În urmă cu o lună, am descoperit-o pe Elena Vlădăreanu, una dintre vocile actuale ale poeziei românești contemporane la Sala Beckett din Barcelona. Evenimentul a avut loc pe 11 februarie 2025 în cadrul renumitului Festival Alcools, creat în 2015 de regizorul şi profesorul catalan Hermann Bonnín (1935-2020), coordonat în prezent de poetul şi dramaturgul Andreu Gomila. Am rămas impresionată de spectacolul poetic pe două voci, cea a autoarei, Elena Vlădăreanu, și cea a actriței catalane, Silvia Bel, în română și, respectiv, catalană, grație traducerii lui Xavier Montoliu Pauli. Două limbi romanice, despărțite geografic, se întâlnesc într-un joc poetic armonios și plin de sensibilitate. 

La 19 fix începe lectura, după ce a sunat gongul, ca la teatru. Spațiul cu o scenografie minimalistă ne transportă prin cuvintele scriitoarei -rostite sau ecranizate- la experiențele sale.

S-ar putea să vă întrebați cum îi place atât de mult unei catalane literatura română şi, mai ales, poezia. Ei bine, vă spun. În timpul pandemiei, partenerul meu de viață, născut la Suceava, mi-a deschis o lume nouă, o cultură cu totul aparte, prin opera lui Mihail Eminescu, povestindu-mi despre viața lui, dar și despre moartea sa. Atunci, am citit poezia Luceafărul și Scrisorile, care mi-au deschis ușa literaturii române, iar de atunci am început sa citesc mai mult. Așadar, la scurt timp după aceea m-am cufundat în poezia pentru copii a poetei Otilia Cazimir, care mi-a amintit de poeta spaniolă Gloria Fuertes (1917-1998), ale cărei versuri le ascultam mereu în copilărie.

Pentru că sunt foarte curioasă, am vrut să aflu mai multe despre cultura românească, aprofundând în istoria dacilor, apoi în perioada medievală, citind despre viața domnitorului Ștefan cel Mare, contemporan al monarhilor catolici spanioli și al lui Cristofor Columb. L-am descoperit si pe marele savant Nicolae Iorga –un mare cunoscător al culturii catalane. Am mai citit și din amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, în pur stil Tom Sawyer.

După pandemie, am pătruns deplin în poezia românească din secolul al-XX-lea. De pildă, o lectura fascinantă a fost antologia de poezie a lui Nichita Stănescu, intimă și sentimentală, tradusă în catalană tot de Xavier Montoliu Pauli, de data aceasta împreună cu Lilika Voicu-Brey.

Poeții români mai contemporani sunt prezenți, de un timp încoace, în festivalurile catalane de poezie. Încerc să particip cât pot la evenimente pentru a-i cunoaște pe poete/poeți în carne și oase, nu doar prin lectura operelor lor. Îmi vin în minte două întâlniri destul recente la Barcelona, în 2022 și anul trecut, respectiv, cu Marta Petreu si Mircea Cărtărescu. Totuși, prin Elena Vlădăreanu am descoperit poezia generației 2000, o abordare critică față de societate și față de lumea de astăzi, așa cum scriu noii poeți catalani.  

Poeziile -traduse în catalană- citite de actrița Sílvia Bel m-au transportat în emoțiile și sentimentele poetei ca într-o călătorie în interiorul ei. Traducerea atentă și fluidă a fost de mare ajutor pentru a putea urmări poeziile citite chiar de scriitoare. Deși sunt obișnuită să aud limba română datorită familiei logodnicului meu, la început mi-a fost puțin greu să ascult o voce diferită și mai rapidă. Însă, treptat, am reușit să citesc versurile poetei, având traducerea în catalană proiectată în spatele scenei.

Poezia Elenei Vlădăreanu este critică la adresa societății contemporane. Am putut asculta și versuri nostalgice cu o notă autobiografică, în care ne arată emoțiile tinerilor de optsprezece ani, frica, tristețea de a trăi într-o realitate incertă. Și, desigur, critica editorilor actuali, care se îmbogățesc în detrimentul scriitorilor. O Elena radicală și intimă care dezvăluie trecutul și prezentul țării sale, îmbinate în poemul în care descrie un dialog între mamă și fiică, precum și gândurile arhaice ale unei profesoare din școala de astăzi.

“La grădiniţă, printre altele, fiică-mea învaţă:

Tata merge la birou de dimineaţa până seara

El face banii.

Bunica îmi citeşte poveşti şi desenează cu mine.

Ea îmi face educaţia.

Mama poartă şorţ şi stă la bucătărie.

Ea îmi face mâncarea şi îmi spală vasele.

Eu sunt o prinţesă, când mă fac mare nu vreau să fiu ca mama.”

(A la guarderia, entre d’altres, la meva filla aprèn:

El pare va a l’oficina del matí fins al vespre

Ell guanya els diners.

La iaia em llegeix contes i dibuixa amb mi.

Ella m’educa.

La mare porta davantal i està a la cuina.

Ella em fa el menjar i em renta els plats.

Jo soc una princesa, quan sigui gran no vull ser com la mare.)

Pe scurt, recitalul a fost o călătorie intimă catalano-română a unei femei provocatoare care se luptă să iasă dintr-un trecut misogin prin cuvinte absolut vibrante.

Puteți citi și interviul cu Elena Vlădăreanu: „Nu îmi propun niciodată să scriu pentru a face o critică a ceva”

(Textul a fost scris în catalană și tradus în română de Cristinel Simioniuc)

NEUS BONET I SALA este poetă și fotografă. Puteți consulta site-ul ei artistic: Nenuse Creacions

The post O călătorie intimă cu Elena Vlădăreanu appeared first on Prăvălia Culturală.

DANIELA BÎRZU s-a născut la Iași în 13 mai 1971. Locuiește în localitatea Valea Lupului, Iași. A studiat la Colegiul Național Iași, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iași, secția Energetică. Începe să scrie poezie în 2010, postând în diverse reviste și pagini on-line. Publică poeme în revistele Mozaicul, Prăvălia Culturală, Traducerile de sâmbătă, Sintagme literare, Cenaclul E-creator, Parnas, New York Magazin, O mie de semne. În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem. A mai publicat volumele de poezie Magazinul de piane, editura 2011; Trandafiri pe viscere, editura Karth, 2014. 

Selecția de poeme face parte din cel mai recent volum al poetei, Zone de acces, apărut recent la editura Rocart, 2020. 

zone de acces

s-au extins spațiile de depozitare ale animalelor ținute în cuști
și zona mea de acces s-a curbat
a devenit
o elipsă o frânghie pe care îmi înșir controlabil
emoțiile
//
curățenie necesară în fiecare dimineață ca să nu se piardă
conturul perfect al creierului / câtă teamă
te țin de mână
descrie-mi în zece cuvinte ceea ce poate fi o posibilă alegere
am un vis în care pierd permanent sânge
am un vis în care pierd permanent încredere
am un vis în care mă izbesc cu un lift de tavan
am un vis în care îmi educ copilul să bea 2 litri de apă
am un vis în care pur și simplu cad
am nevoie de mai mult spațiu/ privește pe fereastră a început să ningă
e tot ce trebuie ca visul să înceapă să curgă
acum că mi-am extins teritoriul sunt gata
să mă cațăr pe gratii și să urlu / știind că nimic nu mă va mai deranja în zona mea de
acces & confort.

transparență

lunga mea cădere în captivitate – intravenos bag substanțe care să mă vindece dar nimic distructiv
care să cutremure creșterea osoasă a corpului
dar venele, venele astea rămân tari ca o sârmă ghimpată ce capătă consistență
îmi vorbești despre pantofii stiletto și rochia roșie a manechinului din vitrină iar asta
declanșează un război în mintea mea când
liniștea e atât de puternică și se prelungește până la marginea orașului
unde eu stau cu piciorul pe o m i n ă gata să se declanșeze
trebuie doar să mă împingi dintr-un perete în altul
& voi deveni alt manechin / cel care așteaptă să nu moară de foame
la fel ca în secolele trecute când oamenii mureau
rând pe rând sclavi ai sistemului /asta ne consumă acum și pe noi
descarcerarea este o posibilă soluție / doar așa mai rămâi în viață cu viziuni
halucinante în starea asta care se perpetuează
până la oprirea definitivă a durerilor
sunt ca un frigider scos din priză de la – 18 grade / până aici oricât de mult aș merge
nu voi vedea nimic care să ne aducă alinare-
/ egrete zburând deasupra luciului apelor sălbatice & plaje exotice /
e doar traficul ăsta intens / soare fierbinte injectat pe marginea străzilor
&
orașul care ne intensifică foamea.

construcții

întotdeauna problema existențială a
ligaturilor. după ce o rezolvi,
se desprind încet
culorile. am părul negru ca pământul excavat pentru fundații.
fragil sentiment. să te apropii de
oraș ca o muscă știind că cineva te va strivi.
dar tot mă plimb liberă
pe străzile lui mecanice cu tălpile mele de fier,
o fată cu cozi împletite și rochie transparentă.
există pericolul să văd prin mine
și văd organe desprinzând-se de
sistemul nervos central, funcționând singure, ticăind.
și văd,
visele mele de zgură.

fragile

nimic nu mă distrage din haosul care se creează cu
fiecare lovitură de ciocan care mai îngroapă un stâlp în pământ
ca pe niște statui de beton
ești într-un film de capă și spadă – un receptor cuplat la rețeaua neliniștilor tale
dă-mi jos praful ca de pe un telefon cu disc / ce învârte mai mult
tristețea profundă a marțienilor în scurtele lor perioade de liniște
umbli goală prin univers acolo unde nu exista praf și privești
siluetele lor lucide în orașul înghițind absintul din aer ca pe propriul sânge
nu mai am de dat dragoste / doar cruzime și milă / o formă de eliberare
în spațiul subțire dar dens care mă ajunge din spate / o formă de cuplare
al lucrurilor mecanice/ rotative care îmi învârt inima.

pierderi

soarele pierde din ce în ce mai multa căldură
ca un organism bolnav
sânge / pământul se curăță de
măruntaiele lui grase
cerul e o betonieră care ne calcifiază oasele
ca și cum ai învârti
destinul pe degetele tale mici
și nimic n-ar ieși
afară încă se mai vede strălucirea zăpezii
copacii cu ramuri întinse ca niște fâșii de nailon
suntem doar noi și soarele așteptând
dragostea să crească: un drog pe care să-l inhalăm din
din respirația ei de cretă și var. 

The post Zone de acces appeared first on Prăvălia Culturală.

ALESSIO BRANDOLINI s-a născut la Frascati în 1958 și locuiește la Roma unde a absolvit Facultatea de litere. A publicat numeroase cărți de poezie: L’alba a Piazza Navona (1992, Premio Montale – Inedito), Divisori orientali (2002, Premio Alfonso Gatto – Opera Prima), Poesie della terra (2004), Il male inconsapevole (2005), Mappe colombiane (2007; în limba spaniolă: Mapas colombianos, Colombia 2015, Tevere in fiamme (2008, Premio Sandro Penna), Il fiume nel mare (2010, Finalist Premiul Camaiore) și Nello sguardo del lupo (2014); în limba spaniolă: En la mirada del lobo, Messico 2018. În 2016 a fost publicată antologia Il futuro è un campo incolto (1992-2014) și în 2017 Il volto e il viaggio (cu desene de Stefano Cardinali). Traduce din spaniolă, iar din 2006 coordonează “Fili d’Aquilone”, revistă web de “imagini, idei și poezie”. În 2011 a fondat Editura Fili d’Aquilone.

IULIANA OLARIU s-a născut în România nel 1980 și de aproape 20 de ani trăiește în Italia, în prezent la Viterbo. A absolvit Facultatea de Servicii și Asistență Socială în cadrul Universității Roma 3. Lucrează ca mediator lingvistic cultural în diverse instituții din Roma și ca traducător în sistemul juridic italian. Colaborează cu “Fili d’Aquilone” revistă de imagini, idei și poezie publicând traduceri din limba română și poezii inspirate din activitatea sa ca mediator cultural în care abordează teme precum prostituția minorilor, imigrația, culturile, identitatea, diversitatea lingvistică și culturală etc. A publicat și traduceri din limba italiană https://culturaromena.it/aurul-moldovei/. În 2007 a publicat volumul de poezii bilingv “Nudità d’un attimo”.

1.

De luni de zile vorbim despre pace și, totuși, știm

atât de puțin despre ea. Printre spini, iarba înaltă, furnici

și o pădure în flăcări. Faptul că

am dormit prost mă expune ideilor

periculoase. Neglijez culorile frunzelor,

ale apusului și zborul vesel al rândunicilor.

2.

Mergem de ore întregi și tot acest spațiu lărgește priveliștea,

purifică în interior. Trecutul curge în râu,

rămâne forma unei zile

care nu va răsări niciodată, deoarece fuge

de o mână de stele. Pot să mă agăț de privirea ta

și apoi, dintr-un lac de cenușă, să extrag albastrul.

3.

De ani de zile meditez la ceea ce gândești și, totuși,

te înțeleg atât de puțin. Cuvintele sunt un nărav di alte vremuri

dar rezist lipit de scoarța obișnuinței

de teroarea vidului, a abisului. Aș vrea

să-mi dăruiești un secret, orice altceva,

dar nu acest zâmbet rece care ne ține la distanță.

4.

Cu capul aplecat pe străzi întortocheate, pustii,

pe scări oblice care urcă

până la stele și acolo sus ne plimbăm

și iarba norilor ne mângâie picioarele. Mâinile

sunt frunze cu mirosul zorilor, atunci când

domol se așează peste crestele înzăpezite.

5.

Aștept să explodeze întunericul și mă încolțește

acel dor de tine care să arunce bucurie în aer.

Caut pacea și tărăboiul sparge pereții.

Să dai un sens pietrelor pe care un nebun

le aruncă în puțul memoriei? Se ivește soarele;

e minunat să-l observi ca și când ar fi pentru prima oară.

6.

Un rău străvechi poate vindeca rănile?

Muncești din greu și nimeni nu observă:

descotorosește-te de parte din greutate sau te vei scufunda în mlaștină.

Ne pierdem și în oglindă regăsim un copil

trist, plin de riduri. Visul e o călătorie

sub un vulcan, o prăpastie în care să te arunci.

7.

Râul primitiv curge printre stâlpi, distruge

bariere. Voi înălța pentru tine o podgorie, o grădină de legume,

o casă. Sub scoarță arde neliniștea,

soarele îmi face cu ochiul și rămân surprins

de atenția acordată. Vântul ne împinge

la curaj, împrăștie praful acestor zile.

8.

Să facem ceva? O strălucire orbitoare

și violetul întunecat al muntelui cu casa

lângă satul în care am trăit clipe

ce-au durat luni de zile. Acum suntem vânați

de o avalanșă, nu mai ieșim de zile întregi

și ne spunem doar ceea ce este absolut necesar.

9.

Pe vulcan, coloane de nori încărcați

de cenușă, din acest motiv rămânem baricadați

în casă. Telefonul sună: -Bună, ce faci?

-Nu chiar atât de rău, mă gândesc puțin la trecut, dar tu?

-Bine, am terminat romanul. Iar? tu?

-Șterg mult din ce-am scris.

10.

Ploaia a încetat și este plăcut să poți conta pe zâmbetul soarelui.

Un crâmpei de bucurie doar pentru noi unde să plantăm

copaci, să-i privim cum înfloresc. Ciripește măcăleandrul

pare o provocare, pe cine împinge spre gard?

Așteptare: da, un cuvânt greu de pronunțat,

deoarece de zeci de ani știm că niciodată nu se va sfârși.

11.

Dacă râd este pentru că am plâns toată noaptea

și ziua are partea ei de nebunie. Păsările

nu greșesc nicio notă dacă le asculți, cântarea lor

este perfectă și sănătoasă, deși, câteodată,

plictisitoare. Să rezistăm a fost obiectivul principal,

acum, somnoroși, ne înfruntăm cenușa, fumul.

12.

Între noi un zid de umbre ce trebuie traversat

înot și în singurătate, ușor-ușor  

și de aceea scriu acest jurnal ca

să nu mă frâng și să dispar. Nu vrei să-mi vorbești

nici în ruptul capului și în fața vulcanului în erupție

înaintăm (închiși în casă) fără teamă.

www.alessiobrandolini.it

Selecție publicată pentru prima dată în revista web Fili d’aquilone

(Ediția 55 mai / august 2020)

1

Da mesi a parlare di pace e ne sappiamo
ben poco. Tra spine, l’erba alta, formiche
e un bosco in fiamme. Il fatto di aver
dormito male mi rende esposto a idee
pericolose. Trascuro i colori delle foglie
e del tramonto, l’allegro volo delle rondini.

2

Camminiamo da ore e tutto questo spazio
allarga la vista, lava all’interno. Il passato
scorre nel fiume, resta la forma di un giorno
che mai sorgerà perché in fuga da un pugno
di stelle. Posso afferrarmi al tuo sguardo
e poi, da un lago di cenere, estrarre l’azzurro.

3

Da anni medito su ciò che pensi e ne so ben
poco. Le parole sono un vezzo d’altri tempi
ma resisto incollato alla scorza dell’abitudine
al terrore del vuoto, del baratro. Vorrei
che mi regalassi un segreto, qualsiasi cosa ma
non questo freddo sorriso che tiene a distanza.

4

A testa bassa per strade torte, deserte
per oblique scalinate che raggiungono
le stelle e lassù passeggiamo e l’erba
delle nuvole ci carezza i piedi. Le mani
sono foglie con l’odore dell’alba quando
con calma si distende su creste innevate.

5

Aspetto che avvampi il buio e mi assale
la nostalgia di te che getti gioia nell’aria.
Cerco la pace e il chiasso sfonda le pareti.
Dare un senso alle pietre che un folle tira
nel pozzo della memoria? Spunta il sole:
magnifico osservarlo come la prima volta.

6

Un male antico può risanare le ferite?
Lavori duro e nessuno se ne accorge:
sgrava il peso o sprofonderai nella palude.
Ci si perde e allo specchio c’è un bambino
triste, pieno di rughe. Il sogno è un viaggio
sotto un vulcano, un precipizio dove tuffarsi.

7

Il primitivo fiume scorre tra pilastri, abbatte
barriere. Tirerò su per te una vigna un orto
una casa. Sotto la corteccia arde l’angoscia
il sole strizza un occhio e resto colpito
dall’attenzione che mi riserva. Il vento sprona
al coraggio, disperde la polvere di questi giorni.

8

Fare qualcosa? Un’accecante luminosità
e il viola scuro della montagna con la casa
sotto il paese dove abbiamo vissuto attimi
che duravano mesi. Ora siamo braccati
da una valanga, non usciamo da giorni
e ci diciamo soltanto lo stretto necessario.

9

Sul vulcano colonne di nuvole cariche
di cenere, per questo restiamo barricati
in casa. Trilla il telefono: – Ciao come va?
– Non così male, un po’ all’indietro e tu?
– Bene, ho finito il mio romanzo. E tu?
– Cancello parecchio di ciò che ho scritto.

10

Spiove ed è bello contare sul sorriso del sole.
Un pezzo di gioia tutta nostra dove piantare
alberi, vederli fiorire. Gorgheggia il pettirosso
sembra una sfida, chi spintona verso il recinto?
Attesa: sì, parola difficile da pronunciare
perché da decenni sappiamo che mai avrà fine.

11

Se rido è perché ho pianto tutta la notte
e il giorno ha la sua parte di follia. Gli uccelli
non sbagliano una nota se li ascolti, il loro
canto è perfetto e salutare sebbene, talvolta,
noioso. Resistere era lo scopo prioritario
ora insonnoliti affrontiamo la cenere, il fumo.

12

Tra noi un muro di ombre da attraversare
a nuoto e in solitaria, una bracciata dietro
l’altra e allora scrivo questo diario per non
spezzarmi e svanire. In nessuno modo vuoi
parlarne e davanti al vulcano in eruzione
avanziamo (chiusi in casa) come se nulla fosse.

Roma, aprile 2020

The post Jurnalul cenușii / Diaro della cenere appeared first on Prăvălia Culturală.

Oľga Gluštíková (n. 1987, Slovacia) este poetă, jurnalistă și specialistă în comunicare. Este unul dintre membrii fondatori ai clubului literar BRAK din Bratislava, adevărată pepinieră pentru tinerii scriitori din capitala slovacă. Autoarea a debutat cu volumul de poezii numite Depozitată în copaci (2014). Cea de-a doua carte, intitulată Atlasul femeilor biologice (2017), a fost premiată de către Fondul Literar Slovac cu Premiul pentru Opera Literară Slovacă Originală și cu Premiul M. Rúfus de către Soietatea Scriitorilor Slovaci. În prezent, lucrează la manuscrisul celui de-al treilea volum de poezie, intitulat Trup și text. Autoarea a lucrat ca editor la cotidianul economic Hospodárske noviny. În perioada 04/2019 – 01/2020 a lucrat ca secretar al Centrului Pen slovac, ea fiind și membră a acestei organizații. În prezent, ea lucrează în Bratislava ca specialist de comunicare. Poeziile ei au fost traduse în mai multe limbi (cehă, română, franceză, engleză, sârbă) și publicate în numeroase antologii și reviste literare.

Versul, pe alocuri naturalist, pe alocuri cu efecte studiat narcotice, atrage cititorul într-un proces pasionant de inițiere în complexitatea efectivă a poeziei „autentice directe“, care este oricum, numai simplă și imediat digerabilă nu, oferind în schimb un regal cititorilor care acceptă provocarea acestui gen de „inițiere“. 

                                                                                                                                                                                           Barbora Tatierská: critic literar – Slovacia

Volumul este împărțit în două părți cu subtitlurile sugestive Despre omenie (Sub imboldul cărnii) / O ľudskosti (Pod vplyvom mäsa) respectiv Despre pești și neamuri (Cicluri biologice) / O rybách a rodoch (Biologické cykly). În fiecare dintre ele, subiectele lirice confruntându-se cu aspecte (mai mult sau mai puțin) tăinuite ale vieții (mai mult sau mai puțin) intime de zi cu zi. Vorbind despre tăierea cărnii (prezentată, desigur, ca pe o „străveche” tradiție duminicală, care trebuie să respecte orientarea naturală a mușchiului și utilizarea arhetipală, aproape mitică, a tocătorului), cuvintele autoarei ne despică delicat și cu tandrețe carnea din care suntem alcătuiți, reușind o călătorie directă în interiorul (ei, al cărnii, și al nostru). Versul, pe alocuri naturalist, pe alocuri cu efecte studiat narcotice, atrage cititorul într-un proces pasionant de inițiere în complexitatea efectivă a poeziei „autentice directe”, care este oricum, numai simplă și imediat digerabilă nu, oferind în schimb un regal cititorilor care acceptă provocarea acestui gen de „inițiere”.
Gluštíková este, fără doar și poate unul dintre numele de marcă ale poeziei slovace contemporane, dovedind cu fiecare nou poem caracterul peren, la limita atemporalității, pe de o parte, și general, la limita universalității, pe de altă parte, al creației sale. Este poate elementul principal care ne-a determinat să o selectăm dintre multe alte personalități ale literaturii slovace, în vederea traducerii în limba română, considerând aceasta doar un prim pas către împlinirea unui mai vechi deziderat al nostru – famliarizarea cititorului român interesat cu evoluțiile contemporane extrem de dinamice și de interesante de pe scena poeziei central-europene de expresie slavă. 

                                                                                                                                                  Mircea Dan Duță: poet, filmolog şi traducător, autor de expresie cehă

I. DESPRE OMENIE (SUB IMBOLDUL CĂRNII)

NUMELE (VÂRSTA):
întotdeauna a surprins-o
cât de neînsemnat
este oricare dintre micile poeme
despre om

ALEXIJEVIČ DESPRE VECHIUL RĂZBOI (68):
visez
că sărim noaptea în apă
că de pe mal țâșnește și ne ajunge-n zbor o ploaie de
împușcături
cât de mult este prețuită
fiecare viață salvată
iar lângă mine cineva iese la suprafață și se scufundă este
atât de aproape
de alunecos de gol până în adâncul ființei
apuc viața de trup și o trag la mal
cu ultimele puteri o târăsc
pe nisipul de pe țărm
cădem împreună
o lumină străpunge întunericul
alături de mine zace rănit un pește mare
l-am salvat
va muri

DIN JURNALUL UNEI ETNOGRAFE (32):
I.
în legendele transmise prin viu grai
prin stepele africane
moare o fată tatuată cu var
în mormânt se transformă într-o plantă:
îi cresc din piept tufe de țelină
pline de cicatrici
II.
conform tradițiilor străvechi
mireasa berberă
desenează pe pământ un cerc și aruncă înspre el o rodie:
miezul se sparge în bucăți
câte vor cădea în interiorul cercului
atâtor urmași va da naștere pântecul său: rodie
aruncată cu mâna (în picturi reprezentată ca un sturz
cu aripi roșii luându-și zborul)
III.
în mitologia groenlandeză
aflu o poveste
despre copiii înecați
despre o mamă inuită ghemuită lângă un iglu
aurora boreală o transformă într-o balenă
între picioarele ei vor crește
branhii

II. DESPRE PEŞTI ŞI OAMENI (CICLURI BIOLOGICE)

COLEGA DE CAMERĂ DESPRE EMA (22):
mi se plânge
că i s-au pătat fustele – deși știe
că spre deosebire de străbunele noastre
noi nu le putem spăla în apele râurilor
ni s-au pătat fustele
și apoi seara ne așezăm sub fereastra deschisă
vorbim despre povara lunară
cu trupul imponderabil precum al femeilor-cosmonaut
îndreptându-ne cu pași mărunți către baie – oare am
rămas?
– lipsa de gravitație persistă
și nu ne oprim din râs, căci într-o dimineață
vom reînvia complet zăpăcite,
pripite și premature
din băltoaca propriului sânge
mânjit în roz

MARINA (18) DESPRE FOTOMONTAJ:
fotografiez portrete, zic eu
trupul mamei așezat
printre plantele din casa ei
ele se apropie tiptil
de ea
prin spatele mesei
cu ceștile pe jumătate pline de ceai
sunătoarea și noi la mila
celor două trupuri ale noastre din bucătărie
ea spune că nu suntem noi
desenează mai mulți ochi, mai multe riduri, mai multe
guri
pentru că suntem
niște dinți crescuți aiurea
care nu pot fi extrași

VECINA (76) DESPRE ADOLESCENȚA SA:
oricând voiam
își poziționa trupul cocoșat:
uite și fugi și prinde-mă
joc printre copaci: cel născut în zodia gemenilor, pădurea
și cu mine
căutându-i mușchiul de pe piept
blana de vulpe
mă culcam cu un băiat străin
goală prin zmeuriș
și numai pădurea îmi era atunci mai aproape
numai pădurea

The post Atlasul femeilor biologice appeared first on Prăvălia Culturală.

CEZAR FÂNTÂNĂ a publicat poezie şi eseistică în Mozaicul, Ramuri, Vatra. Este stabilit de mai mulţi ani în Germania.

va veni o vreme în care vom sta speriați și închiși

se vor scrie cărți despre copilăria noastră

adevărul va pune talpa sa uriașă pe oasele noastre

și va apăsa

până când memoria va străluci în colțul ochilor

gloanțe în lumina lunii

așa ni s-a spus și așa noi vom face

în ireala tăcere a spațiului interior

cele mai sincere neadevăruri s-au scris

despre dragoste și singurătate

nu cred că se vor scrie cărți despre copilăria noastră

îmbătrânesc și mă aplec spre călcâiele poeților

singurul ecou în noaptea asta a firii

stând treji până-i seceră Domnul

tineri fiind scriam străinelor

despre vitralii în ferestrele cerului

unde credeam noi că sunt comori fără margini

fumam iarba de pe mormântul profeților

niște incertitudini luate prea în

serios și praful

se va așeza la loc acolo

ca bezna înaintea învierii

așa ni s-a spus și așa noi vom face

ordine în lucrurile timpului interior

dăm cu o oră înapoi

pulsul nostru absolut

și ne predăm cu brută mirare

plutind pe anti-țărmul ei deschis mai jos

să scrieți totuși

cărți despre copilăria voastră

ca și cum n-ar fi existat niciodată ființe vii

trebuie să regăsiți copilăria voastră

un loc mai frumos între coastele tâlcului

ca și când nimic altceva nu face

sens în dislocarea divină

The post Poem de Paste 1.0 appeared first on Prăvălia Culturală.

Daniel Borzutzky (n. 1974) este autorul a mai multe volume de poezie, dintre care amintim In the Murmurs of the Rotten Carcass Economy (Nightboat, 2015), The Performance of Becoming Human (Brooklyn Arts Press, 2016), pentru care a primit preium National Book Award în 2016, și altele. De asemenea, este cunoscut ca traducător de poezie, îndeletnicire pentru care a primit un PEN/ Heim Translation Fund Grand pentru cartea The Country of Planks de poetul chilean Raúl Zurita (apărută la Action Books, 2015).

Temele precumpănitoare ale poeziei lui Borzutzky sunt axate pe violența politică, abuzul capitalismului asupra societății, tortură ș.a., după cum însuși afirmă într-un interviu: „scriu despre violența economică, violența poliției, tortura, violența îndreptată asupra imigranților, barbarismul corporațiilor, rasismul, distrugerea sindicatelor, neglijarea celor săraci, printre altele”. A primit granturi din patea Illinois Arts Council și National Endowment for the Arts.

Florin Buzdugan a debutat cu volumul mai mult de trei cuvinte (Junimea, 2012), este în prezent coordonator al site-ului Traducerile de sâmbătă (https://traduceriledesambata.wordpress.com). A publicat, printre altele: Poeme, de Alex Dimitrov, Revista Poesis International nr. 13 (1/2013); Poeme, de Johannes Göransson, Revista Poesis International nr. 14 (2/2014), [traducere în colaborare cu Chris Tănăsescu]; Tribar, de Andra Rotaru, traducerile de sâmbătă / 21 iulie 2018; 3 poems of Mihók Tamás, traducerile de sâmbătă / 28 aprilie 2018; 5 poems by Svetlana Cârstean, [Gravitație], de Svetlana Cârstean, traducerile de sâmbătă / 24 februarie 2018.

Lacul Michigan se varsă în Golful Valparaiso, Chile

Scena #4321.49a30-9c

motivele pentru care sângele nostru este atras de zonele penitenciare ale Lacului

Michigan nu ne sunt comunicate

motivele pentru care suntem încarcerați de asemenea nu ne sunt comunicate

deseori se zice despre malurile Lacului Michigan, care este golful Valparaiso,

că vom muri din motive pe care nu le putem înțelege

nu înțelegem de ce nu înțelegem de ce vom muri

nu înțelegem de ce nu înțelegem de ce suntem închiși

nu înțelegem de ce nu înțelegem de ce suntem plătiți sau bătuți

sau iubiți

nu înțelegem de ce noaptea trecută trupurile autoritative au încărcat patru

nave cu prizonieri și de ce acele nave sunt jumătate  de milă depărtare de plajă,

devenind muzică dance, topindu-se sub soarele verii

nu înțelegem de ce trupurile autoritative nu mătură carcasele

animalelor de companie moarte și ale animalelor eșuate pe malul plajelor pe care pășim

și dormim

nu ne înțelegem relația dintre un corp și un altul

ocazional trupurile autoritative ne spun să ne atingem unii pe alții

ocazional ne spun să ne hrănim unii pe alții

ocazional ne spun să ne batem unii pe alții

ocazional ne spun să ne remunerăm unii pe alții

ocazional ne spun să ne apărăm unii pe alții

ocazional ne spun să ne sărutăm unii cu alții

uneori ne spun să ne sondăm unii pe ceilalți cu forcepsuri, ace și broșete

din lemn

ocazional ne forțează să ne forțăm unii pe ceilalți să bem lapte mov amestecat cu praf și să

mâncăm pâine și legume mucegăite

ocazional ne spun să ne băgăm portocale suculente unii în gurile celorlalți

ocazional ne spun să ne tragem șuturi unii altora și să ne aruncăm înjurături

ocazional ne spun să mestecăm și să înghițim tot

ocazional ne spun să înjurăm și să râdem și să rânjim

ocazional ne spun: prefă-te că ești un imigrant și scuipă pentru noi

ocazional ne spun: prefă-te că nu ești un imigrant și vorbește ca și cum nu ai fi

un comunist

sau spun: fețele voastre sunt organe ale comunicării emoționale: zâmbește sau încruntă-te sau plângi

sau spun: prefă-te că ești o mașinărie și că nu ai suflet

sau spun: nu ești nimic mai mult decât o porțiune de informație de agregat, de dezagregat, de feliat și tăiat în cele mai mici unități astfel încât să

înțelegem cum corpul și orașul și națiunea vibrează și plâng și

ticăie

sau spun: ești o mașinărie umană și trebuie să explodezi

se primesc bani buni, spun ei, în receptivitatea emoțională

iar ocazional ne plătesc când râdem sau mârâim sau plângem

sau spun: nu este nimic de câștigat din receptivitatea emoțională

așa că ne bat când râdem sau mârâim sau plângem

și spun: ai rușine în globurile oculare, ai iubire în globurile oculare,

ai durere în gropițele tale, ai vinovăție în gura ta, abjecție în

buzele tale, bucurie în nările tale, furie în maxilar, iubire în pungile

de sub ochii tăi, pasiune în sprâncenele tale, teamă în bărbia ta, dezgust în

fruntea ta, dezastru și promisiune și exasperare în ridurile feței tale iar

economiile murmurătoare de pe limba din carcasa ta stricată

traducerea și continuumul decompoziției prin

familiarizarea cu ideea că traducerea este ceva ce decide

când trebuie făcută dar din moment ce nu este niciodată făcută mereu ne

repoziționăm ca subiecți în lumile pe care le proiectăm și în

lumile pe care le ocupăm și din moment ce nu putem indica diferența

dintre acele lumi pe care le angajăm în traducere drept forță instinctuală

care vine înaintea a orice altceva care vrea să spună că din cauză că

nu putem urla când traducem

pentru că nu știm cum să interpretăm urletele celorlalți

traducem

pentru că trupurile distruse și națiunile distruse și instituțiile

distruse care mereu se strică nu pot fi înțelese

traducem

urlăm și țipăm și traducem

(*****traducerea ca secreție colectivă

în public și în serii

cine este autoritativ și cine spune

povestea cui

ți-amintești de supradezvoltarea mea

salut tu îmi scrii istoria

uite-mi corpul fără de graniță

oferă-mi-l în toate modurile în care vrei să fie publicat

sunt un bun subiect mă poți traduce în atâtea limbi străine

câte dorești

mă aflu aici azi ca să vorbesc despre traducere

dar ceea ce de fapt discut

este fricțiunea corpului fără de graniță

în timp ce trece monopolul lipsit de traducție

cu seriile temporare

fără-de-graniță*****)

Lasă lumina să lumineze în întuneric

Trăiesc într-un trup care nu are suficientă lumină în el

Ani întregi nu am știut că îmi trebuia mult mai multă lumină

Odată, mergeam prin orașul meu într-o dimineață târzie iar un corp

putrescent m-a abordat și m-a întrebat de ce nu am deloc lumină

Îl cunoșteam pe acest cadavru putrescent

Tot ce mai rămăsese din el erau dinții, bucăți de os, o mână

A venit la mine și mi-a zis: nu iese deloc lumină din corpul tău

Nu am știut atunci că ar fi trebuit să fie lumină în trupul meu

Nu e că sunt mort

Nu e că sunt translucid

E că nu poți ști că îți trebuie ceva ce nu știi că îți

lipsește

Ceea ce nu vrea să însemne că ani întregi nu am cerut să am această lumină

Odată chiar i-am zis trupului cu care trăiesc: cred că îmi trebuie mai multă lumină în

corp, dar nu am luat-o într-atât de în serios ca nevoie, ca pe ceva ce meritam

să am

Am zis: cred că am nevoie ca ceva albastru sau verde să lumineze din cutia mea toracică

Altădată când vorbesc despre luminozitate vorbesc despre suflet și

spațiu și mișcare

Căci este greu să te miști într-un corp care este atât de congestionat de imagini ale

Mutilării

Ai auzit-o p-aia despre un imigrant ilegal care i-a electrocutat genitalele

Angajatului său? Ai auzit-o p-aia despre băiețelul din Chicago a cărui

ureche a fost smulsă când a trecut granița de a cărei existență n-avea habar?

Vreau să-ți dau mai mult spațiu să te miști așa că încerc să sculptez niște spațiu, cu

Lumină cu tot, ca tu să mergi puțin mai liber

Asta e împotriva instinctelor mele, care îmi spun să te leg, să te leg de

mine, să ne legăm de încheietura mâinii de burtă de gât și să privesc direct în

gura ta, să te fac să deschizi gura și să vorbești vocabularul

obliterării direct în limba ta în venele tale în sângele tău

Mă opresc pe un pot deasupra unor șine de tren și mă gândesc la istoria

topirii chimice a pieii mele

Odată, când am vărsat un anumit tip de acid pe mâna mea, am înjurat am văzut un gaz

galben luminos evaporându-se afară din corpul meu

Odată, dinții mei au luminat bolnăvicios de la zăpada toxică pe care mi-o vârâseră în

gură când au vrut să mă gust pe mine însumi, să aduc în corpul meu

durerile carcasei împuțite a economiei

Odată, am scris visând că îmi găsisem propriile rămășițe într-un deșert care era

o parte în Chile iar o parte în Arizona

Eram eu un corp dispărut, aruncat dintr-un avion de către un birocrat-soldat-compatriot sau eram un corp migrator care murise de deshidratare în timp ce

Traversa linia invizibilă dintre o civilizație și o alta

Eram membru al unei echipe de exploratori   ne căutam propriile cadavre

În deșert mi-am găsit picioarele și mi le-am pus într-o pungă de plastic și

le-am fotografiat, catalogat, cântărit și măsurat și când

am terminat cu birocratizarea propriilor mele rămășițe m-am întins pe

nisip și am rugat-o pe una dintre colegele mele să înfigă un cuțit în buricul meu

S-a conformat

Dar când lama a pătruns în piele a fost ca și cum buricul meu era un balon

cu apă

Apa a țâșnit în sus

Piele mea s-a rupt în sute de pielicele și am privit cum apa acoperea

picioarele colegilor mei care era aici ca să-și documenteze dispariția

și descompunerea

Și în acel moment am văzut lumina în trupul meu      nu soarele deasupra nisipului

ci o picătură de albastru catifelat pe o porțiune de piele care se rupsese de corpul meu și

s-a dizolvat în propria sa agonie

——————————————————————————-

Lake Michigan Merges into the Bay of Valparaiso, Chile

Scene #4321.49a30-9c

the reasons for which our blood is drawn in the prison camps of Lake

Michigan are not communicated to us

the reasons for which we are imprisoned are also not communicated to us

it is often said on the shores of Lake Michigan, which is the bay of Valparaiso,

that we will die for reasons we do not understand

we do not understand why we do not understand why we will die

we do not understand why we do not understand why we are imprisoned

we do not understand why we do not understand why we are paid or beaten

or loved

we do not understand why last night the authoritative bodies loaded up four

ships with prisoners and why those boats are half a mile away from the beach,

booming dance music, baking in the summer sun

we do not understand why the authoritative bodies don’t sweep the carcasses

of the dead pets and washed up animals off the beaches on which we walk

and sleep 

we do not understand our relationship one body to another

at times the authoritative bodies tell us to touch each other

at times they tell us to feed each other

at times they tell us to beat each other

at times they tell us to pay each other

at times they tell us to protect each other

at times they tell us to kiss each other

at times they tell us to probe each other with forceps, needles and wooden

skewers

at times they force us to force each other to drink dirty purple milk and to

eat rotten bread and vegetables

at times they tell us to stick juicy oranges into each other’s mouths

at times they tell us to kick each other and call each other offensive names

at times they tell us to chew and swallow everything

at times they tell us to curse and laugh and hiss

at times they say: pretend you are an immigrant and hiss for us

at times they say: pretend you are not an immigrant and speak as if you are

not a communist 

or they say: your faces are organs of emotional communication: smile or

frown or cry

or they say: pretend you are a machine and that you do not have a soul

or they say: you are nothing more than a piece of data to be aggregated, to be

disaggregated, to be sliced and diced into the most minute units so that we

can understand how the body and the city and the nation whir and wallow

and tick

or they say: you are a human machine and you must explode

there is good money, they say, in emotional responsiveness

and at times they pay us when we laugh or snarl or cry

or they say: there is nothing to be gained from emotional responsiveness

so they beat us when we laugh or snarl or cry

and they say: you have shame in your eyeballs, you have love in our eyeballs,

you have pain in your dimples, you have guilt in your mouth, abjection in

your lips, joy in your nostrils, anger in your cheekbones, love in the bags

under your eyes, passion in your eyebrows, fear in your chin, disgust in your

forehead, disaster and promise and despair in the furrows of your face and in

the murmuring economies on your rotten carcass tongue

translation and the continuum of decomposition by way of

introduction to the idea that translation is a thing that decides

when it is to be done but since it is never done we are always

repositioning ourselves as subjects in the worlds we imagine and

the worlds we occupy and since we can’t really tell the difference

between those worlds we engage in translation as a primal force

that comes before everything else which is to say that because we

cannot scream we translate       

because we do not know how to interpret the screams of others    

we translate     

because the broken bodies and the broken nations and the broken

institutions that are always breaking us cannot be understood   

we translate 

we howl and we shriek and we translate

(*****translation as collective secretion

in the commons and the continuums

who is authoritative and who is telling

whose story

do you remember my overdevelopment

hi you get to write my history

here is my borderless body

give it to me in all the ways you want it to appear

I am a good subject you can translate me in as many different

languages

as you like

I am here today to talk about translation

but what I am really discussing

is the friction of the borderless body

as it crosses the translation-less monopoly

of transient

borderless continuums*****

Let Light Shine Out of Darkness

I live in a body that does not have enough light in it

For years, I did not know that I needed to have more light

Once, I walked around my city on a dying morning and a decomposing

body approached me and asked me why I had no light

I knew this decomposing body

All that remained of it were teeth, bits of bone, a hand

It came to me and said: there is no light that comes out of your body

I did not know at the time that there should have been light in my body

It’s not that I am dead

It’s not that I am translucent

It’s that you cannot know that you need something if you do not know it is

missing

Which is not to say that for years I did not ask for this light

Once, I even said to the body I live with: I think I need more light in my

body, but I really did not take this seriously as a need, as something I deserved

to have

I said: I think I need for something blue or green to shine from my rib cage

Other times when I am talking about lightness I am talking about breath and

space and movement

For it is hard to move in a body that is so congested with images of

mutilation

Did you hear the one about the illegal immigrant who electrocuted his

employee’s genitals? Did you hear the one about the boy in Chicago whose

ear was bitten off when he crossed a border he did not know existed? 

I want to give you more room to move so I am trying to carve a space, with

light, for you to walk a bit more freely

This goes against my instincts, which are to tie you down, to tie you to

me, to bind us by the wrist the belly the neck and to look directly into

your mouth, to make you open your mouth and speak the vocabulary of

obliteration right into your tongue your veins your blood

I stop on a bridge over the train tracks and consider the history of the

chemical-melting of my skin

Once, when I poured a certain type of acid on my arm I swore I saw a bright

yellow gas seep out of my body

Once, my teeth glowed sick from the diseased snow they had shoved into my

mouth when they wanted me to taste for myself, to bring into my body the

sorrows of the rotten carcass economy

Once, I dreamwrote that I found my own remains in a desert that was

partially in Chile and partially in Arizona

Was I a disappeared body, tossed out of an airplane by a bureaucrat-soldier-

compatriot or was I a migrant body who died from dehydration while

crossing the invisible line between one civilization and another

I was part of a team of explorers      we were searching for our own bodies

In the desert I found my feet and I put them in a plastic bag and

photographed them, cataloged them, weighed and measured them and when

I was finished with the bureaucratization of my remains I lay down in the

sand and asked one of my colleagues to jam a knife into my belly

She obliged

But when the blade entered my skin it was as if my belly were a water

balloon

The water shot into the air

My skin ripped into hundreds of pieces and I watched as the water covered

the feet of my colleagues who were here to document their disappearances

and decomposition

It was at this moment that I saw light in my body      not sun over the sand      

but a drip of soft blue on a piece of skin that had fallen off my body and

dissolved into its own resistance 

The post Lacul Michigan / Lake Michigan, de Daniel Borzutzky (traducere de Florin Buzdugan) appeared first on Prăvălia Culturală.

 (                                                                                               )(…) Obscurității mele nu-i este foame  (                                                                                                     )de pescăruși (…) (                                                                                                                    )Harold William Temperley

The post aceasta e ziua mea încercuită într-un caiet appeared first on Prăvălia Culturală.

ELENA BĂLĂȘANU, n. 24 noiembrie 1982 la Caracal, a absolvit Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere, secția Română-Engleză. A obținut numeroase premii literare, printre care Premiul special pentru un autor din Oltenia la Concursul Naţional de Poezie „Traian Demetrescu”, Craiova, 2019, Marele premiul la Concursul Național de Poezie „Panait Cerna”, Tulcea, 2018. Versurile i-au fost publicate în Mozaicul, Scrisul Românesc, Prăvălia culturală, Sud – Literatura Sudului/Sudul în literatură, Argos, precum și în antologiile Caietele revistei „Sud” nr. 4/2005 și Literatura tânără 2007, volum alcătuit de Irina Petraş, Cluj‐Napoca: Casa Cărții de Ştiință, 2007.

***

imperfecţiuni

un lichid vâscos
şi apăsător
toamna cu pleoapele
aproape lipite
cu noi începe şi se termină

îţi torni cafeaua în cana
termosensibilă
şi din roşu se face alb
semn că e prea fierbinte
ştii că trebuie să o laşi deoparte
până albul devine cel puţin roz
sorbi încet controlat
prinzi şi eliberezi
spaţiul se îngustează
dar tu rămâi acolo departe
de imperfecţiunile lumii

I. Dragă a.

Când am crezut că l-am pierdut,
soarele s-a închis în mine.
Seara îl priveam cum adoarme,
îmi puneam capul pe pieptul lui
și îmi imaginam că suntem în alt loc.
Dimineața mă trezeam devreme,
deschideam gura și luam înghițituri
mici de lumină în liniște.
Dimineţile erau frumoase și triste
ca un fluture orb
ce ți se așază în palmă.

II. Dragă a.

Eu m-am născut empatică
și nu am țipat
doar pentru mine.
Am țipat pentru toate femeile
moarte înaintea mea,
pentru cele care vor veni
după mine,
am țipat cât am putut de tare
și pentru tine,
apoi te-am auzit icnind
că ți-au înghețat picioarele.
Aveai ștrampi de mătase
culoarea piciorului,
eu îi aveam negri.
Eu am devenit femeie
cu mult timp în urmă.
În mine nu mai e nimic
transparent.
O să înveți și tu ca toate femeile
că nimic din ceea ce ni s-a spus
nu este adevărat.
O să înveți și o plângi.
De atunci o să plângi în fiecare zi.

The post În mine nu mai e nimic transparent appeared first on Prăvălia Culturală.

JANA ORLOVÁ (n. 1986) este poetă și performance artist. Este interesată de latura întunecată a sacrului și de sexualitate. Opera sa poetică este caracterizată de o combinație între minimalism la nivelul formei și directețe. A debutat cu volumul de poezie „Capcane” în 2017. În curând va publica la editura frACTalia antologia bilingvă Mrdáš mě ze soucitu/ Mă fuți de milă, în traducerea lui Mircea Dan Duță.

_____

Ze sbírky Čichat oheň (2012)/Din volumul Adulmecând focul

_____

The post Mrdáš mě ze soucitu/Mă fuți de milă appeared first on Prăvălia Culturală.

// doar pe moment // 

de mult timp văd că se apropie sfârșitul ce cancerizează pe alocuri mici puncte, să zicem viitoarele plăceri la mari distanțe de /hai să lăsăm trecutul, ce a fost, a fost/

*

câteodată și plânsul face bine când se aude mai nou, depresie

când mă apucă fobia în fiecare zi de la ora 16:00 și adorm cu ea până dimineața

când se aud păsările pentru o zi, iar mai apoi răpuse de cancer

când primăvara încearcă din răsputeri să apuce cu ghearele ei umede să copieze tema originală, vie, vara sănătoasă plină cu omuleți ce poartă pălărioare din paie și le curg lacrimi tocmai sus pe coastă, în spatele casei ce acele liane cu spini agățate de bucăți de streașină

îmi aduc aminte de decesul colegului meu de bancă pentru o scurtă perioadă de timp

*

tocmai, că-mi făceam cruci cu mâna stângă, de fobie

ca nu cumva mâna dreaptă să mă șteargă de pe fața pământului cu dureri groaznice

vărsând cafea amară, fierbinte, pe creier și din start, ochii să fie îndoliați cu dungi de ață neagră

iar mai apoi să confund mirosul de tămâie cu miros de pall mall pentru prima dată consumat în seci (pădurea de peste drum)

*

și să mă trezesc mai târziu cu un scuipat că de ce am mințit

cam așa este viața de o lungă durată pentru câteva momente inconștiente

***********************************************************************************

// fără adio, chiar dacă //

noi suntem miliarde de chestii triste

conectate cu grijă/ așa cum omulețul cu coroana de spini se afla sub motorul mașinii cu mâinile lipite de cheile rotative

și scârțâiau durerile sinapselor oftate în somn de sute de ani în 15 h

când e acel spam de liniște fobică privind cu lacrimi de măcel în sute de mii de accelerații ce emană putreziciuni din prezent

cu o mare dezamăgire în coroane de spini în cancer corelat cu somnul

cine sunt/cine ești/cine suntem de

tocmai noi suntem miliarde de chestii triste aruncate cu un simț trist la marginea mării

The post // doar pe moment // appeared first on Prăvălia Culturală.