XENIA NEGREA
Jon Ronson, Umilirea publică în epoca internetului, traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache, Editura Art, Bucureşti, 2016
Sunt cariere frumoase – ca să zic aşa – construite pe bârfă. Sunt vieţi distruse de mitocanca şi mitocanul eterni, mutaţi de pe şanţ pe scara blocului, apoi pe reţelele de socializare. Cu alura unor sacerdoţi ridicoli, regnul bârfitorilor a proliferat până în desfăşurătoarele şi în sumarele presei, dezvoltând noi şi noi specii cu noi şi noi strategii discursive. Ne uităm la bârfe ca la acte discursive amuzante, ne consumăm energiile comprehensive în ritmul stabilit de bârfitori, ne simţim mai puri şi mai neîndurători. Cu ceilalţi. Despre care (toată) lumea zice că.
Dincolo de planul socio-profesional al bârfitorilor în râşniţa lor aiuritoare intră oameni. Intră vieţi de oameni. Distruse de otrava dorinţelor şi frustrărilor vecinului, ale jurnalistului, ale celor cu prea mult timp liber.
Ne amuzăm cu toţii pe reţelele de socializare – ba de unii, ba de alţii. Ne amuzăm sfătos şi share-uim meme despre judecătorii virtuali. Dar cu prima ocazie, share-ruim „fără milă” cine ştie ce derapaj de la morala colectivă, cine ştie ce „hoţoman” despre care, iată, se „dezvăluie” cine ştie ce adevăr „ineluctabil”. Share-uim şi oftăm resemnaţi despre „cât de rău a ajuns lumea”. Dar dincolo de gestul nostru se ascunde o ură de necontrolat, până la urmă împotriva noastră şi a neputinţelor noastre.
Pentru că ştim că de mai mult de un share nu suntem în stare.
Marele nostru curaj este să ne hrănim cu căderea cuiva despre care „ştim sigur”.
Dar niciodată – NICIODATĂ – nu am cuteza să-l înfruntăm acolo, pe terenul de luptă, acolo unde ne-ar putea durea şi pe noi. Nu avem discernământ, pentru că suntem prea ocupaţi să clocotim de furie. Pentru că nu avem cum să ne înşelăm. Pentru că altceva nu avem curajul să facem.
Gândurile astea şi altele mi-au venit în minte când am citit cazurile adunate de Jon Ronson. Plagiatori, perverşi, neinspiraţi autori de glume proaste, exaltaţi. Sau nu. Specii socio-umane care nu şi-au calculat bine nu propria libertate, ci libertatea îngăduită de ceilalţi, aşa că s-au ales cu viaţa făcută praf: concediaţi, falimentaţi, distruşi emoţional, sinucişi. De ce? Pentru că alţii au considerat că au încălcat o lege sau alta morală şi au dat share, i-au umilit, le-au scris vorbe grosolane în numele dreptăţii – pentru că nu li se părea că au dreptate, ci erau siguri că au dreptate. Nu are sens să ne întrebăm cine sunt cei care împrăştie busuiocul anatemei. N-avem decât să credem statistica şi să ne bucurăm că trăim într-o lume imaculată în care ştim sigur ce e binele şi răul, ştim sigur că aşa e, o lume imaculată, mereu de veghe, mereu gata să elimine impurităţile.
Ca şi cum spectacolul acesta descris de Ronson nu m-ar fi înfricoşat suficient, îmi aduc aminte de cele câte – este adevărat – situaţii în care un lider de opinie sau altul şi-au cerut scuze într-un post – după ce umpluseră wall-uri întregi cu erori de judecată. Cât mai contează aceste scuze, după ce ai indus în eroare sute, mii de oameni? Cât mai contează adevărul de acum în comparaţie cu adevărurile tranşante, răstite săptămâni, luni, ani, „adevăruri” prin care împărţeai lumea în buni şi răi, în proşti şi deştepti?
Cât mai contează o scuză rostită o dată, după ce ai propagat serii de minciuni?