Decrețel, sociolog format in prima generație de după Revoluție (prea puțin practicant însă, spre marele său regret), persoană care nu a înțeles niciodată regulile cis-heteronormativității și pe care le-a ignorat (mai mult sau mai puțin) grațios. Mihaela Biolan aka Nico Baban și-a trăit aproape întreaga viață profesională în corpul unui expert în proiecte europene, în Romania și în Balcani, lucrând pe strategii de dezvoltare și proiecte de infrastructură. Asta până în ziua când s-a întrebat ce vrea ea să facă – nu ce se așteaptă de la ea <inserați aici depresie și anxietate existențială >. De atunci e oarecum activist pentru drepturile LGBTQIA+ și pentru chestiunile de bunăstare mintală (și alte drepturi ale omului) și scriitor ce își caută curajul de a vorbi despre sine; electron liber. Politician uneori (de stânga), provocator public întotdeauna. Pasionată de disparități și de diversitatea culturilor, fascinată de chestiunile inegalității și invizibilității celor marginalizați, feministă, queer, contaminată cu virusul hermeneuticii din copilărie.
“Se simte ca o grabă, ca o urgență,
O presiune uriașă în spate, în sâni,
Trebuie să ajung, să ajung, să ajung
Am întârziat
La întâlnirea cu.
(Cu. Da, aici nu lipsește nimic).
Mă duc atât de repede
spre nicăieri
Împrejur, mereu împrejur,
Încât cred că prietenul meu fizician
Va scrie o nouă lucrare
de doctorat
Despre spinul queer
Apărut în Drumul Taberei
E un orbital charmless
într-un apartament anonim de la Tricodava
Poate de asta
Nu pot să construiască
metroul
Am rupt cumva
Armonia tahionică
A unei primăveri-cartier
Aproape perfectă”.
Știu. Întârzii, mereu întârzii. Și convergența asta am ratat-o.
Îmi aprind o țigară. Te privesc, misterios.
Sibilinic.
Îmi zâmbești, relaxat seducător în fotoliul din bucătărie.
(„Fotoliul”. Știu, e doar un scaun de gradină,
Verde,
De plastic.
Dar in seara asta nimic nu e ce pare.)
Te văd, cu ochiul dintre coaste,
Care mi se tot bate, încăpățânat,
Roșu.
Știu că eu stau în scaunul acesta. Eu îl umplu. Știu că trupul tău
dulcele tău trup
Nu l-a atins niciodată.
De fapt.
Așa cum sânii mei nu și-au lăsat niciodată amprenta
În făina de pe masă
În care întind aluatul
În timp ce tu mă îmbrățișezi, înnebunit,
Din spate.
Nu în făina reala, trei nule, Băneasa.
Dar azi te văd cu ochiul din carne,
Azi ești cu mine, aici. Muza.
Cât de queer e să-ți faci bărbatul muză,
Când el e deja departe,
Deja al nimănui?
Și îți spun:
„Aerul arde. Fiecare respirație doare.
Fiecare moleculă de oxigen
E otravă
Împingând în mine durerea
Țipând
Până în ultima alveolă
Intoxicându-mă cu blestemăția asta
Numită viață
De care nu mă vindec, nu mă tot vindec.”
Îmi spui: „Ieși afară,
Ieși la soare,
Fă Vitamina D,
Fă și tu ceva
pentru umanitate,
Luptă cu rahitismul global,
One body at the time,
Începând cu al tău”.
Cum să îți spun
Că aerul e sticlă,
Că mă împingi în peretele de sticlă,
Îmi umpli plămânii de cioburi
E aceasta o formă de self-harming? Ar trebui să simt endorfinele în sânge, eliberate
Când mă mișc prin acvariul de sticlă, cel cu pereții de apă,
Când respir sticlă
Auch, sticla asta e fierbinte și înghețată,
Peștele-clovn al sufletului meu nu știe dacă să moară fiert
Sau de hipotermie.
Nemo is transgender. Common knowledge.
Google it.
Îmi caut pe AirBnB un corp de împrumut
Pentru o seară
Sunt doar în trecere
Nu stau mult, promit,
Sharing is caring
Sunt doar un turist
Aici
Un ochi ignorant
Refugiat din lumea
În care vedeam prea mult
Oare de asta nu face nimeni
Turism
La el/ea/ei acasă?
Să putem închide
Ochiul care doare?
AirBnB a jucat un rol mult prea important
Pentru ce a fost între noi
Ar fi trebuit să știu,
Să citesc,
Încă de atunci,
Că scriu pe aer.
Nu degeaba LeGuin m-a imaginat
venind
Dintr-o lume înghețată. Glacială. Glaciațională.
Nu degeaba povestea ei (mea) de iubire
E o tranziție a unui mare ghețar,
O traversare,
A unei calote boreale.
Ce se întâmplă dincolo de Cercul Polar rămâne dincolo de Cercul Polar.
Nevăzut, nespus, nemărturisit.
O iubire a ceea ce nu spui.
Așa mă vedeți voi, cei cu gen? Înghețată, glacială?
Sau nu mă vedeți
cu pleoapele lipite
De
Ger.
Estraven out and over.
**************************************
Și mai departe, pe mări de gheață – suveniruri de călătorie:
Îți amintești, iubite, prea-sfinte Brendan,
Când locuiam aceeași balenă?
În drum spre Insula Binecuvântaților.
Ți-am spus, ți-am tot spus,
Să nu faci focul
Căci suntem fix
deasupra
vezicii
biliare
Bietul Jasconius, biata balenă,
Încă îi simt bila in gură
De când ne-a scuipat în marea asta mare
În care nu te pot găsi
Prea mare marea asta
Prea înghețat oceanul.
Desigur, s-au scris apoi
Legende
despre tine
Navigatio Sancti Brendani Abbatis
Era inevitabil, ești legendar
Desigur, eu nu sunt apar
Sunt nenumită, cum ai vrut tu
Poate sunt unul din călugări,
S-ar potrivi cu stilul meu hermitic de-a trăi
Sau poate sunt unul dintre cei trei necredincioși
Ce ți s-au alăturat, stricându-ți numărul sacru
(Nu ți-am stricat eu numărul pe care încercai să-l faci?
Superba ta jonglerie)
Ei nu știu
Că eram barca
Înmuiată cu unt
Deschisă, larg deschisă, pana la sfâșiere
Să iți cuprindă
Sufletul
Sufletul tău rătăcit,
Îl cuprind.
Apoi mi-ai gătit balena
Cu tăiței chinezești, delicioși
Cei mai buni tăiței din lume, aceia au fost
Chiar dacă plângeam
În mine
Că de-acum va trebui să călătoresc singură
În afară, nu înăuntru,
Că va trebui să închiriez pe AirBnB
Un corp-casă
Care nu mai e al tău-meu.
Atât de buni tăițeii aceia. Echilibrul perfect de iute sărat și dulce.
Ca sărutul tău.
Ca lacrimile mele.
Mi-ai dăruit apoi colțul de balenă
(Știu, balenele nu au colți. Așa, și? Tu l-ai găsit pe plajă, chiar dacă nu există).
Eu l-am înghițit, obligingly, dutifully,
În stomacul extern
Al poșetei mele
În care îmi port viața.
Ți l-am scuipat apoi în palmă, frumos,
Întreg
În noaptea în care m-a sfâșiat depărtarea
Pierderea care a fost povestea noastră
Îmi șterg frumos sângele de pe buze
Elegant
Cu un colț de batistă
Să nu vezi
Rana
Atât de mult a călătorit colțul acela prin măruntaiele mele,
Rupând.
Când ai devenit atât de respectabil, Venerabile Brendan?
Când ai pus rădăcini,
Când ai uitat marea
Te caut acolo unde nu ești
Mi-am luat rucsacul în spinare și gamela la centură
E atât de greu să faci
autostopul
Pe mările lumii
Când nu mai ai balenă
Să te cuprindă
(Ascundă, adăpostească, primească).
Te caut pe insulele unde
Nu
ai fost
niciodată.
Deschid AirBnB,
Poate găsesc
O casă cu pridvor
Pe Insula Mieilor.
******************************************
Îmi amintesc ziua în care ai încercat să fuți moartea afară din mine. În care ai încercat să îmi umpli fiecare celulă cu laptele alb al prezenței tale. Al iubirii tale. Moartea (moartea altcuiva, a prietenei mele pe care nu am cunoscut-o nicicând) era în noi, între noi, și tu încercai să pui între ea și mine peretele de sticlă al dorinței tale.
Desigur, nu a mers. Andrea D. țipa în urechea mea “Since men have no other criteria for worth, no other notion of identity, those who do not have phalluses are not recognized as fully human”. Și știu, o, știu!, cum cuvintele acestea ne omoară pe amândoi. Pe tine, probabil, mai mult (I’ve checked out at birth and I don’t give a fig leaf about humanity membership. Meme-bership. Cheap, I know. Easy cop out. Cheap joke.).
Cealalta Andrea, iubita mea din cealalta emisfera a creierului, îmi șoptește tandru în urechea stângă: “We mostly just like what we like, whether we like it or not”. I hang on to these words. Au fost consolarea și justificarea mea, în lunile din urmă.
Cum te desparți de o absență?
*********************************************************
Cum te desparți de o absență?
Cum dai divorț de ce nu e?
Încerc să pun un perete de sticlă în jurul sufletului meu,
Dar vidul e acolo.
Între atomi,
Între nucleu și electroni.
Cum te desparți de vid?
Cum mă despart de absența ta?
Brb, trebuie să-mi pun sufletul pe AirBnB.