Primul impuls este să răspund: nu știu. Pentru că nu am termen de comparație. Nu am fost niciodată altceva decât român. Nu am fost neamț sau ungur sau italian. Nu știu cum m-aș simți dacă aș fi american. Sau francez. Ei cum se simt? Mai mândri? Mai deprimați? Mai veseli sau mai onești? Ceea ce știu este însă ca urăsc clișeele. „Românii sunt hoți”. „Românii sunt generoși”. „Românii sunt primitori”. „Românii sunt lași”.  Sunt eu toate acestea? Cât din personalitatea mea de adult este tributară identității etnice? Identitate pe care mi-am asumat-o, de care nu mă dezic în vremuri tulburi – strâmbând din nas cu dispreț și superioritate – vorbind despre fatalitatea de a trăi printre românii care nu sunt suficient de buni, deștepți sau cool pentru mine.

Aș spune mai curând că eu sunt ceea ce am citit. Și am citit mai multe opere produse de scriitori români. Port în mine disperarea mioritică? Iubesc ideal, dar mă simt atrasă de senzualitatea vulgară după model camilpetrescian? Nu știu. Pentru că în mine am simțit de multe ori și chemarea stepei sau a vestului sălbatic, a pădurii eminesciene, dar și a orașului nebun din proza americană. Mi-am spus adesea, citându-l pe Hamlet:  “There is nothing either good or bad, but thinking makes it so” și am vibrat ascultându-l pe Jacques Brel. Cred că Ciuleandra are un ritm senzațional – al vieții și morții îmbrățișate cu patimă, dar simt cu aceeași putere disperarea destinelor umane din tragediile grecești. Sunt Vitoria Lipan și Penelopa, iar Ophelia mă supraveghează din umbră.

Sunt român? Da. Este o etichetă geopolitică administrativă. Mai mult de atât nu știu/simt. Dar în toată această dezbatere cu mine însămi am o certitudine. Una singură. De câte ori am fost plecată în străinătate, vorbind franceză sau engleză, după o lună apărea în mine dorul vorbelor românești. Nu al munților, nici al mării sau al oamenilor din țară. Pentru că instrumentul gândirii mele este limba română. Instrumentul raportării mele la realitate este limba română. Realitatea se obiectivează zi de zi în limba română.Trăirile mele își găsesc expresia optimă în limba română. Sunt prizonierul voluntar al limbii române.

The post Sunt eu toate acestea? appeared first on Prăvălia Culturală.

Pornind de la ideea că democrația este insuficientă, dacă pleacă numai de la interese, ea trebuie să îndeplinească criteriul angajamentului moral în cadrul unui civism întreținut de valori, noi ce democrație construim cu morala pe care am moștenit-o? Dacă românii își au, mai curând, strămoșii în comunism decât în daci (via Lucian Boia), înseamnă că etica acestei religii politice mai stă încă la temeiul democraturii noastre.

Câștigând detașat alegerile parlamentare, la care mulți oameni dezamăgiți nu s-au prezentat la urne, pe un program populist și pe alocuri naționalist, partidele unor grupuri de interese (celelalte grupuri de interese se află în opoziție!) și-au început guvernarea în mod original, adică așa cum au fost învățate. În primul rând, au dat ce au promis: salarii, pensii etc. Un lucru bun! Dar și un cadou electoral otrăvit pentru cei care, în nevoie fiind, sunt considerați veșnic asistați. Priviți așa-numitele regiuni roșii, sunt și cele mai sărace de  aproape trei decenii. Fără îndoială că sunt mai multe cauze, dar ce investiții au făcut aici baronii lor politici, indiferent de culoare, în afară de buzunarul propriu și al clientelei lor?

Mai rău, însă, de-atât, e vorba de încălcarea repetată a principiului demnității umane, un principiu esențial în etica protestantă, fără de care, din păcate, nu poate exista democrația. Când Immanuel Kant scria că o ființă morală acționează din datorie față de oameni, iar adevăratul filantrop din iubire poruncită, nu patologică, egoistă, fariseică, el trimitea, implicit, la ideea rațională de demnitate. Toți oamenii sunt ființe raționale, valori în sine, și trebuie respectați în aceeași măsură. Modalitatea cinică de a obține votul nu recunoaște în asistat nici cea mai mică urmă de umanitate. Acesta nu este decât un mijloc egoist, de care baronul său politic se folosește. Îi dă ceva, de obicei puțin, pentru că nu-l consideră un egal valoric, decât în retorici sociale sforăitoare, și îi ia ceea ce ar trebui să conteze cel mai mult: demnitatea. În felul în care-i dă, el îi arată cine e stăpânul.

Celui pe care îl legi de moșie ca pe un iobag, arătându-i că de tine depinde supraviețuirea lui mizeră de asistat, îi răpești ce are mai de preț: posibilitatea de a fi o ființă umană demnă. El este pur și simplu un iobag și atât. Un iobag (care robotește pe moșia ta electorală!), făcut să-ți faciliteze accesul la banul public, agonisit, în special, pe spatele acelor tineri din multinaționale, despre care spunem mereu că ne jupoaie de vii. Fapt adevărat, de altfel! Mai ales pentru cei de la vârful puterii. A se vedea cât de jupuiți stau în vilele lor luxoase de aici și de aiurea, construite, nu de puține ori, din comisioanele grase ale companiilor!

Poate vi se pare că demnitatea e un lucru mărunt, spre deosebire de creșterea pensiei sau a salariului. Este, fără îndoială, un lucru mărunt pentru ciorditorul de serviciu care te aranjează la repezeală. Ba chiar pentru votantul care se gândește că banii, chiar dacă au miros electoral, servesc la a cumpăra o bucată de pâine în plus. Pragmatică mizeră a supraviețuirii! Numai că, negociindu-ți demnitatea mereu în pierdere, o înstrăinezi la pachet cu libertatea și cu posibilitatea de a scăpa din acest cerc vicios, de această minciună perpetuă, care pe termen lung distruge generații, luându-le șansa la un mod de viață european.

Vă mai amintiți care era salutul românesc în Occident? Se exprimă în mod tacit, după cum vedeți, și la urne, într-o complicitate absurdă. S’il vous plaît, Messieurs, Mesdames!... Demnitatea umană nu este o calitate naturală, ci una de ordin cultural. Ea trebuie, așadar, cultivată! Cine s-o cultive? Cei care au numai aroganță și dispreț față de oameni, dar se dau salvatorii nației? Reformatori din instituții de mucava care se prostituează pe la diverse posturi de televiziune pentru imaginea interesului mercantil?

Avem încredere în ei, pentru că ne dau. Lăsați-i să-și facă treaba! Adică, să ne dea! Tragică iluzie! Spre deosebire de bani, libertatea nu se cerșește, libertatea se ia pur și simplu! Cei din Piața Victoriei, manipulați de multinaționale, de Soros, de ONG-urile vândute străinilor, de le-a sărit în cap și Academia cea Română (care ne spune să fim demni în fața Europei, a străinilor, patrioți, uniți, să ne păstrăm indentitatea, dar nu ne spune că identitatea se păstrează prin demnitatea care se clădește, în primul rând, acasă!) au făcut un lucru extraordinar, au produs ruptura. Nu e ruptura de care vorbesc atâtea jalnice casandre ce vestesc scindarea societății și pierderea țărișoarei! E ruptura cu… democratura! Europa, tehnologiile moderne, priceperea de a robi în multinaționale au format o clasă de mijloc tânără, care nu mai acceptă nici să fie ciordită, nici să fie asistată. Această generație care a sancționat actul imoral din seara zilei de  31 ianuarie,  nu a sancționat pe X sau pe Y, produșii Epocii de Aur, și nici măcar un act iresponsabil, ci pe românul generic al democrației originale: Ciordache. Ea întruchipează patriotismul, unitatea și indentitatea! Vreți s-o taxați pentru că și-a adus copiii în Piață și n-a plecat încă în Occident? Aduceți minerii din subteranele minții voastre! Aduceți-i, pentru că oricum acești copii nu vor uita niciodată lecția de civism din februarie, după decenii de cinism aplicat părinților și bunicilor lor!

Or vrea icșii și igrecii să manipuleze sărbătoarea, agenturili ungurești, rusești, companiili străine etc., un lucru e sigur, începem să ne reconstruim temeiul moral. Ce ne-a mai rămas din tradiția bunului-simț, ce ne-au mai dat alții din valorile lor (am intrat în Europa, așa firavă cum e ea astăzi, nu ne mai păcăliți!), plus energia solidară a tinerilor noștri, toate s-au văzut în lumină, în aceste zile. Și nu numai la noi, ci în toată lumea. Jos laba, Ciordache, de pe Piața Victoriei! Pentru că tu n-ai altceva decât labă, pe când eu, mi-am redescoperit urletul demnității și vin cu el spre tine! Păzește-te! Mulțumesc iubitorilor mei stăpâni, care m-au adus la sărbătoare și mi-au redat libertatea, după ce mineriadele și lacheii democrației originale mi-o căsăpiseră în Piața Universității.

Acestea sunt doar câteva gânduri ale unui ciobănesc românesc, care #rezistă și acum în Piața Victoriei: Îmi vine să urlu, Ciordache! Nu-l luați în seamă, e tot o jigodie vândută miliardarului Soros. E jigodia de Diogene (Câinele). Singurul cerșetor pe care-l prețuiesc…

The post Singurul cerșetor pe care-l prețuiesc… appeared first on Prăvălia Culturală.

Ehh, la mine e un pic dubios să răspund la întrebare. Din simplul fapt că eu sunt, de fel, o corcitură. La prima vedere, jumătate român, jumătate maghiar, lucrurile se complică o dată ce mergem în jos spre bunici, străbunici și așa mai departe. Dinspre mama, pe lângă „sânge” unguresc, am și de evreu și de șvab. Dinspre tata, bate vântul de machidon și de italian.

Bunica din partea tatălui e destul de italiancă, o chema Lia Piso, până să se căsătorească cu bunicul. Ea se dă mare că pe una dintre soțiile lui Iulius Cesar o chema Piso, numele de familie. De asemenea, se dădea rotundă că era verișoară de a doua cu Ion Moța. Da, acel Ion Moța, care a murit de partea fasciștilor în Războiul Civil din Spania. Mi-a și povestit cum a fost la el la înmormântare și cum, înainte, când trăia, încerca să-l facă pe Pompiliu Piso – tatăl ei – să intre în Legiune. A declinat oferta. Bunicii nu-i plac maghiarii și evreii. Tatăl ei se înțelegea bine cu maghiarii și cu evreii. Mai mergea și la aceeași biserică la care mergea și Petru Groza.

Bunicul din partea tatălui a fost, dintotdeauna, un liberal old school, educat, manierat. Nu-i plăceau nici bolșevicii, nici fasciștii. Și, iată, el, om deschis, a trăit până la moarte alături de o anti-semită și xenofobă. În timp ce ea-mi zicea de idealurile națiunii și că Mussolini nu a fost așa de rău precum zice lumea, el, bunicul, îmi spunea de idealurile coexistării multi-etnice și ale libertății. Și singura dată când m-a lovit, a fost când am desenat o zvastică, pe care a rupt-o în mii de bucățele și le-a aruncat pe foc. Mi-a spus „tu așa ceva să nu mai desenezi niciodată”. Apoi s-a simțit foarte prost pentru ce a făcut și s-a îmbătat. Dar, pentru mine, palma aceea m-a scos dintr-un moment în care eu uram românii și mă consideram horthist, fascist maghiar. Aveam 12 ani, iar românii din clasa mea își băteau joc de mine că sunt jumătate maghiar. Chiar dacă am un nume românesc, sunt ortodox și, în afară de grădiniță, am făcut școala în limba română.

De asemenea, bunicul avea o soră, Mia. Ea a făcut parte din Legiune, dar, de îndată ce Iorga a fost asasinat, ea a ieșit. A și spus, „nu înțeleg cum au putut legionarii să facă o astfel de crimă”.

Dinspre mama… familia ei venea din pătura țăranilor. Bunica, jumătate evreică, făcea parte dintr-o familie numeroasă. Mama bunicii mele nu a fost crescută în rit evreiesc, rămânând orfană de mică, a fost adoptată de o familie de maghiari. Așa a scăpat de perioadele tulburi ale fascismului. Din câte știu, bunica avea un frate, deci, și el jumătate evreu, care a murit undeva prin Rusia – bunica, dacă avea 1-2 ani pe vremea respectivă. Un jumate evreu, luptând de partea Axei? Hmm… bunicul, jumate maghiar, jumate șvab, nu a  vrut niciodată să ia partea uneia dintre părți. Se înțelegea foarte bine cu românii, chiar dacă nu știa foarte bine românește – nu a vrut să învețe limba bine, pentru că nu-i plăcea. Era mai încăpățânat el de felul lui și îi plăcea să nu-și complice prea mult viața. Pe când bunica se dădea rotundă că ea e unguroaică. Și e mare fan Viktor Orban. E dubios, nu? Ea, jumătate evreică, susține un guvern de dreapta. Nu-i plac imigranții, dar provine dintr-o etnie care a fost adusă să colonizeze o regiune, și o alta, care nu a avut țară timp de sute de ani. Da. Și nu înțelegea de ce bunicul se înțelege așa de bine cu românii. Nu-i prea plac românii, dar nu e nici o problemă, nu-i plac nici secuii și nici gobe (populația de maghiari din județul Bacău). Ăia nu-s maghiari, zice ea.

Familia mamei provine din Banat. Ei nu știau altceva decât multiculturalism acolo. Satul lor, Vegvar (sau Tormac în românește) era un sat majoritar unguresc. Satul vecin, Nițchidorf, nemțesc. Mai jos, unul sârbesc. Mai către deal, unul românesc. Și în toate, câte o comunitate evreiască. Coeziune și pace, ani la rând. Etniile se întâlneau fie când era târg, fie la evenimente culturale. Nu exista ură între comunități. Chiar și dacă aveau religii diferite.

Nici în ziua de azi nu prea înțeleg cum ambele mele bunici, chiar dacă au provenit din familii deschise, liberale, tolerante față de alte etnii, au ajuns să fie închistate într-o ură față de alte etnii.

Eu? După ce mi-am luat palma aceea de la bunicu`, am început să mă interesez mai bine de ce înseamnă fascism, naționalism, iar, cu timpul, am ales că nu aceea este calea mea. Nici măcar patriotismul. Cum aș putea fi patriot, când eu provin din atâtea regiuni geografice, atât de diferite? Italienii au venit din Italia în zona Văii Jiului undeva prin secolul 17. Maghiarii, cam tot pe atunci, în Banat, aduși de Maria Tereza, din Ungaria de acuma. Machidonii, da, de prin munții Greciei. Evreii au venit și ei de undeva. Șvabii au fost aduși din zonele montane ale Austriei / Germaniei. Și și în privința acelei părți de români am un dubiu privind „puritatea” lor etnică.

Sunt eu român? Nu. Sunt cetățean român? Da.

Sunt un cetățean român cu rădăcini care se răspândesc pe o bucată mare din harta Europei. Eu nu pot crede în românitate sau românisme, când, doar eu sunt un exemplu de ce înseamnă istoria. Ce înseamnă să te fi născut pe teritoriul care, cândva era parte dintr-un imperiu multi-etnic. Care, înainte de asta, era ruta de trecere a multor popoare migratoare. Și așa mai departe.

Da, este adevărat, nu mulți oameni au acces la arborele lor genealogic. În cazul familiei din partea tatălui, arborele italienesc se duce până prin 1600. Cel româno-machidon, până prin 1800. Pe partea mamei, știm doar până la străbunicii mei. Poate un pic mai încolo de atât. Dar, dacă aș afla arborele meu genealogic până în 1500, câte altele aș mai afla? Câte ar afla aceia care spun că ei sunt români sau maghiari sau sârbi sau… puri; așa-i că s-ar trezi că de fapt ei sunt cumulul a mai multe etnii? Da, așa este.

Una este să fii cetățean al unei țări, alta este să îți asumi faptul că ești un băștinaș, pur, nealterat al acelei zone geografice.

În concluzie, aș putea spune asta:  în abstract, pentru mine, a fi român înseamnă ce înseamnă să fii european sau parte a acestei lumi. Un „produs” al unui proces istoric îndelungat.

The post Nici în ziua de azi nu prea înțeleg… appeared first on Prăvălia Culturală.

BOGDAN POPA

Adina: locuiește de aproape 7 ani în Barcelona. În ultimii trei ani a călătorit și a locuit în diverse orașe vestice, iar acest lucru i-a creat o altă dimensiune asupra identității, în special, în privința conceptelor de națiune, sexualitate, etnie sau clasă socială.

Bogdan: e un fel de călător nomad, care a trăit în ultimii zece ani mai mult în Vestul Mijlociu nord-american și mai puțin în Madrid, Yucatan și București. El se deplasează în funcție de slujbă, dar nu înțelege ce spun oamenii când vorbesc despre piața de muncă și merit.

eu aș putea să răspund că nu sunt de „aici”, oriunde aș locui

Adina: Acum cinci ani am primit o bursă de cercetare la Dublin. Am preferat să locuiesc la o familie de irlandezi pentru a mă familiariza cu cultura lor. În prima seară, nici nu ajunsesem bine, că mă și invitaseră la o cină unde erau prezente mai multe persoane culte, rafinate, majoritatea dublinezi. La un moment dat, trebuia să ne prezentăm, iar atunci când le spun numele meu, instinctiv mă întreabă de unde sunt. Gazdele mele au răspuns în locul meu: eram româncă, doctorandă la Barcelona. Au accentuat faptul că eram o intelectuală care vorbea excelent spaniola, pentru a nu agita spiritele. De fapt, a fost clipa în care mi-am dat seama că nu mai aveam o identitate statică, mai aveam un alt element adăugat, cel de „spanioloaică”. Firește, au menționat faptul că știam și catalană destul de bine. Au vorbit despre mine prea puțin ca fiind româncă. Asta pentru că veneam la pachet cu o serie de prejudecăți alimentate de imaginea imigranților români, după cum discutau invitații gazdelor mele. Să fii româncă era evident o etichetă impregnantă de clișee, iar dacă adăugam o altă identitate care ar fi fost asociată cu o țară privilegiată, eram imediat considerată „civilizată”. Se așteptau ca eu să mă disociez de ceilalți, să fiu ființa excepțională, cultă și fantastică, revoltată că nu sunt ca cei din România, că eu eram de soi bun. Acest tip de abordare l-am întâlnit foarte des, în diferite ambiente culte și academice, de o subtilitate deranjantă. Poate se așteptau să nu fiu ca ceilalți din care se nutrea rasismul lor vizibil, să-mi construiesc o identitate „pozitivă” pe care ei o așteptau de la o „imigrantă de lumea a treia”.

Presupun că și tu, Bogdan, ai avut parte de peripeții de acest gen. De aceea, îți propun să vorbim despre transformările noastre identitare, despre in-between-urile noastre, despre noi ca persoane queer și totodată despre tranzițiile subiective în ceea ce privește influența celorlalte limbi străine, elemente culturale, habitus-uri și forme de exploatare. Toate acele mici interpelări, care sunt fluide și pe care le acceptăm mai mult sau mai puțin. Unele sunt văzute dintr-o perspectivă idilică, suntem imerși în culturi care ne-au „civilizat”, care ne-au oferit un evantai de posibilități și avantaje, dar, în același timp, s-au furișat în viețile noastre și ne-au făcut să vedem deconexiunile, precaritatea, vulnerabilitatea, deschiderea față de celălalt.

Și până la urmă ce înseamnă să fii româncă? Poate unei catalane, spanioloaice, englezoaice sau franțuzoaice i-ar fi mai ușor să răspundă la întrebări de genul acesta, dar eu aș putea să răspund că nu sunt de „aici”, oriunde aș locui. Îmi zboară mintea la documentarul I’m no from here în care doi bătrânei, într-un azil, suferă de demență, iar singurele amintiri sunt legate de copilărie și locurile natale. Războiul civil i-a făcut să emigreze în Chile și de-a lungul filmului  tot repetă aceeași frază: „Nu mai țin minte de unde sunt, dar nu sunt de aici”. Presupun că această perioadă e cea care nu a suferit o dislocare, iar memoria mi-a conturat identitatea prin legătura afectivă cu spațiul copilăriei. Pot să spun că și eu mi-am redescoperit copilăria și i-am dat o altă viziune identitară, de fiecare dată când intram în contact cu persoane noi: chiar și primele iubiri, primele conexiuni cu persoane de alte etnii: relația mea cu prietena mea romă, băiatul maghiar pe care l-am cunoscut în tren, mâinile fetei africane pe care am cunoscut-o la bibliotecă, toate aceste elemente vizuale au avut impact asupra mea după ce trăisem ceva timp în străinătate. Dar copilăria m-a ajutat să-mi deconstruiesc identitatea: româncă, albă, cu anumite privilegii și să mă las atinsă de celelalte identități. Nu mai eram o Adina cu o identitate statică, ci devenisem o identitate queer, fluidă, vulnerabilă prin contactele cu ceilalți pe care îi întâlneam. Poate prin diferențele, asemănările, articulam o identitate care se pierde și redefinește în funcție de persoana cu care intru în contact, cu locul, contextul sau timpul. Câteodată mă simt exact ca într-unul din colajele artistei americane Bonnie Lucas, un trup-puzzle, construit din obiecte ce aparțin femeilor care redau forme monstruoase. Monștrii lui Lucas sunt plini de roz, de elemente impecabile la prima vedere, dar închise într-un pătrat sau delimitate de o formă. Iar pentru mine, monstrul înseamnă o fugă de limitări, opresiuni, acceptări în ceea ce privește o etichetă normativă. Și, totuși, cred că e mai bine să mă las sedusă de celălalt….

Cred că, datorită culorii pielii, se aștepta la Asia de Sud-Est sau poate America Latină

Bogdan: da, Adina, identitatea e o bestie ciudată. Mie îmi place să vad cum e ea articulată în diferite contexte și cum apare ca o relație de putere. Dar mă interesează și cum identitatea ne călărește și ne face să acționăm în anumite moduri pe care nu le înțelegem. Ceea ce poate fi excitant, dar și dificil de trăit.

De pildă, eram aseară într-o benzinărie din Cleveland. Intru să cumpăr un suc în jur de ora 10, pe înserate, cum se spune. În spatele tejghelei, se află un vânzător care mi se pare mai degrabă african-american, dar e greu să îmi dau seama mai mult (e născut în America? are origini caraibiene, e din sud, e latin-american?). El, prietenos, intră în vorbă cu mine. Mă întreabă ce fac și îi răspund „bine”, și îl întreb ce face. El îmi răspunde „bine” și îmi mulțumește că l-am întrebat ce face. Răspunsul lui m-a șocat, deși a părut atât de normal. Am fost surprins de contrastul între cum arată tipul din fața mea și răspunsul lui. Dacă ai văzut Moonlight, o să înțelegi de ce. Tipul arăta ca o caricatura de thug, adică era masiv, avea tatuaje multe, nu avea dinții din față, avea câțiva dinți de aur pe margini, și o față încercănată și ultraobosită. De obicei, la benzinării primesc un mormăit când plătesc. Dar tipul ăsta, ca vânzătorul de droguri din Moonlight, a sărit cu totul din schema mea de percepție. A crăpat o schemă identitară. Îmi zâmbea foarte politicos și mi-a răspuns cum de obicei mi se răspunde în barurile de clasă mijlocie, unde ca semn de clasă, ți se mulțumește că ai deschis gura. Un tip care arăta ca un thug cu entuziasm de hipster alb.

Am rămas ușor tâmp, îți dai seama. În Moonlight, filmul e excepțional pentru că face praf câteva clișee tari în cinematograful nord-american, adică femeia neagră cu copil care e junkie, băiatul care e abuzat și are relații sexuale cu bărbații, vânzătorul de droguri negru și violent. Cam așa am rămas și eu interzis, scos din grilele mele perceptive.

Apoi, m-am uitat mai mult în jur. Am înțeles că celălalt, omul din spatele tejghelii, vede un bărbat care nu e alb și care pare genul de călător. Și e probabil e curios să audă de unde vine și unde se duce. El mă întreabă: „de unde ești?”. Îi răspund că m-am născut în România. Răspunsul meu l-a făcut un pic confuz, ceea ce o reacție comună pe care o primesc în Statele Unite. Cred că, datorită culorii pielii, se aștepta la Asia de Sud-Est sau poate America Latină.

Lângă el, l-am văzut pe patron care număra banii. Am înțeles că pe lângă corpul lui, care performă o anumită negritudine, tonul de clasă pe care mi-l adresează face parte dintr-un comportament care nu e destinat mie, cât patronului. Angajatul vorbește cu mine cu ton de hipster alb, pentru că el îi demonstrează patronului că își merită slujba și că e drăguț cu clienții, care se vor reîntoarce la benzinărie. Patronul a auzit conversația și, probabil om cu rădăcini poloneze, mi-a adresat un „ce faci” în română. Îi răspund cu „salut”. El nu continuă conversația. Cum Cleveland-ul a fost oraș de emigrație estică, nu am fost surprins că tipul alb, de vârstă  mijlocie, mi-a răspuns în română.

Dar pe mine mă interesa să aflu mai multe despre negritudinea prietenului din spatele geamului. Patronul nu mă interesa. Îl întreb dacă s-a născut în Cleveland. El îmi răspunde ușor ezitant, „Ohio”. Eu insist unde în Ohio? El se face că nu aude. Repet întrebarea, din nou insistent. El îmi răspunde, păi unde, la granița între Kansas și Ohio, într-un orășel. Nu părea foarte bucuros să vorbească despre locul nașterii. Părea ușor rușinat, dar din nou, într-un limbaj alb de politețe, mi-a spus că e ok acolo. Eu îi spun: păi nu a fost acolo o linie, Maxon-Dixon parcă? Omul din spatele tejghelii nu pare să reacționeze la ce îi spun, schimbă subiectul și mă întreabă unde am călătorit.

Un patron nu pălăvrăgește

Păi de ce îți zic povestea asta, Adina? Identitatea asta e o chestie care se juca între trei personaje cu istorii complicate și tensionate.

Patronul de benzinărie, în cartier fost italian și est european, își juca identitatea profesională și rasială prin replici scurte. Ca om de business, el era interesat să semnaleze că e multicultural, deschis la străini, dar și în control. Un patron nu pălăvrăgește [În alt context, poate patronul ar fi menționat că nu se muncește îndeajuns în țara asta, dacă ar fi avut în fața lui un om de clasă mijlocie albă, care ar fi venit de la suburbie.] Albeața patronului, pe lângă modul în care își ținea corpul orientat către mine, rigid, era și o performare a puterii lui.

Mai important, identitatea lui se articula în modul în care angajatul lui își juca negritudinea. Bărbatul negru trebuia să vorbească în limbaj de clasă mijlocie, cu toate formulele lui ipocrite. Contextul era decisiv și pentru mine, dar și pentru vânzător. Angajatul voia să audă povești de călătorie, care poate l-ar scoate din mediul claustrofob al benzinăriei, însă nu voia să aibă nici o discuție care să trimită la o relație rasială între el și patron. Eu, ca un bun marxist, în mintea mea cel puțin, voiam să fac contact cu omul din fața mea prin sugestii la un context care mie mi se părea familiar, dar poate nu și lui. Eu voiam o coaliție a celor care înțeleg rasismul și în care eu să găsesc satisfacție printr-un act de expunere a dominației. Întrebarea mea, legată de linia Mason-Dixon, nu făcea decât să provoace poate un conflict care era deja prezent în relația celor doi.

Identitatea era o chestie care se năștea în timp ce noi o articulam acolo, în mijlocul unui act de cumpărare, iar schimbul de marfă era substratul care făcea posibilă interacțiunea și o modela în moduri anume.

Mai multe, poate altă dată.

The post Articularea identității appeared first on Prăvălia Culturală.

Mi-am luat în ghiozdan trei culori. Trei, ca-n basme, când cei trei feciori de împărat sunt supuși la trei probe de foc, pentru a ajunge, fiecare, la una dintre cele trei fete cu sânge nobil.

Trei culori:

roșu,

galben

și-un albastru infinit, plin de speranțe.

Singurele culori primare, care, combinate, duc esteticul cromatic la superlativ. De aici în continuare, în seama noastră cade măiestria pentru felul în care le îmbinăm în fresca noastra românească, de secol douăzeci și unu.

Azi, România înca mai are puterea să zâmbească. Freamătă, e agitată, dar zâmbește. E ba înfrigurată și înzăpezită – ca-n acele povești de la bunica cu „Pe vremea mea…” –, ba scăldată în valuri de caniculă de fierbe sângele-n noi.

E în contraste, de la rece la cald.

Și în alb și-n negru.

Și-n lumină și-n umbră.

E o Românie cu Oameni, oameni pe care nu îi găsesc mecanizați în ecranul de la Tv, ci îi găsesc înghesuiți în tramvaiele neîncăpătoare sau în drumul spre gară.

Ori la catedre.

Prin piețe sau în foșnetul febril de pe străzi.

Ce înseamnă să fii român? înseamnă, de fapt, să fii om. Cu majuscule, OM. În stânga ta sau în dreapta ta, aici sau dincolo. Înseamnă să fii vertical, să ai o Coloana infinitului în conștiință și să știi că BrÂncuȘi are diacritice, iar Brancusí, e o invenție fonică deranjantă. Noi dăm identitate țării cu pașii pe care îi facem oriunde în acest labirint pământesc, iar ea, România, ne păstrează un loc de acasă. Nu e naționalism ce abundă în sentimentalisme clocotinde, este – ceea ce romanticii numeau – identitate națională, acea apartenență magnetică pentru o națiune, pentru valorile sale. Să știi, că pe lângă hainele spălate-n stradă din mass-media, există și pâlcuri de lumină.

Dacă deschidem DEX-ul la litera d și căutăm cu atenție, printre miile de cuvinte, unul mic și puternic, dăm peste al nostru dor. Stă acolo, în pagini, în rânduri și are o explicație deloc barocă. Îl găsim, vorba asta de secolul douăzeci și unu, și la un click distanță de noi, pe DEX online, de unde preiau explicațiile înglobate de al nostru dor: 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe).

România este colindată-n lung și-n lat cu dor. Dorul românesc este aici, sau, putem să-l plimbăm și în geografii exotice, adică îndepărtate. Un dor intraductibil, așadar, înțeles numai de noi. Undeva mai sus era notat, că acest dor poate fi și o suferință pricinuită de dragostea pentru cineva, cineva care se află la depărtare. Roluri împărțite nu sunt, apare doar un semn de întrebare și o suită de idei.

Să fie România la depărtare de noi, sau noi să fim îndepărtați de ea? E o nostalgie de acasă? O Românie care-și caută românii, cum își căuta Ulise insula? Sau românii își caută România? Poate și România își are doru-i pentru noi. Doru-i pentru valorile noastre, care au fost – discret – băgate  sub covor, că au venit altele, de peste hotar, ușor de adaptat.

Aceste valori există, le avem și sunt ale noastre. Sunt în roșu, galben și un albastru infinit. Trebuie doar să ne apropiem de ele… din nou. Cu dorință de redescoperire și foame pentru cultura cvasiuitată.

The post Singurele culori primare… appeared first on Prăvălia Culturală.

Am realizat pentru întîia oară cît de important e locul din care vii cînd am ajuns la liceu la Năsăud, tîrgușorul de la 20 de km de satul natal. Mai precis, cînd am încasat prima flegmă în meclă de la băștinași și m-am trezit strigat Toadere, alături de alți liceeni adunați de pe văile bazinului someșan. Era un fel mai subtil de a-ți zice țărane, folosit de tineretul urban năsăudean sau de cei mai mari, deja aclimatizați în acel sat cu blocuri. Cum să fiu eu țăran, cînd la mine în sat țărani erau ăia care locuiau pe coclauri și pe văile îndepărtate, purtau pantaloni de culoare verde închis, cu cămăși și adidași, se ocupau cu animalele și lemnele și-și beau mințile la Morgă sau la Leah, lîngă billiard? Recunosc, aveau și ai mei două-trei vaci, prestam și eu cu fratele și sora mea la cele de trebuință în gospodărie, dar nu asta era ocupația principală. Era revoltător și profund nedrept.

Chinul a durat cîteva luni, pînă cînd, prin look și gusturi muzicale, am reușit să probez profunda urbanitate a sufletului meu. Băgam Linkin Park și HIM, îmi trăgeam tricouri negre cu mortăciuni peste cămăși și epuizam o cutie de gel pe săptămînă pentru a-mi putea aranja frizuri cît mai alternative. Cu țepi în special. Mă emancipasem la modul cel mai spectaculos și nici manele nu mai ascultam decît la petrecerile din sat. Și asta pentru că ei ascultau, pentru că eu începusem să conștientizez necesitatea disprețuirii acestui gen rudimentar, în vederea transformării mele într-un om superior, într-un orășean. Adică un fel de Alb de pe la noi.

Apoi m-am dus la Cluj la facultate. Cu dosarul sub braț să mă înscriu și cu încă doi tovarăși la fel de entuziasmați și pierduți ca și mine. Aveam doi prieteni în Cluj, datorită obîrșiei lor telcene, așa că asta mi-a prins bine. Pentru că Clujul nu avea cum să fie altfel decît un sat mai mare ca Telciu sau Năsăudul, printre primele griji ale mele au fost să mă asigur că nu o voi lua în freză gratuit dacă merg la discotecă (la Năsăud o încasasem zdravăn) și găsirea unor anticariate ca să-mi mai cumpăr ceva cărți, pentru că de librării nu-mi permiteam să mă apropii. Aveam senzația că scrie pe fruntea mea că-s de la țară, chiar dacă aveam un look cît se poate de urban. Plus bacul cu cea mai mare notă din sat. Mi-a luat ceva timp pînă m-am prins cum stă treaba cu transportul în comun, cu compostatul biletelor și cu traseele, dar în primele săptămîni trăiam o angoasă teribilă. Mi-era groază să ies din camera închiriată în casa unei babe capricioase de pe o stradă neasfaltată dintr-un cartier rău famat. Mergeam cu groază la cursuri. Încercam să fac pe dezinvoltul, dar nu prea ieșea. Adunam o grămadă de cărți și casete și stăteam în camera și citeam ca să-mi îngrop rușinea.

Aveam să experimentez stări similare la primele contacte cu aeroporturile sau cu stațiile de metrou din Paris, Berlin, Budapesta sau Madrid. Brusc mă simțeam agitat, panicat și oarecumva confuz. Pe cît sunt de vorbăreț și deschis, mi-era prea rușine să întreb. Mă simțeam adesea ca-n primele zile la Năsăud, orășelul cu două străzi paralele și trei licee, în care am reușit performanța să mă pierd la 14 ani. Firește, în prezent stăpînesc mai bine acele stări și astfel de spații mi-au devenit mult mai familiare, mai ales că au o geografie asemănătoare, indiferent de metropolă. Dar încă mă mai trezesc chiorîndu-mă în cîte un aparat de bilete printr-o țară a cărei limbă nu o cunosc sau o stăpînesc aproximativ, pînă se formează în spatele confuziei mele o coadă de oameni agitați și politicoși. Atunci, de regulă, vine salvarea. Cineva se oferă, cu amabilitate, să mă ajute, iar eu accept zîmbind cu moaca unui telcean care a mai scăpat o dată la liman.

The post Sub piele appeared first on Prăvălia Culturală.