ALEXANDRA VOIVOZEANU este interesată mai ales de migrația românilor pentru muncă în străinătate. Este autoarea unei teze de doctorat care analizează detașarea muncitorilor români, în sectoarele de construcții și industria cărnii, în Germania – urmărind aspecte legate de precaritate, dinamicile dintre actorii formali și informali implicați în procesul de recrutare și abordări ale sindicatelor germane față de acești lucrători. A scris următoarele texte de teatru: Detașat (în cadrul programului de Rezidențe Drama 5/Reactor de Creație și Experiment), Țuhaus și Primii bani (în cadrul programului de rezidențe Culese din Telciu).
„La vârsta de 48 de ani, mi-am luat lumea în cap şi m-am dus, dacă am vrut să fac ceva. Am lucrat la croitorie pe trei milioane jumate. Ăștia-s bani?”, își povestește experiența din Italia una dintre femeile pe care le-am intervievat în cadrul documentării pentru spectacolul de teatru Sunt una dintre fortunate.
Vorbim în faţa casei pusă la punct cu bani strânşi în străinătate, pe parcursul a zece ani – cu plecări şi reveniri. Maria* şi-a găsit de lucru ca badantă prin „prietena unei prietene” care era deja în Italia: „La vreo trei zile m-a sunat, dar haida că este post, joi mi-am băgat lichidarea şi eu luni am pornit”. Sigur că îşi aminteşte drumul de trei zile cu autocarul din Zalău până în oraşul din sud unde urma să lucreze: era 2005 şi prima oară când ieşea din România: „în noaptea de Crăciun, eu am pornit cu autobuzul (…) în afară de ciao şi buongiorno nu ştiam să spun nimic”.
În 2005, românii nu aveau acces liber pe piaţa muncii din ţările UE, aşa că, iniţial, Maria rămânea în străinătate doar pentru trei luni cât îi permitea viza de turist. Era plătită informal cu 5-700 de euro pe lună. S-a simţit respectată şi apreciată de fiecare dintre cele trei familii pentru care a lucrat şi păstrează încă legătura cu ei, deşi vârstnicii pe care i-a îngrijit nu mai sunt. „Sunt una dintre fortunate [norocoase]”, spune ea când se gândeşte că altora care au lucrat în Italia le-a fost [şi] mai greu.
Ileana*, o altă femeie plecată în străinătate după vârsta de 40 de ani, descrie o experienţă de lucru mai puţin fericită. Povesteşte că, timp de câteva luni, cina ei a constat într-o mână de paste fierte în jumătate de litru de apă (nu avea voie să gătească mai mult în casa în care locuia și lucra). Că, în orele libere, şi-a mai luat o slujbă, pe care o făcea pe ascuns, ca să câştige bani în plus, dar şi pentru că singurătatea din Italia era prea greu de dus. Dar cel mai tare doare că a trebuit să îi închidă uşa fiicei ei venită într-o vizită supriză, pentru că familia la care lucra a refuzat să o găzduiască pentru câteva zile. Mai târziu, Ileana a renunţat la slujba respectivă şi, după o vreme, a revenit în România. Cu banii trimişi de ea din Italia, şi pachetele gătite de tată, copiii lor au reuşit să meargă la facultate, iar fiica ei are astăzi o profesie înalt calificată.
Poveștile ficționalizate ale femeilor din Sălaj, intervievate în cadrul proiectului Anonimii Migrației, inițiat de Muzeul de Istorie și Artă Zalău, dar și alte interviuri cu tineri care au crescut cu părinți plecați în străinătate stau la baza textului Sunt una dintre fortunate.
Cele mai multe dintre femeile cu care am stat de vorbă lucrau, înainte de 1989, la fabrica de confecţii din Marghita, de unde au fost disponibilizate rând pe rând. Într-un stat care nu le oferea nici o plasă de siguranță, a trebuit să caute singure soluţii. Fie prin solidaritate (mai multe din acelaşi sat lucrau în schimburi de câte trei luni pentru aceeaşi familie), fie asumându-şi riscuri (au rămas în Italia şi după expirarea vizei de turist) au reuşit să sape tunele prin care să pătrundă în economia Italiei care le voia doar neoficial şi care le prefera precare şi uşor de controlat.
Apăsate de responsabilitatea de a-şi întreţine întreaga familie au plecat cu inima strânsă din satele lor, pe care altfel le părăseau rar, în străinătate – poate la 50 de ani, poate în noaptea de Crăciun. Multe au locuit în case în care trebuia să ofere mult, dar să consume puţin, în case în care trebuia să meargă pe vârfuri. Au strâns din dinţi şi au îngrijit vârstnici în Italia şi copii, prin telefon, în România. Cu banii trimişi din străinătate, mulţi dintre tinerii rămaşi acasă au reuşit să rămână pentru mai mulţi ani în școală.
„Cine muncește trebuie să meargă cu capul sus. Badante, am scos din mizerie România cu banii noștri”, scrie o româncă pe un grup de Facebook al bandantelor din Italia. Are tot dreptul să o spună. Pentru că în ciuda tuturor obstacolelor, istoriile de migraţie ale acestor femei nu sunt istorii despre victime. Istoriile de migraţie ale acestor femei sunt istorii despre curaj. Despre curaj sunt şi poveştile fiicelor și fiilor lor care au învăţat să le depăseaşcă absenţa fizică și să devină independenţi foarte devreme. Şi-au văzut de treabă, oricât de greu le-ar fi fost.
Inevitabil, însă, și copiii sau tinerii cu părinți plecați la muncă în străinătate și mamele lor au rămas cu cicatrici. La fel și relațiile dintre ei. Spectacolul Sunt una dintre fortunate e un exerciţiu de a vorbi despre cicatricile lor și despre cicatricile (şi efectele pozitive) pe care migrația le-a lăsat asupra noastră ca societate.
*Pentru a proteja identitatea intervievatelor, numele din articol sunt fictive.
Acest text face parte din proiectul „Anonimii Migrației.Teatru Documentar Rural” derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.
Distribuție: Oana Hodade, Dániel Láng, Doru Taloș;
Muzica: Panna Adorjáni, Zsolt Bodoki-Halmen, Dániel Láng;
Scenografie: Anda Pop.
Text: Alexandra Voivozeanu;
Regia: Lorand Maxim;
Documentare: Ágota Ábran, Corina Bejinariu, Valer Simion Cosma, Iulia Hossu, Lorand Maxim, Vlad Petri, Anda Pop, Alexandra Voivozeanu;