Traducido por CRISTINA RUIZ
En 2001, RADU PAVEL GHEO emigró a los Estados Unidos, pero regresó a Rumanía al cabo de un año. Nos relata de primera mano su experiencia americana en Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, volumen galardonado con el Premio de la Unión de Escritores, filial de Timișoara (2004). Ha publicado varias novelas y ensayos, entre los que podemos destacar: Noapte buna, copii!, publicado en 2010 por la Editorial Polirom, Valea Cerului Senin, Athena, 1997, Bucarest; Despre science fiction, Omnibooks, Satu Mare, 2001; Tritonic, Bucarest, 2007; DEX-ul si sexul, Polirom, 2005. El fragmento traducido forma parte del prólogo del libro (pp.15-21).
Durante unos meses, sobre uno de mis estantes hubo dos hojas relativamente preciosas: visados para emigrar a Estados Unidos, a mi nombre y al de Alina. Hace unos cuatro o cinco años, nunca se me hubiera ocurrido intentar tal cosa. Me adentré en el «terreno laboral» con un eslogan entre ingenuo e idealista: «Aunque me paguen mal, por lo menos hago algo en condiciones. ¡Así, en contra del sistema!» El razonamiento era infantil: con un salario de pena, todos esperan que hagas un trabajo chapucero, por lo que, si haces las cosas en condiciones, rechazas la lógica del sistema y demuestras que eres diferente. Los restos de la bravuconería adolescente…
Funcionó un tiempo. Luego dejó de funcionar. Y después de eso, empezó a no funcionar absolutamente nada. El mismo dinero, precios cada vez más altos, ropa cada vez más roída, cada vez menos libros… Aun así, aguanté cuatro años como profesor. Recuerdo que en el examen para una plaza fija – es decir, tras dos años de enseñanza – me encontré con tan solo tres de los 35-40 antiguos colegas de letras. El resto eligió profesiones más rentables. O tierras más rentables. Tras dos años más, yo también renuncié, abandoné Timișoara (ciudad con la que todavía hoy sueño) y me trasladé a Iași.
Siguieron dos años agotadores. Pero me quedó una satisfacción: vivía «de la cultura». Realizador de emisiones literarias en Radio Iași, profesor de inglés en la Facultad de Letras (pagado por horas), redactor de la revista Timpul de Iași, colaborador del diario Monitorul de Iași, traductor de inglés en la editorial Polirom – en total, alrededor de 15-16 horas de trabajo al día. No tengo de qué arrepentirme: conocí a académicos fantásticos, fascinantes o mediocres, personajes y personalidades – oro puro para alguien que aspira a ser escritor. Sin embargo, ante todo era tan solo un «colaborador», que ganaba mucho, mucho menos que los empleados con «contrato de trabajo». Ni tan solo podía permitirme enfermar. Para dar una imagen más clara sobre lo que significa intentar sobrevivir por medios propios con lo que uno sabe hacer, basta con que diga que, en Radio Iași, un empleado ganaba mensualmente alrededor de lo que ganaba yo de cuatro o cinco puestos de trabajo a la vez.
Quiero creer que fui un profesor bastante bueno (por lo menos tengo buenos recuerdos vinculados a mis alumnos). Puede que fuera también un realizador bastante bueno, aunque no tenga una voz demasiado radiofónica. Puesto que me publicaban artículos, crónicas, ensayos y libros traducidos (aunque nadie me conocía personalmente – ¡y lo importante que es eso en las relaciones del mundo literario!), me atrevo a suponer que hacía mi trabajo a un nivel aceptable. Halágame, boca… De hecho, mi situación no era en absoluto distinta a la de decenas de miles de jóvenes a los que se les dice que esperen, así como esperaron aquellos que les precedieron (la posible jubilación de alguien o el ascenso de un amigo a un cargo más elevado). ¿Y qué otra cosa podría haber hecho? ¿Qué otra cosa podrían haber hecho los demás? Me gusta creer que, por lo menos, no me metí en compromisos.
Y luego me he dado cuenta de cómo se estrecha el círculo de amigos y de conocidos de mi entorno y del de Alina. En dos años, siete u ocho amigos cercanos (nadie tiene muchos, ¿cierto?) ya se habían construido una vida fuera (palabra que recuerda, con una sutil tristeza, a la Gran Transición). Unos en Alemania, otros en Estados Unidos, la mayoría en Canadá: Toronto, Montréal, Ottawa… Gente buena, capaz, inteligente, adaptable, alrededor de los 30 años, todos expertos en aquello que hacían. La miseria y el agotamiento son difíciles de soportar, pero ni tan solo la soledad me hace saltar. Por lo demás, todo es simple: había enviado, más bien por espíritu de imitación, dos cartas a la famosa Visa Lottery de los americanos – una para mí, una para mi mujer. El verano pasado recibí una respuesta, y en diciembre, el visado. Desde entonces, me detengo y me pregunto por qué he llegado a querer irme de Rumanía. Porque, en el fondo, no lo deseo de todo corazón. Y así recuerdo un incómodo ensayo, escrito por Andrei Valachi – otro amigo emigrado a Canadá -, publicado en el Adevărul literario y artístico.
¿Por qué me iría de Rumanía? He publicado dos libros (uno de prosa ciencia-ficción, uno de teoría literaria, también de ciencia-ficción), he escrito decenas de artículos críticos y ensayos, mi nombre resulta vagamente (re)conocido en el mundo literario rumano, a veces me piden artículos, las traducciones que hago me mantienen en contacto con el inglés y – sobre todo – he entrado en un círculo de intelectuales más jóvenes que envejecerán poco a poco, a la par que yo, y llegarán inevitablemente a posiciones de poder cuando se «jubilen» escritores más mayores. Suena tan cínico que solo puede ser verdad: así van las cosas. Ni tan siquiera cuenta, de hecho, si tienen talento; he conocido a decenas de mediocres que han alcanzado buenos puestos ofrecidos por el espacio cultural solo porque han estado en los círculos correctos. Ya que hablamos sobre el poder de la cultura, este es de hecho su poder. Como en todas partes: no importa lo valioso que seas, sino dónde tienes amigos. En la cultura, en la política, en la prensa, en la industria, en el fútbol – el país de «quién», nunca de «qué». Nunca «del que hace».
En cierto modo, me incluyo yo también en la cuenta de aquellos que no se han sentido a gusto en su propio país y que al final se han armado de valor y lo han abandonado. No por gusto, seguro: ¿quién lo haría por gusto? Teniendo en cuenta que mi generación tenía 18-20 años cuando tuvo lugar la revolución de diciembre del 89 y que nuestras expectativas eran considerablemente altas, me permito decir que me han desterrado. De hecho, seguimos siendo unos desterrados, entendiendo con esto que se nos dice (muy sugestivamente) que no tenemos nada que buscar aquí puesto que nadie necesita gente como nosotros. Todo el mundo considera al ya mencionado Andrei Valachi un trouble maker, ya que no se conformaba con ser leal a sus amigos y correcto con el resto de la gente, sino que pretendía esa misma corrección de los demás. Me temo que a muchos de nosotros nos impregnaron en la adolescencia con un idealismo que nos hizo mucho daño. La revolución no hizo más que fortalecernos la esperanza, elevarnos los ideales todavía más. Nos hizo arder. Luego nos extinguimos.
Hablo ahora sobre gente que conozco y que ha abandonado Rumanía definitivamente. Prácticamente todos acabaron sus estudios universitarios. Muchos vivían con sus padres, sin ninguna perspectiva de tener alguna vez una vivienda propia (ni tan solo a través de la famosa Agencia Nacional de la Vivienda o ANL, inaccesible precisamente para aquellos que realmente necesitan un proyecto así). Los otros vivían de alquiler, pagando un promedio de 100 dólares mensuales, una suma que, para los «especuladores de guerra» que vivían en casas nacionalizadas les parecía enorme pero que, para un joven soltero o recién casado, con un sueldo básico, era la única solución. Apretaban los dientes y pagaban el alquiler, el mantenimiento, el teléfono, la luz, pagaban los impuestos al Estado, votaban cuando había que votar, no hacían negocios sucios y no se metían en política (espero que no suene redundante), no robaban, no tenían antecedentes (condición además relativamente necesaria para emigrar). No solicitaban ayudas al Estado para que les pagase las deudas. Eran lo que llamaríamos «buenos ciudadanos». Todavía quedan hoy buenos ciudadanos, pero de otro estado, que a menudo valora una calidad tal. Lo que a nadie le apetece decir es que, aunque se ha ido, lo ha hecho por desilusión, por pobreza, por falta de perspectivas, por prepotencia generalizada, por incompetencia agresiva y por falta de fe en las personas. Todavía quedan decenas de miles de ciudadanos que esperan con la documentación presentada en alguna embajada a recibir el visado para abandonar definitivamente el país. Y – una vez más – muy pocos se marchan voluntariamente. A la mayoría, de hecho, se les destierra. No es una exageración: nadie en su sano juicio diría otra cosa cuando viera que le dejan morir de hambre, que se le aparta de los lugares donde podría trabajar, se le ignora cualquier éxito, se ve confrontado por cualquier funcionario con su culo encajado en el asiento o con antigüedad, se le repite que aprenda cuál es su lugar y, en general, se da por supuesto que no tiene de qué hacerse ilusiones.
He oído mil veces acusaciones dirigidas a estos «desagradecidos» por los que el Estado ha gastado millones para que se preparen en las facultades mientras ellos van a vender sus habilidades a forasteros. ¿Será cierto? Pero, al acabar la carrera, ¿quién les ha vuelto a cuestionar lo valiosos que son? ¿A quién le ha importado su preparación? ¿Cuántas oposiciones para un puesto de médico o de profesor auxiliar pueden ganarse sin «enchufe»? Y, si algún físico o bioquímico brillante llegase a trabajar en un centro de investigación, ¿qué satisfacción perversa podría descubrir trabajando con un aparato que los japoneses comprarían solo para algún museo de ciencia? No tengo constancia de muchas inversiones en el ámbito cultural, de la investigación, de la enseñanza, sino tan solo en un ejército lleno de generales preparados para luchar contra una mazorca de maíz del campo y en una industria que puede quebrar y sin saqueos respaldados por el gobierno. En cambio, he visto a gente con talento que envejece en una cátedra mohosa, jóvenes que han acabado sus estudios con magna cum laude vencidos por mediocres «de clase» en concursos en los que el resultado se sabía de antemano, absolutos desconocidos que se imponían marcos políticos, transformando oficinas, cátedras e institutos enteros en asambleas de clan. Entonces, ¿a quién le ha importado el dinero invertido en la preparación de aquellos que se han ido? A ellos mismos, por supuesto, puesto que se han dado cuenta de que este es el único sitio en el que prácticamente nada de lo que saben les sirve de algo. ¿Acaso a nadie le inmuta que – pese a los elogios que nos echamos permanentemente – nada de lo que nos ha traído la tecnología moderna rumana interese, rinda o atraiga a nadie? Televisores, coches, teléfonos móviles, ordenadores… ¿dónde brillamos nosotros? Más allá de los tópicos, aquí se ven los resultados de nuestros trabajos de investigación, es decir, de cómo supimos aprovechar la inteligencia rumana. Nos podemos consolar con la idea de que por lo menos llegaremos a utilizar, con ese orgullo patriótico carente de sentido, algún programa de ordenador hecho en Silicon Valley por alguien que se marchó del campo en el que nació, así como nos enorgullecemos de Eugen Ionescu, Palade, Eliade y otros de igual elegancia desterrados de su propio país.
Nuestra regla de oro: la mediocridad es buena, la osadía es un error. Corolario: la valía puede ser buena, pero no vale por un amigo o un sobrino. Juzgada por una comunidad rural cerrada, ascendida al rango de normativa nacional. Racionalmente, habría que juzgar de otro modo: no me gusta la grosería, la agresividad, el oportunismo, el chauvinismo, el nacionalismo, el engaño, el peloteo, la corrupción, los juegos de intereses, la promoción de los inútiles, la falta de responsabilidad, la demagogia, la mentira… Podría haber más. ¿Pero no es cierto que todo esto lleva a una carrera fulminante, y lo contrario a la limitación y la humillación? ¿No se han convertido en valores nacionales? Sé que todas las heridas que he nombrado más arriba existen también en otros lugares, pero por lo menos estoy seguro de que ahí no se han convertido en normas de comportamiento y que no se entrelazan con tal maestría en vistas de una alegre marcha hacia el desastre. Me cuesta creer que se hubiera construido así – por ejemplo – la Hungría capitalista.
Y, sin embargo, no me he saturado de Rumanía. No sé si tendré la fuerza o el valor de marcharme, de empezar de nuevo por… ¿tercera? ¿Cuarta vez? No tengo ni idea de qué me espera allí y temo una competencia justa, así como temo aquí los «arreglos». Anhelaré, me sentiré a veces marginado, a veces frustrado, seguramente me preguntaré mil veces por qué no me quedé en casa a luchar y a intentar cambiar algo. Pero me temo que no soy tan fuerte. El 17 de diciembre de 1989, por la tarde, yo también estuve en las calles de Timișoara. En los meses que siguieron, yo también viví el entusiasmo de la libertad moral, que ha ido desapareciendo lentamente. En mi defensa, diré: he intentado resistir. He estado de alquiler, he dado clases, he escrito, he traducido, he hecho aquello que creía que se me daba bien, me he negado a hacer cosas para las que no valgo y he esperado siempre. En 1990, 91, 92… En 1996, por supuesto. Ni siquiera me he dado cuenta de cómo han pasado 12 años, pero… Me he cansado. No me siento orgulloso de esto ni busco excusas. Igual que yo hacen anualmente algunos miles (me temo que decenas de miles) de jóvenes. La mayoría de los que acaban la carrera, la mayoría con carreras más útiles que Letras, gente que – como yo – no querían otra cosa que quedarse aquí, cerca de sus amigos y sus padres, hacer bien aquello que saben y, en última instancia, vivir de sus habilidades. El hecho de que sobrevivan también ahí demuestra que eran buenos. El hecho de que no se les haya dado la oportunidad de triunfar aquí demuestra… ¿qué demonios demuestra? ¿Que es el momento de que grite yo también una vez más: «¡Hay que cambiar algo como sea!», sabiendo de antemano que me darán la razón como poco 20 millones de personas? ¿Que, aun así, no va a suceder nada?
Pero sería una lástima no intentarlo, ¿no? Ni que sea por curiosidad. Aun así, ¿quién puede entender la tristeza del ganador de la Lotería de los Sueños en el momento en el que se prepara para partir? ¿El que deja atrás una biblioteca acumulada durante 20 años, un elefante de peluche rosa de orejas caídas, un poema de Emil Brumaru pegado a una cajonera del dormitorio, varios cientos de cartas de amor y un ciento de nimiedades que han formado su existencia? De algún modo, esta es la Gran Transición, la primera y la más dolorosa, pues nos vamos voluntariamente, aunque estemos obligados a hacerlo. Confuso, ¿no? Y, sin embargo, la gente nos felicita por esta oportunidad, como si nos hubiéramos escapado de prisión. ¿Es confuso? No, más bien triste.
Puede que, por eso, a pesar de la furia que hierve en mí y en este texto, sueñe que alguna vez puede que regresemos…
———————————————————————————————————————–
DE CÂTEVA LUNI, pe unul din rafturile mele stau două hârtii relativ prețioase: vizele de emigrare în Statele Unite, pe numele meu și al Alinei. Acum vreo patru-cinci ani nici nu m-aș fi gândit să încerc așa ceva. Intrasem în “câmpul muncii” cu un slogan naiv-idealist: “Dacă tot mă plătesc prost, măcar să fac treabă ca lumea. Așa, în ciuda sistemului!”. Raționamentul era copilăresc: la un salariu prăpădit, toți se așteaptă să faci treabă de mântuială; așadar, dacă o faci ca lumea, refuzi logica sistemului și dovedești că ești altfel. Rămășițele teribilismului adolescentin…
O vreme a mers. Apoi n-a mai mers. După care a început să nu mai meargă chiar nimic. Aceiași bani, prețuri tot mai mari, haine tot mai roase, cărți tot mai puține… Oricum, am rezistat patru ani ca profesor. Îmi amintesc că la examenul de definitivat – adică după doi ani de predare – m-am întâlnit cu doar trei dintre cei 35-40 de foști colegi de la Litere. Restul aleseseră profesii mai rentabile. Sau ținuturi mai rentabile. După încă doi ani, am renunțat și eu, apoi am părăsit Timișoara (orașul la care visez și astăzi) și m-am mutat la Iași.
Au urmat doi ani obositori. O satisfacție tot am avut: am trăit “din cultură”. Realizator de emisiuni literare la Radio Iași, predând engleza la Facultatea de Litere (la plata cu ora), redactor la revista Timpul din Iași, colaborator la cotidianul ieșean Monitorul, traducător din engleză la Editura Polirom – în total, cam 15-16 ore de muncă pe zi. De regretat nu regret: am cunoscut oameni de cultură minunați, fascinanți sau mediocri, personaje și personalități – aur curat pentru cineva care se vrea scriitor. Însă peste tot eram doar un “colaborator”, care câștiga cu mult, mult mai puțin decât angajații “cu carte de muncă”. Nici nu-mi puteam permite să mă îmbolnăvesc. Ca să dau o imagine mai clară asupra a ceea ce înseamnă să încerci să supraviețuiești de unul singur prin ceea ce știi să faci, e de ajuns să spun că la Radio Iași un angajat câștiga lunar cam cât acumulam eu din toate cele patru sau cinci slujbe la un loc.
Vreau să cred că am fost un profesor destul de bun (oricum, am amintiri plăcute legate de elevii mei). Poate că am fost și un realizator de emisiuni destul de bun, deși nu am o voce prea radiofonică. De vreme ce mi se publicau articolele, cronicile, eseurile și cărțile traduse (deși nu mă cunoștea mai nimeni personal – și ce important e lucrul acesta în raporturile din lumea literară!), îndrăznesc să presupun că îmi făceam treaba la un nivel acceptabil. Laudă-mă, gură… De fapt, situația mea nu e deloc diferită de a altor zeci de mii de tineri cărora li se spune să aștepte, așa cum au așteptat și cei dinaintea lor (eventual pensionarea cuiva sau promovarea unui prieten într-o funcție înaltă). Și ce altceva aș fi putut face? Ce altceva pot face ceilalți? Îmi place să cred că măcar compromisuri nu am făcut.
Iar apoi am remarcat cum se subțiază cercul de prieteni și de cunoscuți din jurul meu și al Alinei. În doi ani, șapte-opt prieteni apropiați (nimeni nu are foarte mulți, nu-i așa?) se instalaseră deja dincolo (cuvânt care amintește, cu o tristețe subtilă, de Marea Trecere). Care în Germania, care în Statele Unite, cei mai mulți în Canada: Toronto, Montréal, Ottawa… Inși buni, capabili, inteligenți, adaptabili, în jur de 30 de ani, toți pricepuți în ceea ce făceau. Sărăcia și epuizarea sunt greu de suportat, dar nici însingurarea nu mă face să țopăi. În rest, totul e simplu: trimisesem, mai mult din spirit de imitație, două plicuri la faimoasa Visa Lottery a americanilor – unul pentru mine, unul pentru soția mea. Vara trecută am primit un răspuns, iar în decembrie, viza. De atunci stau și mă întreb de ce am ajuns să vreau să plec din România. Fiindcă în realitate nu vreau din toată inima. Și-așa îmi amintesc de un eseu încrâncenat, scris de Andrei Valachi – un (alt) prieten plecat în Canada -, publicat în Adevărul literar și artistic.
De ce aș pleca din România? Am publicat două cărți (una de proză SF, una de teorie literară, tot despre SF), am scris zeci de articole critice și eseuri, numele îmi este vag (re)cunoscut în lumea literară românească, uneori mi se solicită articole, traducerile pe care le fac mă mențin în contact cu limba engleză și – mai ales – am intrat într-un cerc de literați mai tineri, care vor îmbătrâni încet-încet, o dată cu mine, și vor ajunge inevitabil în poziții de putere când se vor “pensiona” scriitorii mai vârstnici. Sună atât de cinic încât nu poate fi decât adevărat: așa merg lucrurile. Nici nu mai contează de fapt cât sunt de (sau dacă sunt) talentat; am cunoscut zeci de mediocri ajunși în posturile calde oferite de spațiul cultural numai pentru că au fost în cercurile potrivite. Dacă vorbim despre puterea culturii, asta e de fapt puterea ei. Ca peste tot: nu contează cât de valoros ești, ci unde ai amici. În cultură, în politică, în presă, în industrie, în fotbal – țara lui “cine”, niciodată a lui “ce”. Niciodată a lui “a face”.
Într-un fel, mă înscriu și eu în șirul celor care nu s-au simțit bine în propria lor țară și în cele din urmă și-au luat inima în dinți și au părăsit-o. Nu cu plăcere, desigur: cine o face cu plăcere? Ținând cont că generația mea avea 18-20 de ani la revoluția din decembrie ’89 și că așteptările noastre erau destul de mari, îmi permit să spun că am fost alungați. De fapt, suntem în continuare alungați, înțelegând prin asta că ni se explică (foarte sugestiv) că nu avem ce căuta aici, fiindcă nimeni n-are nevoie de unii ca noi. Pe sus-pomenitul Andrei Valachi toată lumea îl considera un trouble maker, fiindcă nu se mulțumea să fie loial cu prietenii și corect cu restul oamenilor, ci pretindea și de la ceilalți aceeași corectitudine. Mă tem că mulți dintre noi am fost impregnați în adolescență cu un idealism ce ne-a dăunat îngrozitor. Revoluția nu a făcut altceva decât să ne întărească speranțele, să ne învârtoșeze și mai mult idealurile. Ne-a înflăcărat. Apoi ne-am pleoștit.
Vorbesc acum despre oamenii pe care îi cunosc și care au părăsit definitiv România. Aproape toți absolviseră o facultate. Mulți locuiau cu părinții, fără nici o perspectivă de a-și avea vreodată propria locuință (nici măcar prin faimoasa ANL, inaccesibilă exact celor care au într-adevăr nevoie de un asemenea proiect). Alții stăteau cu chirie, plătind în medie 100 de dolari pe lună, sumă care “profitorilor de război” ce stau în casele naționalizate li s-a părut uriașă, dar care pentru un tânăr singur sau proaspăt căsătorit, aflat la primele salarii, era singura soluție. Ei strângeau din dinți și își plăteau chiria, întreținerea, telefonul, curentul, își plăteau impozitele către stat, votau de fiecare dată, nu făceau afaceri murdare și nu au intrat în politică (sper că nu sună pleonastic), nu furau, nu aveau cazier (de altfel, o condiție relativ necesară pentru emigrare). Nu au cerut ajutorul statului ca să-și achite datoriile la stat. Erau ceea ce am numi “buni cetățeni”. Mai sunt și astăzi buni cetățeni, dar ai altui stat, care de obicei prețuiește o asemenea calitate. Ceea ce nimeni nu are chef să spună este că, dacă ei au plecat, au făcut-o din pricina dezamăgirilor, a sărăciei, a lipsei de perspective, a mârlăniei generalizate, a incompetenței agresive și a lipsei de încredere în oameni. Mai sunt încă zeci de mii de asemenea cetățeni care așteaptă, cu dosarul depus la vreo ambasadă, să primească viza de plecare definitivă din țară. Și – încă o dată – prea puțini pleacă de bunăvoie. Cei mai mulți sunt de fapt alungați. Nu e o exagerare: nici un om cu scaun la cap nu ar judeca altfel când ar vedea că este lăsat să flămânzească, este alungat din locurile unde ar putea face treabă, i se ignoră orice reușită, este repezit de fiecare funcționar cu bucile încleștate de scaunul său istoric, i se repetă să-și mai vadă lungul nasului și, în general, i se dă de înțeles că nu are de ce să-și facă iluzii.
Am auzit de mii de ori acuze la adresa acestor “nerecunoscători” pentru care statul a cheltuit milioane ca să-i pregătească în facultăți, în vreme ce ei se duc să-și vândă priceperea printre străini. Așa să fie? Dar, după absolvire, cine i-a mai întrebat vreodată cât sunt de valoroși? Cui i-a păsat de pregătirea lor? Câte concursuri pentru vreun post de medic sau de asistent universitar se pot câștiga fără “pile”? Și, dacă vreun fizician sau biochimist de geniu ar ajunge să lucreze într-un institut de cercetare, ce satisfacții perverse poate descoperi muncind cu o aparatură pe care japonezii ar cumpăra-o doar pentru vreun muzeu al științei? N-am auzit de prea multe investiții în domeniul culturii, cercetării, învățământului, ci doar într-o armată plină de generali pregătiți să lupte cu porumbul de pe tarla și într-o industrie care poate crăpa și fără jafurile susținute de guvern. În schimb, am văzut inși talentați care îmbătrâneau într-o catedră mucegăită, tineri absolvenți magna cum laude învinși de mediocri “de familie” la concursuri unde rezultatul era știut dinainte, nulități absolute care își impuneau politica de cadre, transformând birouri, catedre și instituții întregi în adunări de clan. Așadar, cui i-a păsat de banii cheltuiți cu pregătirea celor plecați? Lor înșele, desigur, fiindcă și-au dat seama că aici e singurul loc unde aproape nimic din ceea ce știu nu le folosește. Oare nu se miră nimeni că – în ciuda elogiilor pe care ni le aducem permanent – nimic din ceea ce ne-a adus tehnologia modernă românească nu ne interesează, nu este performant sau nu atrage pe nimeni? Televizoare, automobile, telefoane celulare, computere… unde excelăm noi? Dincolo de clișee, aici se văd rezultatele muncii noastre de cercetare, adică ale felului în care am știut să ne folosim de inteligența românească. Ne putem consola cu ideea că măcar vom ajunge să folosim, cu aceeași mândrie patriotică goală de sens, vreun program de calculator creat în Silicon Valley de cineva plecat de pe plaiurile mioritice, așa cum ne mândrim cu Eugen Ionescu, Palade, Eliade și alți inși la fel de elegant alungați din propria lor țară.
Regula noastră de aur: mediocritatea e bună, îndrăzneala e greșită. Corolar: valoarea o fi bună, dar nu face cât un prieten sau un nepot. Judecată de comunitate rurală închisă, ridicată la rangul de regulă națională. În mod rațional, ar trebui să judec astfel: nu-mi plac grosolănia, agresivitatea, oportunismul, șovinismul, naționalismul, înșelătoria, lingușeala, corupția, jocurile de interese, promovarea incapabililor, lipsa de responsabilitate, demagogia, minciuna… Or mai fi și altele. Însă nu-i așa că toate astea duc la o carieră fulminantă, iar refuzul lor – la plafonare și umilință? Nu au devenit ele valori naționale? Știu că toate plăgile numite mai sus există și în alte locuri, dar cel puțin sunt sigur că acolo nu au devenit reguli de comportament și nu se împletesc cu atâta măiestrie în vederea unui marș vesel către dezastru. Îmi vine greu să cred că așa s-ar fi clădit – de exemplu – Ungaria capitalistă.
Și totuși, nu m-am săturat de România. Nu știu nici dacă o să am forța sau curajul să plec, să o iau de la capăt pentru a… treia? a patra oară? Habar n-am ce mă așteaptă acolo și mă tem de o competiție corectă, așa cum aici mă tem de “aranjamente”. Îmi va fi dor, mă voi simți fie marginalizat, fie frustrat, probabil mă voi întreba de mii de ori de ce n-am rămas în țară, ca să lupt și să încerc să schimb ceva. Însă mă tem că nu sunt atât de puternic. Pe 17 decembrie 1989, seara, am fost și eu pe străzile Timișoarei. În lunile care au urmat am trăit și eu entuziasmul libertății morale, care a dispărut încetul cu încetul. O spun ca să mă apăr: am încercat să rezist. Am stat în chirie, am dat meditații, am scris, am tradus, am făcut ceea ce credeam că mă pricep să fac, am refuzat să fac lucruri la care nu mă pricepeam și am sperat mereu. În 1990, ’91, ’92… În 1996, desigur. Nici nu mi-am dat seama cum au trecut 12 ani, dar… am obosit. Nu mă mândresc cu asta și nici nu caut scuze. Ca mine fac anual câteva mii (mă tem că zeci de mii) de tineri. Majoritatea absolvenți de facultate, majoritatea cu studii mai utile decât Literele, inși care – ca și mine – n-au vrut altceva decât să rămână aici, alături de prietenii și părinții lor, să facă bine ceea ce se pricepeau și să trăiască de pe urma priceperii lor. Faptul că supraviețuiesc și acolo dovedește că erau buni. Faptul că nu li s-a dat șansa să reușească aici dovedește… ce naiba dovedește? Că e cazul să mai urlu și eu o dată: “Trebuie schimbat neapărat ceva!”, știind dinainte că o să fiu aprobat de cel puțin 20 de milioane de oameni? Că oricum n-o să se întâmple nimic?
Dar ar fi păcat să nu încerc, nu-i așa? Măcar din curiozitate. Deși cine poate înțelege tristețea câștigătorului la Loteria Vizelor din momentul pregătirii de plecare – cel care lasă în urmă o bibliotecă strânsă în 20 de ani, un elefant de pluș, roz, cu urechi pălălăinde, un poem de Emil Brumaru lipit pe un sertar din dormitor, câteva sute de scrisori de dragoste și o mie de alte fleacuri care i-au alcătuit existența? Într-un fel, aceasta e Marea Trecere, prima și cea mai dureroasă, fiindcă plecăm de bunăvoie, deși suntem obligați s-o facem. E încurcat, așa-i? Și totuși, toată lumea ne felicită pentru această șansă, de parcă ne-am elibera dintr-o închisoare. E încurcat? Nu, mai degrabă trist.
Poate de aceea, în ciuda furiei care fierbe în mine și în textul acesta, visez că odată, poate, o să ne întoarcem…