Încă încă încă încă încă încă

Încă încă Încă încă Încă încă

Încă încă Încă încă Încă încă

Încă încă Încă încă Încă încă

Încă încă Încă încă Încă încă

Încă încă Încă încă Încă încă

Încă încă Încă încă Încă încă

Încă încă Încă încă Încă încă

<b>O dată</b> că

<h1>I {& ^eye}</h1> au

Valoare pe

Hîrtie. Eu sînt

Școala, = a spus

SZOMNA.

Trebuie să vorbesc ca un poet

Fără sex. Trebuie să

Vorbesc înainte ca altcineva să

Vorbească pentru

Mine. Ei vor

Pizda

Mea și vor scrie despre

Asta. Minora gata de

Futut, gata de

Măritat, eu sînt

Școala, = a spus

SZOMNA.

Eșuez la

Rugăciune ca

Orice femeie. Dumnezeu nu a avut o

Fiică moartă. Dumnezeu nu a avut o

Fiică violată. Dumnezeu a avut un fiu

Ucis. Trebuie

Să vorbești înainte ca altcineva să spună pentru

Tine.

Eu sînt

Piatra pe care ai

Aruncat-o asupra

Mea, făcîndu-mă din

Mine însămi,

Mine

Însămi.

Pentru fiecare rugăciune există o

Gură vulnerabilă. Pentru fiecare gură există limba unei

Femei. Pentru fiecare femeie există o

Piatră. Pentru fiecare

Piatră există mîna unui

Bărbat. Eu

Sînt școala, = a spus

SZOMNA.

Astăzi

Sînt mai mult decît

Diagnosticul

Meu. Nu

Toate femeile, dar

Unii bărbați [  ],

Chiar și cei

Pe care

I-ai

Iubit. Nu toți

Bărbații, dar

Unele femei pe care le-ai

Ucis. Rage,

Rage,

Rage

Against the dying of the

Light.

The post Delacroix este tabu appeared first on Prăvălia Culturală.

MĂDĂLINA MOTOȘAN este absolventă a Facultății de Litere, Istorie și Teologie, domeniul Limbi și literaturi (română-spaniolă), din cadrul Universității de Vest din Timișoara (2017), cu lucrarea de licență Probleme întâlnite la nivelul discursului scris din revistele de modă pentru femei. Actual, masterandă în primul an, în cadrul aceleiași universități, la specializarea Studii romanice: culturale și lingvistice (spaniolă).

Cu pași făcuți ba în stânga, ba în dreapta, ba înainte sau înapoi, am ajuns, în final, pe-un petic de pământ peninsular, străin, încins de razele majoritare ale soarelui – în comparație cu norii minoritari, cărora parcă le este respinsă prezența impresionistă – un colț din lumea lui Quijote, culorile lui Velázquez și ale urmașilor în majusculele cuvenite, desigur. Diversitatea culturală lovește-n plin, iar asta te face să deschizi ochii mari și să te simți încrezătoare. Încrezătoare că nu ești singura persoană străină. Încrezătoare că ai ajuns într-un loc unde cineva ca tine te poate înțelege. Încrezătoare pentru cât de mult vei crește cultural, chiar dacă pașii-ți sunt necunoscuți. Și totuși, faci parte din minoritate. O simți când vorbești, când vrei să râzi sau să îți spui oful.

Cu toată diversitatea etnică, lingvistică, în fine, culturală pân’ la urmă, te pândesc din toate părțile priviri de-un colorit extraordinar: de înțelegere, de respingere, de curiozitate, de apreciere, de nedumerire, de empatizare, iar lista poate continua pe încă câteva rânduri, pentru că reacțiile sunt atât de diverse încât cuprind toată cromatica de octombrie. Ar fi un clișeu de sezon dacă aș bate apa-n piuă cu ceea ce se scaldă ochii în lunile de toamnă. Așa că mă opresc, las frunzele să cadă în haosul lor, în timp ce eu îmi izbesc privirea de niște ziduri, geamuri și detalii arhitectonice. Stau, privesc și, într-un final, îmi materializez gândul: bolborosesc ceva a uimire: clădirea facultății pare să aibă un impact major pentru retina mea. O măsor din toate unghiurile, iar sentimentul persistă. Se impune prin arhitectura renascentistă ce o conturează, prin contextul dat și amplasare, dând o notă minoră (la o privire superficială) celorlaltor clădiri.

Minoritate. Minoritar. În minoritate. Minoritate națională. Găsim aceste structuri lexicale la o aruncare de privire pe DEX online, unde identificăm forma de substantiv, de adjectiv și dacă ne-ncruntăm nițel privirea, vedem și o locuțiune adverbială. Termenul este integrat și în sintagma atât de auzită azi: minoritate națională. Așadar, cuvântul a conturat o dezvoltare observabilă în câmpul semanticii și denumește, general, partea (cea) mai puțin numeroasă a membrilor unei colectivități. Locuțiunea adverbială amintită, în minoritate este echivalentă cu în inferioritate numerică, iar sintagma minoritate națională desemnează un grup de oameni de aceeași limbă și etnie, care se deosebesc de cele ale majorității locuitorilor unui stat. Deci, minoritatea se opune majorității. Sau majoritatea se opune minorității. Da, se opune, dar doar la nivel semantic.

În realitate, se încearcă, pe alocuri, o șlefuire diplomatică a relațiilor dintre latura majoritară cu reprezentanții minorității. Se încearcă, că doar încercarea moarte n-are. Și uneori e cu reușită, alteori ba. În contraste, cu piper sau cu zahăr, se ivesc fel și fel de situații, ciocniri sau îmbrățișări culturale, care mai de care, cu zâmbete sau încruntări grave din frunte. Iar cum lumea asta-i un petic într-un infinit, se face că, pașii nu-ți sunt la singular, iar într-un final verbele ajung să se conjuge la persoana I, plural. Și găsești, unde nici nu te-ai gândi c-ar fi, pași care vin de unde ai venit și tu. Vorbele curg, ideile unesc și ajungi la concluzia atât de simplă și primordială: (noi) am vrea să fim acasă. Bineînțeles, acasă are semnificații atât de globale, dar aici rezumă modest, nostalgia de casă, de acasă.

Ar fi, poate, de prisos să precizez că rândurile de mai sus, continuate mai jos, sunt pricinuite de propria-mi experiență și – ca material auxiliar –  de o gamă delicios de sinceră de gânduri împărtășite la plural cu alți compatrioți. Mă opresc nițel să punctez că excepțiile există. Însă sunt vizibil minoritare și răsar acolo unde obișnuința s-a transformat în a doua natură a omului. Se aud voci, observabil lipsite de putere, care adaugă, citez: „Mă enervez când merg acolo vara…”. Acel spațiu, acolo, nuanțat parcă în illo tempore, este România, da. Privirile se întrepătrund, srâmb din nas, dar există loc de înțelegere a acestor păreri, sentimente și stări pricinuite de o anumită parte de lume, chiar dacă nu sunt în asentiment cu ele și nu cochetez cu limitările de a surprinde într-un discurs doar stratul negativ.

Aici, pe pământul arid din centrul Spaniei, dar cu compensații generoase în câmpul cultural, fie că vorbim despre bulgari, români, ucrainieni, africani, brazilieni, columbieni etc., minoritățile ajung să fie majorități într-un microcosmos. De la mic la mare, formează comunități din nevoia de a aparține unui grup care crede în aceleași valori, idei, principii, gânduri. Îi unesc același dor după gustul mâncării de acasă, același trecut național, același crez religios sau aceleași culori naționale.

Cu ghiozdanu-n spate, strâng tare din dinți și intru în sala de clasă. În gând rulează aceeași melodie, unde eu, ea, ele și el trebuie să punem pe masa jocului răbdarea. Tot cu ghiozdanu-n spate, umplut pân’ la refuz cu amintiri, cu pățanii, cu zâmbete călătoare și cu dor, aștept să mă așez cu coatele pe băncile care nu-mi sunt străine, acolo unde răbdarea îmi e parteneră doar în situațiile de aglomerație citadină. Acolo e acasă.

The post Lumea asta-i un petic într-un infinit appeared first on Prăvălia Culturală.

IULIANA LUNGU este psiholog-psihoterapeut de orientare psihanalitică. A publicat eseuri și articole de psihanaliză în revista Self a Asociației de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică București: “Compromisul în “Moise al lui Michelangelo” de Sigmund Freud”, “Despre suferințele sufletești”, “Femeia fără umbră și legătura ei cu infertilitatea” ș.a. A tradus articole și eseuri de psihanaliză.  În 2016 a publicat pentru prima dată poezie, pe site-ul qPoem. Anul acesta a fost selectată în programul de rezidență on-line, organizat de editura Cartea Românească, sub îndrumarea poetei Medeea Iancu, alături de care pregătește primul său volum de poezii.

lavage

locuiți cu

familia? sînteți

autonomă, in-

dependentă? lăsați

un număr de telefon,

cel puțin,

al unei persoane

apropiate.

(am scris numărul meu,

am șters.

am scris numărul tău)

ați obținut punctajul

maxim, 0

(zero), la fel ca noi.

verde, născută în

epoca de aur,

bănuim că ați fost

invitată.

(ziua eliberării,

ziua mea de naștere,

recitam poezii pe

stadioane cu buchete

de flori

roșii în mînă)

ia să vedem,

strîngeți pumnul!

Aaaa, ați venit cu

venele de-acasă,

bine crescută.

(chiar dacă stăteam la

cozi cu orele, mîncam

un covrig toată

ziua)

relația de iubire cu

tine, mamă, e

legătura cu

toate obiectele din

jur,

agățate pe stativul de

perfuzii, atunci cînd pielea

ustură sub cusăturile

reconstrucției.

fiecare lucru Se

pune la locul lui

prin:

anestezie,

întinsă goală, cu

părul strîns,

acoperit,

montăm un cateter

în spate,

după ce adormiți.

tăiem clasic, pe verticală

de la buric în jos

cît e nevoie. coasem

pe dedesubt, n-o să se vadă.

ca la cezariană.

(soțul meu spune:

o să porți costum întreg de

baie. de rușine,

mă gîndesc,

cu tăietura mea

aplicată asupra versurilor

mie,

mie,

nu

mi-e.

mie,

nu,

niciodată)

doar

tăiem

bucata necrozată,

reimplantăm,

coasem,

destul de superficial

totul, lăsăm

țesutul să se refacă

natural.

prin mișcare,

cu cîte:

două sonde,

două drene,

două perfuzii,

totul în pereche,

stînga – dreapta,

frica de singurătate

și-un cateter.

r i d i c a ț i – v ă

r i d i c a ț i – v ă

și

m e r g e ț i

m e r g e ț i

cît am voie?

o r i c î t    p u t e ț i

pot mult

prea mult. mînerul

de care m-apuc

pentru ridicarea capului

în lume,

din cearșafurile albe,

scutecul absorbant

(pampersul lui belzebuth

înțărcat prematur).

veronica

povestește despre

imaculata.

eu mă gîndesc că e un

nume sfînt, de

mamă!

pentru hemoragie

apăsați butonul roșu

din mijloc. încovoiați-vă

pînă venim,

strigați, dacă vă

vine, oricînd

sîntem aici.

ați făcut vreo mișcare

bruscă, cît ați mers?

cît am putut.

să vină doctorul

pentru oprire.

folosiți lavajul

rece de la frigider.

(cum încerc să

ridic capul,

rușinea pocnește

prin)

toate tuburile

cusute

interior-exterior cu

ață neagră, de

cea mai bună calitate.

Se topește în zece zile.

splitul Se scoate ulterior.

azi, de ziua națională,

ar ieși

cu limbă cu tot.

bărbații se plimbă

pe culoare, cu sondele

în mînă, sus-

ținuți de soțiile lor.

femeile

umblă singure ca noaptea

pe stradă, sprijinind

stative: dis-

pozitive folosite la

montarea și susținerea

unor

piese și aparate,

bradul de crăciun.

The post lavage appeared first on Prăvălia Culturală.

SILVIA-DIANA ŠOLKOTOVIĆ

Conceptul de identitate națională e unul relativ nou. Există mai multe păreri despre data exactă a apariției lui, dar asupra perioadei toți cercetătorii sunt de acord. E vorba de epoca modernă, mai exact e legat de dezvoltarea burgheziei drept clasă. Astfel, Leah Greenfield o leagă de Războiul Civil Englez[1], Benedict Anderson de Războiul de Independență din America de Sud[2],  Peter Alter de Revoluția Franceză[3]. Greu de precizat este momentul când s-a impus la nivelul maselor conștiința apartenenței naționale, dar „Vivre la nation” a fost primul strigăt de luptă care o cristaliza. Conform sociologistului american, Craig Calhoun, nu trebuie să căutăm un moment exact deoarece acesta se leagă de o perioadă de transformări complexe [4].

Identitatea națională este una dintre fațetele identității umane. Omul a fost pus în centrul preocupărilor analitice încă de antichitate: Aristotel a transformat pur și simplu filosofia în ontologie, Parmenide a afirmat că ființa aparține identității, pentru ca reprezentantul de bază al existențialismului german, Heidegger să prezinte identitatea ca unitate a omului cu el însuși. În secolul XX, psihanalistul Erik Erikson, apartenent al unei familii multietnice și-a centrat studiile pe problema identității. A preluat parțial conceptele freudiene, astfel că Eul, centrul de referință, e analizat din punctul de vedere diacronic, cultura, societatea, istoria etc având rol hotărâtor în formarea personalității, rol definitoriu în constituirea identității, prin aceasta distanțându-se de supremația inconștientului de la Freud. Într-un articol din celebra publicație „International Jurnal of Psychoanalysis”, Erikson afirma: Condițiile dezvoltării umane generează o serie de conflicte (crize) cărora persoana trebuie să le facă față la fiecare stadiu. Criza există potențial de la naștere ca o predispoziție înnăscută și capătă importanță doar la o anumită etapă definită în dezvoltare când condițiile de mediu solicită anume exigențe de la individ. Criza reprezintă, astfel, acea ciocnire sau confruntare cu mediul care impune o schimbare marcantă pentru individ [5]. Studiile efectuate de Erikson în anii 1940 asupra membrilor tribului indian Yurok din California, au dus la concluzia că ignorarea rădăcinilor, abandonarea tradițiilor culturale duce la dispariția identității (self-image), fenomen pe care inițial l-a denumit “identity confusion”. Același lucru a fost ilustrat și de studiile asupra veteranilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Erikson și-a axat lucrările pe personalitățile în formare și a scris despre tinerețea lui Hitler, Maxim Gorki, Ghandi etc. Concluzia la care a ajunsa legată de apariția crizei identitare a fost că aceasta se produce în timpul adolescenței, atunci când în interiorul nostru are loc lupta dintre identitate vs confuzie [6]. Teoria eriksoniană a fost extinsă de mulți alții. Astfel, grupul de cercetători canadieni condus de James Marcia (1966-1980) afirma că balanța dintre identitate și confuzie stă între a-ți lua un angajament față de o identitate [7].  Cercetătorii canadieni au dezvoltat teoria statutelor identitare conform căreia o persoană trece prin diferite stadii identitare până a se identifica cu unul dintre acestea. Au fost denumite patru etape principale: „împlinire identitară”, „moratoriu identitar”, „blocaj identitar”, „difuziune identitară” [8].

Prima etapă apare la persoana care a trecut prin procesul de exploatare al diferitelor identități și se stabilește la una. Stadiul moratoriului este cel de căutare efectivă, de investigare a posibilităților. Blocajul identitar este stadiul de derivă caracterizat prin absența oricărei încercări de exploatare activă a posibilității de aderare la o identitate. Identitatea difuză este legată de nu numai de lipsa unei identități ci și de inexistența unei crize legate de aceasta. Concluziile cercetătorilor au fost că existența unei identități perfect conturate (naționale, sociale, culturale, comunitare, etnice, spirituale etc) este strâns legată de starea de sănătate și fericire a membrilor societății, că persoanele cu o stare identitară confuză se simt excluși din comunitatea în care trăiesc.

Necesitatea studierii identității a apărut odată cu dorința de înțelegere a existenței umane în planul individual și apoi în cel colectiv. Transformările societății, dezvoltarea ei cereau definiri și clasificări care să stabilească reguli. Lumea era mai lentă și se încerca încadrarea ei în tipare. Tipare capitaliste, socialiste. În prezent problema căutării identitare nu mai poate fi oprită la adolescență. Și în mod sigur nici în secolul trecut nu se oprea aici decât pentru cercetătorii care puneau fundamentele cercetării în domenii noi. Stabilitatea nu este caracteristică lumii contemporane. Iar libertatea dezvoltată ca în nicio altă perioadă a istoriei lasă locul exprimării necondiționate. A alegerii. Schimbările majore nu mai sunt legate de epoci ci de individ. Planurile individuale care formează structura globală se învârtesc în sensuri particulare: serviciu, starea civilă, sexul, conștiința care nu mai cunosc canoanele sau tipizările secolului trecut, coeficientul de improbabilitate depășindu-l pe cel de siguranță.

A apărut o nouă analiză și în domeniul identitar: caracterul poliidentitar al identității apare ca pilon al acesteia. În prezent se face distincția între identitatea naturală sau nativă, cea artificială sau construită și cea supranaturală sau dăruită. Libertatea de adeziune a individului este dimensiunea voluntară a identității din punct de vedere individual, identitatea putând fi schimbată în orice moment. Crizele de identitate sunt un lucru comun în lumea schimbărilor permanente și rapide, având parte de mai multă mediatizare și analiză decât oricând. Transformările zilnice datorate migrațiilor care au devenit masive, căsătoriilor mixte devenite obișnuite (incluzând în afară de cele între membrii unor etnii diferite și pe membrii de același sex), copiii rezultați din acestea etc duc la apariția întrebărilor legate de identitatea individuală cu toate componentele acesteia. Identitatea nu mai poate fi analizată doar din punct de vedere psihologic. Erikson înainta rezolvarea crizei identității prin continuitate și păstrarea tradițiilor. Simplitatea acestei teze este inaplicabilă în prezent. Diferența dintre naționalitate și cetățenie este tot mai frecventă, iar imposibilitate stabilirii unei formule corecte a identității naționale este ceva de domeniul fantasticului. (Dau spre exemplu, un cuplu format dintr-un cetățean sârb și o cetățeancă italiancă stabiliți definitiv în Franța, cu doi copiii: primul născut și cu școala terminată în Scoția, iar cel de-al doilea în Franța. Dacă adaug că sârbul este de etnie română sau vlahă, cum se autodenumește, iar italianca de etnie romă, ce identitate națională și apoi etnică au copiii?).

Libertatea de exprimare contemporană este urmare a apariției, câștigării și consolidării drepturilor omului. Conceptul a cunoscut o dezvoltare progresivă în paralel cu cultura politică. În prezent există două tendințe la nivel mondial: exacerbarea drepturilor și libertăților la orice nivel și a apărării acestora pe de o parte și întărirea forțelor de apărare a securității ca reacție necesară la extinderea terorismului, pe de alta. Epitetul democrat nu există decât în stare conceptuală, pură, de teorie. Practic, nici un stat, societate, partid etc nu corespund perfect acestuia. Garanția respectării drepturilor este dată însă de un procent nu numai cantitativ ci și calitativ de protecție a populației, a colectivităților, a diferitelor categorii sociale. În ultimul timp, activitatea criminală a grupărilor teroriste a devenit un element cotidian al vieții sociale. Orientările declarate  ale acestora fie patriotice, teritoriale, sau etnice sunt acoperiri de multe ori ale unor interese politice și financiare. Și deoarece grupările progresiste, pacifiste au o finanțare infinit inferioară, iar globalizarea la toate nivelurile realizată în special de către tehnologia modernă este sursă inepuizabilă de întărire a puterii și controlului, amenințarea libertății umane și a democrației are un nivel atât de ridicat încât apărarea ei este o necesitate curentă, statele reacționând în concordanță, consolidându-și securitatea. În practică nu poate exista o corespondență perfectă între terorism și combaterea acestuia, așa că acte inutile, exagerări și de aici consecințele negative, șovinismul, naționalismul, violență de toate facturile sunt des întâlnite chiar dacă inițial intenția a fost corectă. Atât terorismul cât și apărarea democrației întrerup viața normală, alterând sau chiar distrugând procesul normal de afirmare a identității naționale, ducând la ridicarea de suspiciuni privind orice activitate legată de aceasta.

În Serbia există două regiuni geografice în care există populație vorbitoare a limbii române: în vest comunitate istorică, cu toate drepturile identitare recunoscute, Voivodina și în est Serbia de Răsărit, care de-abia din 2012 a început să primească din partea statului anumite drepturi privind identitatea națională. Oficial de fapt există două comunități vorbitoare ale graiurilor românești: cea de români și cea de vlahi. Existența celor doi termeni diferiți are o mulțime de explicații. Politica de asimilare forțată realizată cu o propagandă greu de asociat cu democrația sau civilizația a fost  realizată prin toate căile posibile ducând la pierderea nu numai a identității ci și a conștiinței identitare. Timp de aproape 200 de ani de când regiunea a fost alipită statului sârbesc, conștiința națională a vlahilor/românilor a fost permanent batjocorită astfel încât în prezent mulți se tem sau le e rușine să-și declare identitatea chiar dacă limba pe care o vorbesc acasă, cu vecinii, cu prietenii, nu este cea sârbească, ci cea românească. În al doilea rând, nivelul scăzut al acestei zone a făcut să nu se cunoască distincția între naționalitate și cetățenie.

Conform ultimului recensământ, din 2011, în Serbia trăiesc ceva mai puțin de 45.000 de vlahi și români. Unii cercetători ai acestei minorități susțin o cifră de 2-300 de mii, alții, prin exagerare, ajungând chiar la o jumătate de milion. Polemica legată de denumirea identității vorbitoare de limbă de aici este criticată nu numai de membrii comunității care și-au ales cum să se autodenumească, dar și din partea unor români din România și a unor sârbi din Serbia.  În 2006, în România, prin lege se confirma folosirea exonimului vlah, ca sinonim cu român. Prin înființarea consiliilor naționale ale minorităților în Serbia, au fost recunoscuți ambii termini ca denumind minorități naționale vorbitoare de limba română. Pentru folosirea oricăruia dintre acești termeni au fost aduse argumente pro și contra.

După Revoluția din România, în această regiune a avut loc o creștere accentuată a căsătoriilor mixte, numărul româncelor din România măritate la sud de Dunăre ajungând la aproximativ 2500 (există doar câteva cazuri când români s-au însurat aici). De obicei, căsătoriile s-au făcut, cu foarte puține excepții, cu identitari vlahi/români, iar familiile rezultate au în medie doi copii. Fiindcă fac parte din această comunitate mi-am pus de multe ori problema identității naționale a acestor copii.

Cum am putea analiza identitatea națională a copiilor rezultați folosind, spre exemplu, studiile lui Erikson care consideră miezul identității conștiința continuității sinelui care îi dă posibilitatea individului să fie loial cu sine însuși, dar și cu ceilalți într-o societate în care afirmarea unei identități diferite față de interesele politice aducea și încă aduce pedeapsa și disprețul? Prin dispariția sistemului comunist totalitar s-a creat un gol ideologic. Nu în sensul de identitate națională. Aceasta a fost ignorată, strivită pe timpul socialismului iugoslav, ca și în vremea de dinainte de comunism. În multe state se încearcă acoperirea acestui vid prin globalizare. Dar conceptul de globalizare în sensul de aderare la o societate nouă duce la alienarea persoanei și a vieții comunitare. Globalizarea a fost transpusă în practică la nivel de stat drept nivelare identitară încă de la transformarea Regatului sârbilor, croaților și slovenilor în Regatul Iugoslav locuit numai de identitari iugoslavi (la începutul secolului trecut). Regele Aleksandar Karadjordjevic chiar și-a botezat cei trei fiii după modelul iugoslavi cu Petar (nume sârbesc), Tomislav (croat) și Andrei (sloven). În condițiile în care soția sa, regina Maria, era principesă româncă. Venirea comuniștilor la putere a accentuat acest proces. Nivelul scăzut al educației din Serbia și metodele naționaliste au făcut posibilă confuzia naționalitate-cetățenie. Tratați ca națiuni inferioare, etnicii vlahi și români au renunțat parțial și de obicei doar declarativ la identitatea lor. [9]

Trăim cu iluzia că identitatea este una singură și indivizibilă, atunci când este întotdeauna o unitas multiplex. Suntem cu toții niște ființe poli-identitare în sensul că reunim în noi o identitate familială, o identitate locală, o identitate regională, o identitate națională, o identitate transnațională (slavă, germanică, latină) și, eventual, o identitate confesională sau doctrinală[10].

Constatarea plurității identităților statuare ale Eului, ale multiplelor sale apartenențe, era considerată de Simmel drept unul dintre însemnele esențiale ale modernității, ale socializării societare[11].

Un element constitutiv de bază al identității este limba. Heidegger afirma că limba este locul de adăpost al ființei, noi ajungem la ființare străbătând neîncetat acest adăpost[12]. Definiția limbii materne dată de DEX este: limba pe care o învață cineva din prima copilărie, de la părinți, limba natală [13].  Dicționarul din Marea Britanie, Logman oferă două definiții: una pentru limba maternă, the language you learn as a child și alta pentru limba nativă, the language you spoke when you first learn to speak (first language) [14]. Termenii care definesc limba nu sunt sinonime identice, primul definind limba unui părinte (nu neapărat mama), iar cel de-al doilea pe cea a statului de apartenență. În Dicționarul explicativ sârbesc, limba maternă este acea limbă pe care copilul o învață prima sau limba pe care copilul o știe și folosește cel mai bine, adică limba pe care o știe și o folosește cel mai bine și limba pe care o folosește mama sa [15].

În „Principiile și recomandările Națiunilor Unite pentru recensămintele populației și locuințelor” din 2008 se menționează, referitor la limba maternă, că aceasta este cea folosită de obicei, în copilărie, acasă și că pentru a fi declarată astfel, individul în cauză trebuie să o înțeleagă încă. În același timp se acceptă posibilitatea existenței a două limbi materne, fără a se face precizări detaliate.

Canadienii, în urma ultimului recensământ, au constatat că pe teritoriul țării populația folosește ceva mai mult de 200 de limbi materne, cele preponderente fiind cele asiatice. Astfel, în 2009 Departamentul de Stat a hotărât că limba maternă este:

prima limbă învățată acasă în copilărie care este încă înțeleasă de persoană în momentul recensământului. Dacă această persoană nu mai înțelege prima limbă învățată, limba maternă va fi cea de-a doua limbă învățată. Pentru persoana care a învățat concomitent două limbi în copilărie, limba maternă este folosită cel mai mult acasă de copil înainte de a merge la școală. O persoană poate avea două limbi materne numai dacă acestea au fost folosite în mod egal în copilărie și sunt încă înțelese de aceasta [16].

Din punctual de vedere al lingvisticii, vorbind despre limba maternă, afirmăm că ea reprezintă limba în care gândim, visăm, medităm etc, facem tot ceea ce este legat de inconștient și involuntar. Aceasta este de multe ori diferită de limba folosită în mod oficial sau chiar de cea vorbită de unul sau ambii părinți. De obicei, așa cum de altfel rezultă și din denumire și din definiții, limba maternă este legată de mamă (sau de un părinte). Dar există cazuri în care uneori datorită presiunilor societății, iar alteori datorită chiar a mamei (tatălui sau ambilor părinți) care consideră că acesta e modul prin care se pot integra, adapta mai ușor sau chiar fi acceptați în mediul habitual adoptiv atât ea (el, ei) cât și copilul, respectiv copii, limba maternă devine cea a țării în care trăiesc, uneori total diferită de cea folosită de aceasta în conversația uzuală. [17]

Una dintre ipotezele antropologiei lingvistice este Sapir-Whorf care susține că modul în care percepem lumea depinde de limba în care vorbim, sau așa cum afirma Wittgenstein prin enunțarea teoriei limbajului, limitele limbajului sunt identice cu cele ale gândirii. Ce se întâmplă cu percepția lumii sau cu gândirea când limbajul prezent nu e unic sau se schimbă permanent?

Analizele efectuate de Institutul American de Cercetări Economice și Sociale au arătat că limba maternă are un rol preponderent în formarea unui copil, că acestuia îi trebuie ajutor și motivație pentru a învăța, iar respectarea identității fiecăruia e cheia succesului școlar.

Ideile utilizării pluralității lingvistice au fost concretizate de academicianul irlandez Jim Cummis. Preocuparea pentru protejarea limbii materne nu are legătură cu drepturile minorităților ci are o bază științifică. Astfel, academicianul irlandez Jim Cummins, arăta în lucrarea sa Thershold Theory se poate dovedi, pe baza cercetărilor legate de însușirea limbii secundare și de bilingvism, corelația dintre nivelul competenței lingvistice din prima limbă și realizările școlare din cea de-a doua. Deci, pentru a fi evitate consecințele negative în domeniul învățării, trebuie ca competența lingvistică în limba maternă să fie de un nivel ridicat. Numai atunci se poate vorbi de aspectele benefice ale bilingvismului și despre înregistrarea unor rezultate pozitive în domeniile de folosire a celei de-a doua limbi. Continuând studiile, Cummis dezvoltă o nouă teorie, Independence Theory, conform căreia cunoștiințele și abilitățile din prima limbă sunt utile și necesare pentru atingerea competențelor lingvistice superioare din cea de-a doua[18]. Cummis arăta că a respinge limba unui copil este identic cu a respinge copilul, dar că îndemnul lui de a fi utilizate limbile materne sunt pur teoretice, întrucât în practică, copilul odată ce pășește peste pragul unei școli este obligat să-și uite limba și cultura[19].

Minoritatea română din Valea Timocului a avut biserică și școală în limba română până la jumătatea secolului al XIX lea, chiar când această regiune aparținea Pașalâcului de la Vidin. Datorită necesității adaptării la condițiile integrării europene, din 2013 a fost introdusă în școli, ca obiect facultativ, Limba română cu elemente ale culturii naționale. Fiind recunoscută ca minoritate, și populația vlahă a avut dreptul de a cere introducerea limbii, astfel a apărut Vorbarul vlah, dicționarul vlaho-sârb și alfabetul vlah de 35 de litere, cu grafia latină și respectiv, chirilică.

Claude Dubar afirma că identitatea este în același timp și apartenență și diferență, fiind rezultatul unei identificări contigente și nu ceea ce rămâne neapărat identic, diferențierea și generalizarea stând la originea paradoxului identității: ceea ce este unic este ceea ce este împărțit [20]. Elementul comun al identității și alterității este, după părerea cercetătorului, identificarea celuilalt prin celălalt.

Se pune întrebarea: cât de mult influențează limba maternă identitatea sau mai bine zis afirmarea unei identități naționale, conștiința apartenenței la o identitate? Dacă putem vorbi în prezent despre două sau chiar trei limbi materne, putem accepta și conceptul de multiplă identitate națională ca o concluzie firească? Sau inventa noi identități naționale. Umberto Eco și Arika Okrent au scris lucrări privind căutarea limbii perfecte și istoria limbilor inventate pornind de la faptul că impulsul experimentării are ca punct de pornire frustrarea datorată barierelor lingvistice dar și conștientizarea inexistenței limbii perfecte. Va putea fi scrisă în curând istoria încercărilor găsirii identității perfecte? Necesitatea unei asemenea identități a devenit evidentă într-o societate a globalizării cât și pentru evitarea etichetării identitare care atrage, nu de puține ori, consecințe nefaste asupra purtătorului acesteia.

Destrămarea federațiilor, migrația, căsătoriile mixte fac ca definirea identității naționale să fie o problemă complexă, dacă nu imposibilă. Una dintre rezolvările întrevăzute este identitatea europeană. Claire Demesmay a subliniat faptul că o identitate colectivă s-a format ca rezultat al schimbărilor economice și politice, printr-o activitate e care a denumit-o de trezire națională prin introducerea unui sistem educațional bazat pe limba națională. Și Anne-Marie Thiesse este de acord cu faptul că formarea unui patrimoniu național a fost posibilă doar prin perpetuarea ființei colective.   Dar, din păcate acest patrimoniu a reușit să reunească populația majoritară, dar a exclus categoriile minoritare. Conform opiniei lui E. Morin, statul național a fost un cadru de coagulare a națiunii. În prezent, este un instrument învechit. R.Girault, bazându-se pe această idee extinde conceptul întrebându-se dacă peste nu mult timp vom ajunge la aceeași concluzie privind și UE? Marius Dumitru analizează tipul uman dorit în UE: noul imaginar european odată inventat va trebui să capaciteze, să reorienteze și să angajeze afectivitatea și sentimentul în evocarea pașilor făcuți de cei cu conștiința europeană solidarizați de acest destin comun de a fi o comunitate de destin cu o istorie prea recentă  și cu o memorie similară, adică scurtă [21].  D. Schnapper oferă o soluție pornind de la rezolvarea conflictelor, pe care le consideră istorice și ideologice, dintre civic și etnic, dând exemplu de reușită în acest domeniu SUA. Dar cercetătorul american John Rawls l-a contrazis, afirmând că păstrarea identității naționale este un adevărat antidot împotriva derivei spre: o societate de piață [22], subliniind importanța păstrării pluralismului identitar.

În 2014, Ivan Čolović, cercetător al vieții sociale din Serbia din ultimii 15 ani afirma că: Identitatea națională violentă, adică de o valoare sfântă ne-a apărut odată cu războaiele din anii 90, ca moștenire principală a acestora [23].  În cercetările sale asupra identității identității, cercetătorul sârb recunoaște că problemele care l-au preocupat timp îndelungat: politica și teroarea identității, purtătorii și distribuitorii acesteia, discursul și panica identității, despărțirea de identitate, sunt de fapt, categorii analitice fără importanță în prezent care pot fi amintite de către cercetătorii contemporani numai între ghilimele:  Mi-am dat seama că astfel de eforturi, atâta vreme cât sunt legate de identitatea națională și vorbesc numai despre aceasta , nu se referă la puterea îmbătătoare a acesteia, a ceea ce o transformă în super cleiul, greu de altfel de înlăturat, politic, adică la credința că identitatea (națională, culturală, etnică) există în realitate, și că față de ea – orice am crede – trebuie să ne hotărâm într-un fel. Acum vreau să părăsesc acest discurs teoretic și deci spun identității: la revedere, drumurile ni se despart! [24].

De altfel, în ultimul timp se înregistrează în rândul cercetătorilor un mod asemănător de gândire. Nu există concret și definitiv o identitate personală în cadrul căreia intră, bineînțeles, și cea națională. Dacă Cooper sau Brubaker afirmă că acest concept nu mai trebuie utilizat, Dubar spune că identitatea este un focar virtual care nu există (ca obiect realizat), dar în care credem și pe care simțim nevoia de a-l spune (ca subiect) pentru a trăi și a acționa împreună cu alții [25].  Am întâlnit și utilizarea conceptului mai vag de identificare care permite o identitate multicomponențială.

Viziunile moderne eliberează conștiința de problematica încâlcită a definirii, dar pe plan real aceasta în continuare cauzează conflicte pe multiple planuri, iar consecințele sunt mai adânci decât cele directe, vizibile imediat.

BIBLIOGRAFIE

• Alter, Peter, Nationalism, Edward Arnold, London, 1989
• Anderson, Benedict, Imagined Communities. Reflections and Origin and Spread of Nationalism, Verso, London, 1991
• Ćolović, Ivan, Rastanak s identitetom, Paelia, Beograd, 2014.
• Dubar, Claude, Criza identităților, Editura Științifică, București, 2003
• Dumitru, Marius, Identitate.Poliidentitate. Criza identităților, Revista Sinapsa, 2, București, 2008
• Eminescu, Mihai, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
• Erikson, Erik, Reflections on the Dissent of Contemporany Youth, International Journal of Psychoanalysis, 51, New York, 1970
• Greenfield, Leah, Five Pats to Modernity, Harvard University Press, Cambridge, 1992
• Marcia, James, Development and Validation of Ego Identity Statues, Journal of Personalitiy and Social Psychology, 3, New York, 1966
• Marcia, James, Identity in Adolescence, Hardbook of Adolescent Psychology, New York, 1980
• Morin, Edgar, Identitate națională. Identitate europeană. Cetățenie. Stat-națiune, Trei, București, 2002
• Šolkotović, Silvia-Diana, Conceptualizarea unei realități dinamice – criza de identitate națională, Educația și Spiritualitate, Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015
• Šolkotović, Silvia-Diana, Mitologia vlaho-românilor din Valea Timocului, Aius, Craiova, 2010.

[1] Leah Greenfield, Nationalism: Five Paths to Modernity, Harvard University Press, Cambridge, 1992

[2] Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections and Origin and Spread of Nationalism, Verso, London, 1991

[3] Peter Alter, Nationalism, Edward Arnold, London, 1989

[4] Craig Calhoun, Nationalism, Open University Press, Milton Keynes, 1997, p.23

[5] http://mirelazivari.ro/conceptul-de-criz-identit-ii

[6] Erik Erikson, Homberger, Reflections on the Dissent of Contemporany Youth, International Journal of Psychoanalysis, 51, 1970, p.11-12_.

[7]  James Marcia, Development and validation of ego identity statues, Jurnal of Personality and Social Psychology, 3, 1966, p.551-558

[8]  James Marcia, Identity in Adolescence,  Handbook of Adolescent Psychology, New York, 1980

[9] Silvia-Diana Solkotovic, Conceptualizarea unei realități dinamice – criza de identitate națională,  Educație și spiritualitate, ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2015 (sub tipar)

[10] Edgar Morin, Identitatea națională. Identitatea europeană. Cetățenia. Statul-Națiune., București, 2002, p. 160

[11] Claude Dubar, Criza identităților, ed. Știința, București, 2003, p. 56.

[12] Mihai Eminescu, Fragmentarium, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1981, p.252

[13] ###, DEX, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p.572.

[14] ###Longman Exams Dictionary, Ed. Pearson Education Limitated, Edinburg, 2006, p.853 și p.1630.

[15] ###Вокабулар, Ед. Академска Књига,  Београд, 2006, p. 527.

[16] Methodological Document on the Census Language Data, Catalogue no. 98-314-x2011051

[17] Silvia-Diana Solkotovic, idem

[18] Maria Edlund și Ulrike Puryear, The Power of Language to Transform School Culture: Developing a School Language Policy, ed.  International Baccalaureate Organization, Chicago, 2012, p. 177-183.

[19] Jim Cummins, Bilingual Children s Mother Tongue: Why is Important for Education? Ed. Linguamon-House of Languages. Reading Room, Toronto, 2009, p.4.

[20]Claude  Dubar, Criza identităților, ed. Știința, București, 2003.

[21]Marius  Dumitru, „Identitate. Poliidentitate. Criza identităților”, rev.  Sinapsa, nr. 2, .2008, p. 171.

[22] Paul Magnette, „Au nom des peuple”, Paris, CERF, 2006, p. 145.

[23] Ivan Ćolovič, „Rastanak s identitetom”, Beograd, Paelia, 2014, p. 13. (trad.n.)

[24] Idem, p. 15.

[25] Claude Dubar, op.cit., p.211.

The post Necesitatea reanalizării conceptului de identitate națională appeared first on Prăvălia Culturală.

DANIEL-SAMUEL PETRILĂ este poet și traducător român de origine rromă. A fost redactor la Revista online Literatura de azi, iar în 2017 a pus bazele Revistei online Rromano vak, o inițiativă culturală a unui grup de studenți rromi.

A scrie despre cultura unui popor privit, de multe ori, cu suspiciune, ar putea părea o muncă de Sisif. Nu de puține ori am fost ,,sfătuit” de așa-ziși experți (chiar și din cadrul comunității mele) să renunț la a scrie despre rromi și despre cultura lor. La polul opus, tot atât de primejdios pentru receptarea corectă a culturii noastre (dar și a altor culturi în general), se află cei care (indiferent de etnie, status social) preferă să îmbrățișeze un bohemianism multicolor cu văluri ademenitoare. Există un număr însemnat de opere literare scrise despre rromi care se pot încadra în acest curent (deși nu se încadrează neapărat în totalitate, există câteva opere analizabile din acest punct de vedere) – opere în care femeile noastre sunt prezentate ca fiind pline de foc lăuntric [dar și exterior], trupurile acestora fiind ultrasexualizate (imaginea din urmă mă duce cu gândul la țigăncile – sclavele – hărțuite sexual de către boierii din Țara Românească și Moldova, aproximativ în perioada 1385-1856); opere în care idealul de frumusețe era de factură exotică, în chipul și asemănarea țigăncii (Mircea Eliade – La țigănci, Mihail Sadoveanu – Hanu–Ancuței); în care rromii ar avea un trecut de o anvergură mistică (Mihail Sadoveanu – Nopțile de Sânziene[1]) etc.

De asemenea, mi-au atras atenția și câteva texte contemporane. Mă opresc la romanul De ce iubim femeile al lui Mircea Cărtărescu. Aici, intensitatea cu care sunt relatate întâmplările din Bucureștiul interbelic, cât și proximitatea spațială, au un rol extrem de important în stimularea curiozității cititorilor, cu menținerea acesteia pe tot parcursul lecturii. Autorul jonglează cu diverse forme de stereotip (fie cu scopul de a lua în derâdere anumite practici literare, fie din motive de marketing cultural – publicul este foarte receptiv când vine vorba de povestiri palpitante): Femeia foarte tânără ce-şi făcuse intrarea […] era într-adevăr ţigancă, avea faţa aspră, buzele ca de bărbat senzual şi părul atât de negru şi de lucios, încât de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri şi pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame. (,,Zaraza” de Mircea Cărtărescu, în De ce iubim femeile, Ediția a II-a revizuită, Colecția ,,Cartea de pe noptieră” [colecție îngrijită de Ioana Pârvulescu], București: Humanitas. 2005, p. 136).

Naratorul (sau autorul) poveștii ,,adevărate” a Zarazei (Una dintre acestea era Zaraza, şi povestea ei m-a emoţionat întotdeauna nu prin ciudăţenia ei nemaivăzută, cât prin faptul că e adevărată.) (p. 136), va urmări într-o anumită măsură recuperarea spiritului epocii interbelice, fiind conștient de importanța pe care această epocă o deține din mai multe puncte de vedere, în special istoric și cultural etc. Astfel, recuperarea unor întâmplări (fie parțial distorsionate, sau pur și simplu inventate) care au legătură directă cu Bucureștiul epocii interbelice ar putea fi, așadar, garantul naratorului oferit cititorilor cu privire la autenticitatea narațiunii. Astfel, consider că înlocuirea fictivului cu ,,povestea adevărată” ar putea fi unul din mecanismele pe care le-a folosit Mircea Cărtărescu pentru a atrage atenția unui public cât mai larg, cât mai divers (din punct de vedere social și profesional), reușind să-l șocheze deopotrivă: Doi ani de vis trecură ca-n vis, şi de-aici începe partea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul adevărată, a povestirii mele. (p. 140)

În povestirea Zarazei (var.: Zarada), naratorul (sau autorul) folosește antroponime cu valoare generică în comunitatea rromă, pentru a sugera o anumită stereotipie. De pildă, ni se spune, eronat, că Zaraza (această fata morgana autohtonă) ar însemna ,,Minunata’’: Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţigă­nesc tradiţional. El înseamnă Minunata. (p. 136) Zaraza, sau Zarada, nu înseamnă nicidecum ,,Minunata” în limba rromani. S-au făcut speculații de tot felul cu privire la acest nume, unii considerând faptul că termenul ar fi un simplu joc de cuvinte, însă tind să cred că este vorba despre o altă imagine prefabricată care se referă la femeia rromă, fiindcă ardoarea care le ,,caracterizează” pe țigănci, datorită exotismului și habitusului lor, reprezintă un aspect de interes pentru un număr semnificativ de… boiernași contemporani. Există o vădită relație de sororitate între Zaraza (Zarada) și personajul Rada al lui Tudor Arghezi, de asemenea un prototip al femeii de moravuri ușoare – femeia fatală. Îmi vin în minte următoarele versuri:

Cu o floare-n dinți
Rada-i un măceș cu ghimpi fierbinți.
Joacă-n tină
Cu soarele-n păr, ca o albină.
Se-apleacă, se scoală, sare,
Cu sălbile zornăitoare,
Ca niște zăbale spumate.
Se înconvoaie pe jumătate,
Oprește șoldu-n loc, zvîrle piciorul

[…]
Statuia ei de chilimbar,
Ai răstigni-o, ca un potcovar
Mînza, la pămînt,
Nechezînd.

[…]
Sînt bolnav de mirezme.
Sînt bolnav de cîntece, mamă.
Adu-o, să joace culcată și să geamă!

Mai mult, puțini cunosc faptul că termenul zar, în limbile indiene – aici rromani -, desemnează podoaba pubiană. Și aici, ca și mai sus, este vorba tot despre imagini prefabricate. Personajul Zaraza a intrat de mult timp în mentalul românesc urban, astfel că acesta este un produs cultural ultrasexualizat, ca mai multe exemple de acest fel. Bohemianismul pătrunde cu ușurință în literaturile europene odată cu romantismul de tip Biedermeier, așa se face că în literatura română remarcăm jumătatea secolului al XIX-lea (post-dezrobire)[2], cu accente puternice în interbelic, trecând – ca un fir roșu – și în literatura contemporană. Astfel de idei preconcepute despre unele popoare migratoare (aici mă refer la rromi mai ales) erau primite cu extaz în societățile literare. Este important de menționat că acest soi de literatură se vindea foarte bine, nemaiadăugând exemple din alte arte pe care bohemianismul le-a influențat.

Puțini sunt scriitorii români care au abordat diferit imaginea celuilalt și în operele cărora se pot observa tendințe de distanțare față de curentul mai sus amintit: Marin Preda (Moromeții), Zaharia Stancu (Șatra), Karin Gündisch (Cosmin. Von einem, der auszog, das Leben zu lernen), Doina Ruști (Manuscrisul fanariot), Radu Aldulescu (Amantul Colivăresei) ș.a.

Dintre scriitorii europeni, am rămas impresionat de Bohumil Hrabal. Într-un celebru roman, O singurătate prea zgomotoasă, descrierile și acțiunea sunt conduse pe un făgaș socio-istoric:

Odată am ajuns acasă seara, țiganca nu mă aștepta, am aprins lumina, m-am plimbat, m-am plimbat pînă dimineața prin fața casei, dar ea nu a venit, așa cum nu a venit nici a doua zi și nici mai tîrziu. Am căutat-o, dar n-am mai văzut-o niciodată pe mica mea țigancă, țiganca mea simplă ca un lemn necioplit, țiganca mea ce semăna cu suflarea Duhului Sfînt. N-am mai văzut-o pe țigancă. Nu și-a dorit nicicînd nimic altceva decît să arunce lemne pe foc, lemne pe care le căra în spate, scînduri și grinzi grele, lemne mari cît o cruce. N-a dorit nimic altceva decît să gătească gulaș de cartofi cu salam de cal, să stea lîngă foc, și toamna să înalțe un zmeu către cer. Abia pe urmă am aflat că o ridicase Gestapo-ul, o luase împreună cu ceilalți țigani și îi dusese pe toți într-un lagăr de concentrare. Nu s-au mai întors, poate că au murit arși undeva la Majdanek sau la Auschwitz, într-un cuptor de incinerare.

După ce am analizat o parte din literatura despre rromi, dar și a rromilor despre ei înșiși, m-am gândit că ar fi util să aduc în discuție câteva dintre aceste aspecte în cadrul unor proiecte pe care să le inițiez împreună cu alți studenți rromi sau nerromi. Unul dintre acestea este Cenaclul literar Anton Pann (17 ianuarie – 7 decembrie 2017), inițiat alături de actorul Sorin Sandu Aurel, care funcționează, începând din 8 decembrie 2017, sub egida Revistei online Rromano vak. Recent, am lansat primul număr al Revistei online Rromano vak (rom. ,,glas rrom”), mai exact în 5 noiembrie 2017, cu ocazia Zilei Internaționale a Limbii Rromani. Am considerat că este important să ne organizăm în jurul acestei reviste (o revistă de cultură și atitudine) deoarece suntem intrigați de faptul că există un număr extrem de scăzut de producții culturale rrome. Mai mult, foarte puțini sunt cei care scriu despre cultura noastră, literatura fiind un domeniu și mai neglijat… De asemenea, suntem interesați de a stabili dialoguri interculturale eficiente între rromi și celelalte populații și de a-i face vizibili pe tinerii scriitori rromi (dar și nerromi) în vederea dezvoltării literaturii contemporane, îndreptându-ne atenția spre zone foarte puțin sau deloc abordate. Vom porni de la scriitorii rromi ,,clasici” și contemporani (cei care reprezintă repere importante în vederea dezvoltării unei literaturi durabile) care, în ciuda falselor neputințe la care a fost condamnată această etnie, au avut/ au curajul de a lupta atât cu propriile stereotipuri, cu propriul stigmat identitar, cât și cu stereotipurile despre ei înșiși. Îi menționez pe: Santino Spinelli, Bronisława Wajs-Papuscha, Viorel Gongu, Philomena Franz, Matteo Maximoff, Mariella Mehr, José Heredia Maya, Katarina Taikon, Mircea Lăcătuș, Adam Tikno, Alexandr Ghermano, Kārlis Rudevičs, Mylailo Hryhorovich Kozimirenko, Rajko Djurić, Ali Krasnić, Ruždija Sejdović, Slobodan Berberski, Uzim Kerim etc.

Consider că este important să înțelegem o cultură nu prin prisma unor reprezentări personale, ci în funcție de ceea ce este ea cu adevărat. Aceasta este calea prin care putem să scriem onest – fără ostilități, fără corectitudini politice, fără exagerări pozitive sau negative. Și lista poate continua!

[1] Descendența rromilor din pecenegi

[2] Dezrobirea țiganilor

Citatul din titlu îi aparține lui Nicolae Gheorghe, sociolog și activist pentru drepturile omului.

The post De la a fi ,,tolerați ca o specie, ca un fel de formă de subom”, la a fi priviți așa cum sunt appeared first on Prăvălia Culturală.

ANGELA STĂNILĂ e învățătoare la Școala Gimnazială Nr.4 din Vulcan. Valea Jiului este o zonă defavorizată, iar acest poem a fost inspirat din cartierele nevoiașe. A mai publicat poezii pentru copii în revista școlii (Albatros) și pe pagina Cenaclului literar Qpoem.

un băiețel amărât

-ziceți voi-

lăsat în banca din spate,

neinteresant pentru unii

-prea des-

măcar nu sunt

incolor, insipid, inodor

ha! ce bine!

-mă simțiți și pe mine-

știți, eu nu am apă în casă

-o car de la izvor…

nu am curent electric

-îl furăm de la un vecin…

nu am bani,

nici sandviș cu salam…

nu am îmbrățișări,

nici sărutări pe frunte

de “noapte bună!”

nimeni nu mă întreabă

dacă mă doare în piept

de atâta oftat,

nimeni nu îmi ține minte ziua de naștere…

la ziua mea am fost doar eu…

mi-am luat cadou un măr

-șterpelit de la o tarabă-

vă privesc din ultima bancă

-știu că va fi locul meu toată viața-

ce frumos se vede totul!

ce frumos miroase totul!

-mai puțin eu-

ce singur sunt!

ce frig este aici!

mă simt ca ursul brun

între urșii albi…

ridic mâna,

poate, doamna

mă va vedea azi,

îmi va zâmbi,

îmi va da voie

să o îmbrățișez

când îi voi da

buchetul meu

de păpădii ofilite…

sunt eu, Gogo

îmi spuneți, vă rog

ceva?

a fost ziua mea!…

The post sunt eu, Gogo appeared first on Prăvălia Culturală.

SRĐAN ŠOLKOTOVIĆ

Introduction

     “Revaluations of Scottish Identity in Contemporary Poetry” has been achieved after an analysis of Scottish identity through those works of art that use words which is poetry. It is not a new or innovative theme, but at the same time it constantly evolves in something a little different and so much more fascinating.

I will start with the problem of national identity from two reasons. The first of them is, at the same time, the reason why I chose this particular subject. The search for the right identity is also a much debated theme in the Eastern Serbia where I am from. A parallel can be made between the situations of the Scot minority in Great Britain and the Wallachian minority in ex-Yugoslavian Republic. If in Scotland a great deal of the population ask themselves the question whether they feel more Scottish, English or British, in Eastern Serbia the same question is between Wallachian, Serbian or Yugoslavian (the last one is palling through time). My second reason is because of the important place which poetry has in the whole process of searching and defining of the identity not just for Scotland but for myself.

It is true that poetry as one of the different kinds of art is not unequivocal. But we must consider its powerful temporal nature. When poets stop writing the beauty ceases to exist in the world.

In 1919, in an article in the magazine Athenaeum, T.S. Eliot posted an interesting question if there was a Scottish literature. In the same article he concluded that there was not, since Scotland had neither a single language nor a literary history which could form a distinctive Scotch literature.[1]

This issue is the starting point of my approach. What is Scottish poetry? What is its relationship to Scottish identity? How is it different from the earlier poetry? Or from Welsh poetry as well? Is there a similitude with the traditional Scottish poetry?

Revolt. This is the message that most poetic works transmit through beautiful rhymes and incredibly well hidden metaphors and symbols. It is in their nature to spark a conflict in the reader, be it to wake them up and show them the prison bars around them or show them the unpleasant truth breaking the walls reality for a moment.

As in most countries or regions fighting for their identity, art is a crucial part of that battle. Painters, sculptors, musicians, writers and poets, those are the ones that draw the line between cultures, the ones that create the identity. Within those arts, the poet finds himself in an important role, a role that has led many great minds astray, and so many more to a dark end. The poet’s role in the society is to enrich it with the power of language, to get the people together for a common cause. That art is slowly wavering, dust is slowly gathering onto it. Yet there are individuals, brave ones I must add, that fill our minds with compassion and wake up the feelings we forgot we once had before the time of the internet and this emotionless connection to others.

This work is written with the hope of presenting poetry, the Scottish one in particular, as a powerful tool that is able to move borders. Poetry is creating, exploring your deepest imagination and sharing it with the world. Wishes, emotions, ideas and so many more things can be transferred through the works of poetry. A powerful poem is the one that moves the world and changes millions of hearts or that one special poem that changes one heart’s beating. As a work of art it eases our knowledge of our own mortality. It’s a combination of words with infinite possibilities for invoking an infinite amount of emotions in the reader.

Reforming Scottish identity through contemporary poetry

The connection between my nationality identity and the Scottish one are that we feel a strong national bond with others through our language, the special dialect and accent that makes us different from the rest and unites us through the power of words that only native speakers understand. We look up to it and search the recognition, yet at the same time we want to keep our own language, our own traits, and our own identity in the works that we create. Language could be defined as the stone foundation of a nation, and its purest form, the poem could be described as the unique diamond between the rocks that clearly shows the identity of a nation.

 There are a few things which, as a whole, come to symbolize national identity. But the image of the Scotland for many outside of the country isn’t the same as the way it’s pictured from inside of it. What can give an alien as symbols of Scotland? Haggis, kilts, bagpipes and Glen Coe. Or maybe Scotch whisky or Loch Ness, we even have some suggesting it is Sir Sean Connery. For the inside it’s not so simply and an attachment to the symbols is always subjective, because “symbols” generalize. They force identification down narrow lines, or exclude those who don’t fit. Stretched to oversimplification, they glaze over the subtleties of a locality’s or an individual relationship with them. They are subject to the traps of stereotypes. [2]

To understand the complex problem very important is to know the history of the Scots. And as an insoluble part of identity and, of course, history of the language. And the essence, in the same time the purest shape of the language is poetry.  There are a lot of dialects of Gaelic in the country which forms the Scots language which is different from Scottish English. For an outsider the associate dialects appear as Scottish having a shared identity. But alongside the idea of Scottish national identity the population from Glasgow, Outer Hebrides, the north east of the Scotland and the Scottish Borders shares and a strong sense of regional identity. There is a similitude between the four local identities inside the Scottish national one and the group of dialects inside the Scottish language.

In fact, “Scot” is the term used by Scots to describe themselves to aliens during the Middle Age, albeit they called themselves Albanach or Gaidel. In time, “Scot” became any subject of the Scottish king and this identity defined the opposition to English attempts to annex the country and in the meantime, the social and cultural changes.

The first “nationalist theory of sovereignty”[3] is the Declaration of Arbroath from 1320 which asserted the ancient distinctiveness of Scotland within England and stressed the fact that the king’s role is to defend the independence of the community of Scotland in the face of English aggression. In the early seventeenth century Scots was the national language of Scotland, but from 1603, when the Royal Court of Edinburg was removed from Edinburgh to London, its importance and use enter into a gradual decline and lost its significance as a cultural tool. Very often in the twentieth century Scots was described as a regional tongue, a variety of English. Right now, there isn’t an official Scots in Scotland and neither does to stand a chance of becoming one in future, even though it remain a literary language and a lot of both poems and narratives are still written in. The Declaration of Arbroath, framed six years after the victory of Bannockburn in 1314, is a document of international as well as national importance, a declaration of political liberty which has resounded through the centuries. It has even been claimed that it helped to inspire the American Declaration of Independence.

The ‘Declaration’ is, strictly speaking, a letter sent by the barons of Scotland to the Pope in favor of their chosen king, Robert Bruce. The Declaration is written in the beautifully measured Latin prose or cursus favored by the papal chancery. Even in translation it is a compelling document which builds up gradually to its most quoted passage: “Non enim propter gloriam divicias aut honores pugnamus sed propter libertatem solummodo quam nemo bonus nisi simul cum vita amittit.” (For it is not for glory, or riches, or honors that we fight, but for liberty alone, which no true man surrenders, save with his life.) At the beginning of the fourteenth century, the language of the law was almost exclusively Latin. Charters, formularies, the record of legal proceedings, legislation and treatises; all were written in Latin. Robert Bruce’s statutes of 1318, described by Lord Cooper as ‘the first Law Reform (Miscellaneous Provisions) Act’, were part of the work of reconstruction of the kingdom after Bannockburn. The most influential treatise on medieval Scots law, known from its opening words as Regiam Majestatem, is now generally believed also to date from this period of reconstruction.

The bulk of the Regiam mirrors closely the key treatise on Anglo-Norman law, De legibus et consuetudinibus Anglie, generally known as ‘Glanvill’, compiled about 1200. Some, but not all, of this material is edited to reflect Scottish circumstances. The Regiam also contains Romano-canonical passages, based on the Summa of the canonist Goffredus de Trano, as well as native Scottish material. The ‘Leges inter Brettos et Scottos’, which belongs to an earlier period and sets tariffs for killing and wounding, was regularly attached at the end of the Regiam. Another fourteenth-century treatise, known as Quoniam Attachiamenta sive Leges Baronum is a guide to procedure in the baron courts. Both the Regiam and Quoniam Attachiamenta remained in manuscript for centuries, being eventually edited and published in 1609 by Sir John Skene (see below).

From the end of the fourteenth century, Scots began to displace Latin as the language of the law, although some formal deeds, such as charters, remained in Latin for centuries. Scots became the regular language of record in the courts, including Parliament. Already in 1399 there was famously complaint in Parliament anent ‘the mysgovernance of the Realme and the defaut of the kepyng of the common law’. Acts of Parliament were now framed in Scots. The nineteenth-century historian Cosmo Innes wrote of ‘those brief terse statutes which shame the legislation of a later wordy age’. The Royal Mines Act 1424, for example, ‘Of mynis of golde and silver’, which remains in force to this day, enacted that, Item Gif ony myne of golde or silver be fundyn in ony lordis landis of the realme [. . .] The lordis of parliament consentis that sik myne be the kingis as is usuale in uthir realmys.[4]

On the eve of Bannockburn, Robert Bruce, according to his poetic biographer and eulogist, John Barbour, told his troops that they were fighting for their lives and their families, as well as for their freedom and their land. The unexpected victory, together with the propagandist, if inspirational, Declaration of Arbroath in 1320, marked the emergence of a new, muscular, articulate and memorials Scottish nation, which demanded a new historiography and a new literature. The favored languages were Latin to broadcast the country’s great achievements internationally, and Scots for the folk at home; Gaelic remained, largely but not entirely, an oral medium[5].

Not long ago the politic of Great Britain was orientated to assimilate rather than destruct a sense of the national. In the ’70 and the ’80 in Scotland existed fierce debates about the political and cultural Scottishness issues, which have now become less of a centripetal force. Nowadays the linguistic choice for Scottish poets it’s obvious English for at least two reasons: its status and its accessibility, but the “English as it is spoken in Scotland (…), very full of Scottish character”[6].  During the debates about Scottishness kitsch, twee and inaccurate imagery based on ethnic stereotypes poetry is often highlight as a consumerist manifestation of national identity in popular culture[7].

For the history books, T.S. Eliot made a bold separation of the literature progression of his country of birth: The first part of the history of Scottish literature is a part of history of English Literature when English was several dialects, the second part is a part of English literature when English was two dialects – English and Scots, the third part is something quite different – it is the history of a provincial literature.[8]

With this we get an inside look from what one of the greatest poets of Scotland thinks. He states that Scottish Literature was always part of English literature, yet in a way independent. A small island surrounded by the sea. Truth be told, the Scottish literature is to a degree compared to the one of England, mostly putting them in the same basket. With this comparison pressure put on the works, Scottish writers have kept their Scots vocabulary which brings a unique Scotlandish feeling to the poems. It’s the spice that is needed to make a huge difference, even at first sight it looks like the English and Scottish Literature are one and the same.

Due to a rather English focused education literary system, the Scottish educated elite started to feel embarrassed of its language heritage. With the conviction that one will get a better job if they use the English language, which some considered more polite and richer than their own Scots language, the population again started to lose some of its identity and assimilated with England. “Scotland was neglectful of its poets and artists, chiefly, it would seem, because as a non-nation it was scarcely aware of possessing any.”[9]

It’s important to know that Scotland has a rich history, not excluding works of arts. The country is a stateless nation that finds itself in a difficult situation. Its identity is worldwide known and yet its literature is still fighting for its freedom the same way the people fight for independents.

On one part we have the works of Scots that provoke unrest in the hearts of the Scottish people, but are hard to understand for the global audience, while on the other hand we have the English-Scots poems that are reaching a wider audience, yet because they are written in English they also force the fusion of English and Scottish Literature, calling it altogether British Literature. A worrisome byproduct of the rhythmical English language is a bit of a loss of identity, which Scottish organizations try to fix by implementing Scottish works into the literary curriculum.

In spite of the image of Scotland’s identity, the mental image of Scotland is in a constant fight with reality. Through nationalistic works, an image was created and implanted in the mind of outsiders that differs from the reality. That image is kept alive through the aspiration of it nationalists.

Scottish national identity has never fully integrated Catholic and Protestant. In the late twentieth century, there is still evidence of religious-based ethnic division which confounds a common identity. […] For Protestants the Church of Scotland in the late twentieth century has failed to arouse enough interest or passion to “defend” it against perceived threats. Yet, if secularization has undermined popular Presbyterianism, it has thus far not destroyed sectarian identities in Scotland[10].

Medieval thinkers could deploy intellectualist’s or voluntaries’ perspectives to deal with both ethical and theological issues. By the end of the twentieth century, however, it might seem for many Scots that God is barely conspicuous by his absence. Ethical issues may continue to be answered by one or other tendency of mind, but theological issues are now better explored through a different approach[11]. Education was, and is, a defining aspect of Scottish national identity and as such has been the arena of national effort and reflection by teachers, educationalists, historians and sociologists.

The idea of education as a great human pursuit to which Scots seemed specially attached, and which could perhaps lead to increased personal prosperity, summed up in the Scots fixation with “getting on”. Education was an important feature of national identity for Scots generally and such ethical qualities as equality, associated with access to education and progress through education, could well have been appropriated on a grander scale than MacLaren’s conservatism might have conceived[12].

When we talk about the forming of Scottish identity through poetry we have to firstly mention the poetic works that set the corner stone, mainly The Bruce and The Wallace. The Bruce is a narrative poem written by John Barbour in 1375, and described the events that occurred during the Scottish War of Independence, focusing mainly on the actions of Robert the Bruce and Black Douglas.

We do not know much about the early life of the now famous churchman and writer of the 14^th century John Barbour as he was born in a low ranking family or simply he was a commoner who worked his way up in the ranks of the church. The first mention of his name was in 1357 when he applied for a safe passage to the University of Oxford for him and three other scholars. At that point of time Barbour was archdeacon of Aberdeen, thus historians claim that he must’ve been at least at the age of twenty-five if not a few years older.

His request was granted by the King of Scotland, ‘David de Bruys” who was in captivity in the courts of King Edward III. The goal of his request was, as historians assume, to lead the scholars to Oxford and further their education there since Scotland didn’t have a university. In the same year, he had been added to a commission for the ransom of King David, after which he was granted a few more safe-conducts that allowed him to travel to France where he continued to study.

At his returns from abroad he was promoted to cleric of the audit of the king’s household in 1372, while in 1373 he was also added as one of the auditors of the exchequer. In early 1376 he finishes The Bruce, and he is soon greatly rewarded by the successor of Robert Bruce, Robert II (Bruce’s grandson) with ten pounds of the revenues of the city of Aberdeen.

Only two years after, in 1378, he was given a pension for life that brought him an income of twenty shillings sterling from the same source, the revenues of the city of Aberdeen. It was a benefaction which he later on transferred to the cathedral of Aberdeen so they would hold a mass for the souls of his parents, himself and all the faithful dead.

As for how to divide the pension between the staff of the cathedral, Barbour left a few instructions so that none of the staff members would be left unpaid, he even gave some to the sacrist. Barbour later received other sums that were paid to him by the king’s order from the revenues of Aberdeen, and in 1388 his pension was raised due to his faithful service to the king. His pension was now standing at ten pounds and was to be paid half-yearly at the Scottish terms of Whitsunday and Martinmas. After a long life for that age, Barbour found his end on March the 13^th in 1396. During his life time he also received the ward ship of a minor who lived in his parish of Rayne from 1380 to 1381.

This much is known about the thirty-eight years of the life of Barbour, his work The Bruce was a very influential and powerful poem that served as insurance for King Robert II as rightful successor of the throne of Scotland and as the historic document that kept his rivals at bay.

In his famous depiction of the Scottish struggle during the War of Independence, Barbour shows us the Robert the Bruce and good James of Douglas or Black Douglas as men of true character who despise treacherous people and admire loyalty. It is a fictional poem that even though is meant to be as an anti-English work that shows the independence of Scotland it indeed contains a few lines which clearly show a bit of realism in which not all Englishman are evil and not all Scots are good.

The work, clearly romantic, was reinforcing Scottish identity as the identity of the brave, loyal and unconquerable people of the highlands, who seek nothing more than freedom. The keyword here is freedom as one of the most quoted lines from The Bruce is the following: Ah! Freedom is a noble thing!

Which just enforces the statement of the free spirited Scottish people and their constant battle of achieving that freedom, reinforcing the brave heart identity of the Scots. The text surrounding this quote, has a very deep meaning as this is one of the rare statements of his own sentiments through the work. It breaks the narrative and expresses his own sentiments about Liberty. Deeply affected by the time he was born in vividly witnessing the birth and death of his own country, struggling with its independence and own identity. A rather hefty topic that some modern readers cannot get into due to not many of such events happening in the modern world, the Western World.

As a member of a former country praised for its communist regime, living through the break of Yugoslavia into smaller countries from the tales of my grand grandparents and elder survivors of the countries fall, witnessing the horrors of wars through the bombing of Serbia during Slobodan Milosevic’s regime, he dropping of the bombs on Serbia by Nato, the unification of Serbia and Montenegro into the Federation of Yugoslavia and its fall, while living as a minority group and with identity that is connected to a form of magic, paganism and traditions dating far beyond the Slavs and the Romans, I understand the importance of forming a strong opinion in the peoples mind about freedom.

With it, the people get the power back, with the mindset of wanting freedom more than anything brings a new outlook to the world around oneself.  Comparable to the Scottish people, the Wallachian population never had the will nor an artist to fuel their quest for freedom, hence I, and majority of countries respect the Scottish comparison with freedom, the poems of The Bruce and The Wallace leave a trace in the lives of people who are fighting an oppressive battle with no clear ending in sight. It is that kind of mindset that brought the Scottish people to the present, to have a high recognition in the world even if they are in union with England, Britain.

The effect of The Bruce has been without a doubt a key component to the start of the formation of Scottish identity. It is also important to note that Barbour himself was a God-fearing man, a follower of the church and as such he was limited, yet he was able to produce a masterpiece, at least when it comes to the description of the battle of Bannockburn, a plain style and simple idea that laid the foundation for generations to come. Barbour efforts were only continued through the works of Blind Harry or just simply known as Harry the writer of The Wallace, the tale of William Wallace who has risen to heroic statues through Harry’s work.

The Bruce was a remarkable art piece of its time, and has clearly influenced the Scottish identity, but The Wallace beat it easily in popularity and overthrew it in no time. As stated, The Wallace is one of the rare manuscripts that survived the printing age, which enabled it to grow immensely in popularity, going even so far that at least one of the few books owned in each household in the 19^th century was in fact The Wallace. Compared to The Bruce, that was moderately historical and contained some truths, The Wallace on the other hand was simply just a few truths spiced up with heroic deeds and impossible wins, in which William Wallace is associated with some events he never had anything to do with.

In The Wallace, Harry inconsistently represents his hero as a fighter from his eighteenth to his forty-fifth without any historical proof to back this up. Comparing the main heroes in the two works, one can easily see the good Bruce and the perfectly violent Wallace. The perfectly violent description is made on the facts that, again comparing the two, Bruce would have been shown as a warrior that would win more than lose, while Wallace was shown as a ruthless warrior whom no one could stop. As to define it easier, where Bruce would kill a thousand men, Wallace would kill ten thousands.

In the time of Barbour, The Wallace wouldn’t be so popular, but precisely due to the time in which it was written it gained its national status. When The Wallace was written problems arouse within the union and the Scots lost even the little compassion they had for the English. Hence William Wallace appeared to the massive population through his violent path to success and the defiance of the English. It was rather pure hate that was that fueled the people towards the English, and probably none other represented their emotions better than William Wallace, a ruthless general leading armies against the oppressor without seeking power as reward, but rather the freedom of his people.

The people of Scotland found comfort in the poem of William Wallace, it was one that gave them hope and furthered the brave heart mindset that was always seeking freedom. With this poem the foundation is finished. Scotland is seen as the land of the brave, the ones who never give up for their freedom by the outside world and this outlooks is relevant even to this day. The value of poetry is undermined in our modern times, yet through those two examples we can clearly see a force in poetry, a power that can change the flow of history and the outlook of a whole population. Modern poets struggle with their own identity, while in the past we had people who formed an identity for a country and not only for their life time, but decades to come. From the contemporary poets who made an impression on the issue of Scottish identity I have chosen three particular authors: Kathleen Jamie, Jackie Kay and Robert Crawford.

The poem “Mr. and Mrs. Scotland are Dead” belong to the collection “Poems 1986-1994”. It begins with the images of rubbish and waste from “the dump beyond the cemetery” which latter focuses on items of previous generations and so we are introduced in a depressive atmosphere. From personal things, as the “old ladies’ bag, open mouthed”, postcards from Scotland, etc., the poet moves to impersonal object, also old-fashion ones, as “landfill site”, “30 mile an hour sign”, “toppled fridge”. The contrast between those two categories of objects the personal and anonymous ones indicate a nuance of nostalgia for the past times which is “tined in the dirt”. Briefs from the messages on the postcards addressed to Mr. and Mrs. Scotland, without any kind of link implied a worry-free past’s life, but, as the poet says: “Mr. and Mrs. Scotland are dead”.  The poetic voice links the past with the present with a new series of things: “sweat stinking anorak”, “Dictionary for Mothers” which are not chosen in a random way, but by their significations: hard work – hard life, and no one needs books anymore, in special the ones on whom depends the education: the mothers.  The meaning beyond the literal is given by the choice of language, punctuation and style.

If the poem begins emotions-free with a description, the revolt appears suddenly and it’s, in this way, sorer. And the bitterness about the nowadays’ life is maintained until the end. In one moment the poet put a rhetorical question:  Couldn’t he have burned them? Released/ in a grey curl of smoke denoting not only anger with the one who let the past to decline, but in one point the wish that she hasn’t seen that decline because any comparison with the present provoke pain. The nothingness and the emptiness of the present are expressed in more statements:

-traditions and values of the past have been lost in modern Scotland;

-present culture is one of consumption and waste

-modern life is anonymous and uncaring, so we can learn from the past

-what goes around comes around

-the horror of realizing that in no time, we’ll become part of the unworthy past

-the experience of clearing the way from something else and the paradox between nostalgia for old and the wish for new

-the loss of the past means not only the loss of personal identity, but also, the loss of national identity.

The poem “Mr. and Mrs. Scotland are dead” offers a perspective on Scottish’s nowadays individuals, community and society. The poetess Jackie Kay often explores within her work the fluidity of identity by turning evading and confronting categorization.

No long time ago, this year, Jackie Kay has been named as the country’s national poet, or, the new makar. Her work is centered on the theme of Scottish identity. When accepted the award, she said that she hoped to “open up the conversation, the blathers, the arguments and celebrations that Scotland has with itself and with the rest of the world”, and that it was “an extraordinary time to be Scottish”[13]. Her first collection of poetry, “The Adoption Papers”, was published in 1991 and was named Scottish First Book of the Year.

In 2009, Kay was commissioned to write a poem for the 250^th anniversary or Burns. So, she wrote “Fiere”. Along with other poems, this poem was published in a collection of poetry under the same name, “Fiere”. The word fiere means in Scottish companion, dear friend. It’s a long love poem which had the model of Burns’ “John Anderson my jo”. It’s a celebration of love between women and drag together the languages and landscapes from Scotland and Nigeria. Kay has a powerful modus to write trough her clear, plain style and her fearless spoken bitterness.

“Fiere” is a mix of old and new Scots words: O’er a lifetime, my fiere, my bonnie lassie, / I’d defend you – you, me; blithe and blatter, / here we gang doon the hill, nae matter, / past the bracken, bonny braes, barley, / oot by the roaring sea, still havin a blether.

The use of vernacular serves to bolster the sentiment. The poem doesn’t offer nothing special unless a balance of sincerity and knowingness and uncertainty.

The poem is concern with communicating much more complex emotions, often in a richly way of understanding. Communication is the key, so the poet is aware that it is not enough to merely provoke emotion if a poem is allow for a fuller understanding of how and why people interact and feel in a particular way.

 Conclusions

The poetry is part of the beauty of the world. If poets stop writing, that part will die. Sometimes, verses remain in the mind of the people, they became folklore. Often, the names of the poets became unimportant, but their poetry continues to influence the psychical and emotional life of millions. Poetical way is the easier modus for reaching at the mind and the soul of human. The power of example from poetry wakes up patriotic sentiments of national identity. Scottish poetry is full of contradictions. They are the internal motor of their power, as the life itself.

As I pointed in my work, in Scotland is not a Scots language, there are several tongues. But this is not a reason to minimalize their importance. In the era of globalization, within a unite Europe, every minority is an important part of the multicultural community. Among other things the charisma of Scotland stands and in its multiculturalism.

At the beginning of the XX century, T. S. Eliot raised a question. He asked if we can talk about Scottish literature. Scottish literature entered the twentieth century at one of its lowest ebbs, but reached the twenty-first in a full-voiced, multi-voiced Renaissance. Nowadays, nobody can contest this. The Scottish literature is a distinctive one and has an important place in wakening the national identity and in changing the usual commercial stereotype about Scotland and Scots. If language could be defined as the stone foundation of a nation, its purest form, the poetry could be described as a diamond. Poems describe the sentiments which the people can’t let it out in any different way.

At the beginning, national identity exists only in imagination. The love for the mother country is, interblend, in the sentimental mode, with the national identity. The landscape runs through the centuries as an emblem of Scotland, not only for its actuality but also as a machine for a complex of ideas and emotions. At the surface of any nation’s identity is its vision of landscape, and its continued viability as a powerful form of national mythmaking.

Although Scotland has maritime in the heart of its identity, the sea has never eclipsed the central role in poetry of the countryside. Scottish identity has been created in terms of its landscape even trough today majority of Scots lives in towns or cities. The poetical representation of rural, urban or even industrial scenes, defines the national identity in Scotland. At the same time, landscapes evoke the national history.

In the XVIII century the love of the country of birth was shown through the fashionable attention given to country houses, picturesque ruins and natural landscapes. The first generation of travelers added the new ways of transport combined with a spirit of practical enquiry. Idea of local attachment became established in Scottish culture and the charm of the local in modern urban society reaffirmed the vital importance of poetry as a response to social crises.

National Scottish identity was and is an explored field. The search for belonging is an important theme in the poetry both for the own sense of identity and to the lyric writing. The sense of place is used of writers from diaspora. The Scots’ multicultural pre-Christian heritage is still actual.

But, nowadays, it’s complicated to make a distinction between “us” and “them” approach to immigration, and pointed out that the issue of national identity is everyone’s concern. It’s true that poetry has a vital role to play in the debate about identity because brings individual stories to light and sets recent experiences against those of other nations and other eras.

The discussions about identity, no matter national or other, are very complicated and unstable. In a continue transforming world, the concepts suffer modifications every day. One of the domains which are moving in the rhythm of the changes is poetry. And sometimes, it is the fact which determines changes, as it was recently in the Scottish consciousness. As McGonigal says: “The unknowable is difficult territory for poets, but they return to its borderlands time and time over.”[14]

The patriotic poetry in Scotland appears in order to praise the brave ancestors. But its message, as a stone throw in a lake, made waves. And those waves stroke repeatedly, continually in the conscientious of the people. And the effect was in the gain of the international recognition of an identity.

Self-definition through the act of writing fiction is complicated for an ethic minority writer in Scotland by issues of language, voice and cultural identity. Employing narrative structures that deliberately express that complexity through multiple time-frames and voices can undercut still-powerful colonial mythologies, and present an alternative paradigm of the inner life of social minorities, by means of an allusive, transcendental or musical approach to the poetics and politics of fiction in a multi-ethnic society.[15]

BIBLIOGRAFY

Clancy, Thomes Owen; Pitteck, Murray; Brown, Ian and Manning, Susan, The Edinburg History of Scottish Literature, Volum One: From Columba to the Union, Edinburg: Edinburg University Press, 2007.

Dawson, P.M., Poetry in an Age of Revolution,  New York, Cambridge University Press, 2010.

Devine, T.M., The Scottish Nation 1700-2007, London, Penguin Books, 2006.

Dickson, Beth, The Idea of Education in Modern Scottish Fiction, Amsterdam-New York, University of Glasgow, 2006.

Dosa, Attila, Beyond Identity. New horizonts in Modern Scottish Poetry, Amsterdam-New York, Rodopi, 2009.

Dunn, Douglas,  A different Drummer,  1992, p. XXXIV in Attila Dosa.

Eliot, T.S. Was there a Scottish Literature? The Atheneum, 1 August 1919, pp.680-1, reprinted in McCulloch (ed.) Modernism and Nationalism.

Gunn, M. Neil, “The Narrow Place” from Scots Magazine, May 1943.

Kidd, Colin, Subverting Scotland’s Past: Scottish Whig Historians and the Creation of an Anglo-British Identity 1689–1830, Cambridge, Cambridge University Press, 2003.

McGonigal, James, Stirling, Kirsten, Ethically Speaking. Voice and values in Modern Scottish Writing, Amsterdam-New York, University of Glasgow, 2006.

Muir, Edwin, Essays on Literature and Society, London, Hogarth Press, 1949.

Muir, Edward, We modernist, 1935, p.16 reprinted in Mc Culloch, Modernism and Nationalism.

Muir, Edwin, Scottish Journey, London: Heinemann in association with Victor Gollancz, 1935.

Mull, Brett, Constructions of culture: Robert Burns’ Contributions to Scottish National Identity, Boulder, University of Colorado, 2012.

Palmer, Margery, McCulloch and its Contexts 1918-1959, Edinburg, Edinburg University Press,1988.

Saadi, Suhayl, Songs of the Village Idiot: Ethnicity, Writing and Identity, Glasgow, Fiction, 2006.

Weaver, Robin, Identity and Post-Referendum Scotland, “National Collective”, http://nationalcollective.com/2015/02/06/identity-post-referendum-scotland/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+NationalCollective+(National+Collective)

[1] Eliot, T.S. Was there a Scottish Literature? The Atheneum, 1 August 1919, pp.680-1, reprinted in McCulloch (ed.) Modernism and Nationalism, pp.7-10.

[2] Weaver, Robin, Identity and Post-Referendum Scotland, “National Collective”,

http://nationalcollective.com/2015/02/06/identity-post-referendum-scotland/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+NationalCollective+(National+Collective)

[3] Kidd, Colin, Subverting Scotland’s Past: Scottish Whig Historians and the Creation of an Anglo-British Identity 1689–1830, Cambridge University Press, Cambridge, 2003.p. 110.

[4] Clancy, Thomes Owen; Pitteck, Murray; Brown, Ian and Manning, Susan, The Edinburg History of Scottish Literature, Volum One: From Columba to the Union, Edinburg: Edinburg University Press, 2007,; pp.238-239

[5] Ibid. p.136.

[6] Muir, Edward, We modernist, 1935, p.16 reprinted in Mc Culloch, Modernism and Nationalism, p.169.

[7] Dosa, Attila, Beyond Identity. New horizonts in Modern Scottish Poetry, Rodopi, Amsterdam-New York, 2009, p.16.

[8] Muir, Edwin, Scottish Journey, London: Heinemann in association with Victor Gollancz, 1935, p.681.

[9] Dunn, Douglas,  A different Drummer,  1992, p. XXXIV in Attila Dosa, p.69.

[10] Clancy, Thomes Owen; Pitteck, Murray; Brown, Ian and Manning, Susan, The Edinburg History of Scottish Literature, Volum One: From Columba to the Union, Edinburg: Edinburg University Press, 2007, pp. 195-196.

[11] Mc Gonigal, James; Stirling, Kirsten, Ethically Speaking Voice and Values in Modern Scottish Writing, University of Glasgow, Amsterdam-New York,2006, p.226.

[12] Dickson, Beth, The Idea of Education in Modern Scottish Fiction, University of Glasgow, Amsterdam-New York, 2006, pp 201-222.

[13] Interview of Jackie Kay for The Guardian from 15 May 2016.

[14] McGonigal, James, Stirling, Kirsten, Ethically Speaking. Voice and values in Modern Scottish Writing, University of Glasgow, Amsterdam-New York, 2006, p.117.

[15] Saadi, Suhayl, Songs of the Village Idiot: Ethnicity, Writing and Identity, in McGonigal, James; Stirling, Kirsten, Ethically Speaking. Voice and values in Modern Scottish Writing, University of Glasgow, Amsterdam-New York, 2006, p.117.

The post Revaluation of Scottish identity in contemporary poetry appeared first on Prăvălia Culturală.