CRISTIAN-DAN GRECU
Hmm, în momentul în care Valer a scris că textul îmi este așteptat cu sufletul și cu berea la gură, mi-am zis că, da, la naiba, este momentul să-mi scriu și eu textul despre Școala de Vară de la Telciu.
Nu am fost decât de miercuri seară până duminică la prânz, dar mi-a fost destul cât să-mi reîncarc acele baterii mentale de care am atâta nevoie în existența asta post-modernistă, și anume, bateriile sociale și de grup.
Inițial credeam că voi merge cu un tren sau bus direct până acolo, dar programul nu mi-a permis asta, așa că am decis să fac un combo: să merg cu trenul de la Cluj până la Salva, și de acolo pe bicicletă. Uitasem că frontala mea nu are lumină prea puternică, și, că de fapt, nu am ochi de pisică electronic la spate, și, cel mai important, că voi ajunge în Salva pe întuneric, dar nu mi-a păsat. Cei 16 kilometri din Salva până în Telciu i-am făcut într-o oră și ceva, cu o mică frică constantă de a nu fi călcat de vreo mașină sau să nu dau cu roata în vreo groapă sau denivelare atât de tipică a străzilor de oricare fel din România (și nu numai). Am ajuns cu bine. Și de aici încolo, numai de bine! (nu de alta, dar atâtea s-au întâmplat, încât nu mai țin minte ordinea evenimentelor).
Nu voi vorbi despre programul din cadrul Școlii. Au făcut-o deja Andreea, Adina, Pati, Anastasia și Adrian în articolele lor. Așa că vă voi povesti mai degrabă despre starea de fapt și de spirit pe care am simțit-o pe durata celor câteva zile de reruralizare.
Până să ajung la Telciu, simțeam că-mi lipsește ceva, și acel ceva îmi lipsea de multe luni. Era un ”ceva” care, în ciuda faptului că îmi era relativ bine până atunci, nu-mi închidea cercul ca să pot să mă simt cu adevărat funcțional și capabil să-mi găsesc acea fericire temporară și non-lineară care te face să vrei să te trezești de dimineață de cum ai deschis ochii (nu că n-aș fi făcut-o până atunci, dar înțelegeți metafora). Așa că, de cum am ajuns la Telciu, m-am lăsat dus de val. Iar valul m-a dus în nenumărate stări de bine, în special la cel creat de contextele auto-organizate de către noi, la fiecare colț de casă, copac, gard, bere, mic dejun, prânz sau cină. E vorba de acele contexte când pur și simplu ”delirezi” povești și teorie socială și politică, într-un melanj de miros de mâncare bună, nenumărate halbe de bere la 3 lei, țigări după țigări, zâmbete și dorință de a participa la ceea ce se construia ad-hoc oriunde se forma un grup de oameni.
Discuții care începeau de la masa la care am primit mămăligă și a urmat o poveste despre colonialism, suburbii ale civilizației, de ce se mănâncă mămăligă și unde, la apariția primelor armate, Liga Hanseatică, la comerț în Evul Mediu și Renaștere. Povești parcă psihedelice despre Balcani, spuse cu atâta pasiune, de îți puteai imagina comercianții cărvunari și sutele lor de măgari, plini de bunuri și merinde, mergând în șir indian pe cărări deloc late, care încă se mai folosesc și în zi de azi, călătorind săptămâni dintr-o parte în alta a peninsulei – și câte altele visam cu ochii deschiși. Dialoguri lucide despre situația economică, culturală și politică actuală, din România, regiune și glob, care creau momente de ”evrika!” la fiecare 5 minute, aducând o mai bună linie logică în minte în legătură cu multe din evenimentele care se întâmplă sau s-au întâmplat deja. Primii pași în formarea unor noi grupuri cu scopul de a face muncă comunitară, centrată pe experiențele individuale și colective din trecutul apropiat, bazându-ne pe practici care am văzut că funcționează și altele care vor putea funcționa. Și câte și mai câte.
Oriunde mergeai și dădeai de localnici sau de participanți la Școală se și forma câte o ”clacă” informațională și discursivă. Se oferea informație și cunoaștere de parcă era zi de reducere 80% în second hand-uri – la nici câteva ore după deschiderea magazinului, nu mai rămânea nimica, dar știai că și mâine se va aduce marfă nouă și bună. Pentru că tot ceea ce se discuta, fie că istorie, antropologie, ideologie, economie, povești, mituri, legende, totul își avea un loc, un sens și o logică în mintea celuia care asculta sau dialoga. ”De la fiecare, după posibilități, fiecăruia, după nevoi” este, parcă, deviza acelor zile petrecute la Telciu. Fiecare oferea informații și cunoaștere și experiențe pe cât de mult putea, tuturor celor interesați, fiecăruia, după nevoile lor individuale de cunoaștere.
Ultima oară când m-am simțit așa de mult parte dintr-un colectiv, un grup care s-a format într-un mod organic, a fost în 2013 când am fost la practică sociologică la Corabia în județul Olt, când cu toții am format, în cel mai organic mod, parcă un trib: aveam la comun științele sociale, dorința de apartenență, dorința de a forma ceva funcțional și care să ne fie benefic tuturora. Același lucru l-am resimțit și la Telciu: făceam parte dintr-un grup de oameni, cu trecuturi diferite, cu viziuni probabil diferite, cu experiențe și cunoștințe de diferite niveluri, dar cu un ”ceva” comun atât de puternic, încât procesele organice de formare a unei comunități și de integrare în ea (de îndată ce ai și ajuns, erai deja parte din grup!) nu au întârziat să apară.
Să te trezești într-o casă cu alții, să mănânci la comun, să ai program la comun, să poți purta orice fel de discuție la comun – dar întotdeauna cu posibilitatea de a alege să faci ceva individual sau într-un cerc mai mic, să nu fi obligat să participi în tot ce este de grup – este ceea ce ne lipsește la foarte mulți dintre noi.
Pe lângă scopurile teoretice și de informare și promovare de gânduri și idei ale Școlii de Vară de la Telciu, acesta are și un scop pur de sănătate socială: acela de a readuce individul nucleizat de viața cotidiană din cadrul urbei într-un mediu mai liniștit, mai calm, mai social, mai puțin spectacularizat, și, cel mai important, într-un context ”reumanizator” – în opoziție cu contextul urban în care individul este robotizat, mecanizat.
Iar de îndată ce am plecat de la Telciu, s-a lăsat liniștea în mașină. Toți trei ne-am amintit unde ne întoarcem. La oraș. La viețile noastre de zi cu zi. Dar ne-am reamintit niște lucruri legate de noi și de viața alături de alții ca noi, care, da, a ajutat la crearea unui sentiment de optimism. Și atunci mi-am dat seama ce îmi lipsea mie: experiența vieții comune, în care nu există timp mort, plictiseală, monotonie, rutină. Până la Telciu mergeam pe o căruță cu 3 roți. Dar după Telciu, am găsit cea de-a 4-a roată pe care am pus-o la căruță, iar drumul de acolo a fost mai lin.