Personalitate de referință a muzicologiei românești contemporane, Lavinia Coman (1940-2026) a fost și o binecunoscută pianistă, pedagog și profesor la Universitatea Națională de Muzică din București. A fost de asemenea o cercetătoare asiduă, publicând articole și studii de specialitate, ca și monografii despre viața și opera unor muzicieni de talie internațională ca Frederic Chopin și Franz Liszt, sau de anvergură națională. A scris astfel despre compozitorul Constantin Silvestri și despre două pianiste și profesoare de pian cărora le sunt dedicate volumele Constanţa Erbiceanu. O viaţă dăruită pianului (Ed. Meronia) și Silvia Şerbescu. Prima noastră pianistă (Ed. Grafoart), autoarea fiind discipola celei din urmă. Tinerii pianiști din România studiază după manualele sale de pedagogie cu un conținut extrem de bine detaliat, publicate sub titlurile Vrei să fii profesor de pian? și Pianistica modernă (Ed. Universității Naționale de Muzică din București). Ele sunt rodul expertizei și experienței sale ca formatoare a formatorilor, pentru care a primit Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR) de mai multe ori.
Această instituție i-a descris activitatea didactică și caracterul personal, după ce a aflat vestea trecerii sale subite în neființă, pe 4 februarie, în termenii următori: «Lavinia Coman a încurajat constant formarea elevilor şi, mai apoi, a generaţii de studenţi, cu binecunoscuta-i blândeţe, exigenţă intelectuală şi capacitate de dialog, stimulând gândirea analitică şi creativitatea mai tinerilor săi colegi».
De-a lungul întregii sale cariere de pianistă, Lavinia Coman a oferit mai mult de 400 de concerte și recitaluri. A făcut turnee în Germania, Austria, Italia, Bulgaria și Franța. În Catalunya a concertat de trei ori: în 1997, 2008 și 2018. A făcut înregistrări radiofonice și de televiziune și două discuri LP.
Între anii 1981 și 1987 a fost directoarea Școlii de artă din București, o perioadă considerată de referință în istoria învățământului muzical românesc, când cursanții acestei instituții au obținut cel mai mare număr de premii naționale și internaționale. Mai sus pomenita Școală de artă era o instituție de învățământ superior pentru cei mai buni studenți de muzică și balet din întreaga Românie. Dar activitatea sa de pedagog nu se rezuma la dimensiunea profesională. Într-un deceniu de foamete – redenumit de regim cu sloganul neinspirat și propagandist de «epoca de aur»–, în mijlocul haosului dictaturii lui Ceauşescu, Lavinia Coman afirma că, pe lângă preocuparea pentru educația elevilor săi, reușea să se asigure și că «cei aproape o mie de elevi mâncau în fiecare zi» – după cum își amintește scriitorul catalan Ramon Solsona (n. 1950), căruia i-a tradus două cărți din catalană în română.
În această perioadă, în ultimul deceniu al regimului comunist, Lavinia Coman a început să fie interesată de limba catalană, după călătoria la Barcelona, via Paris, pe care a efectuat-o între 29 martie și aprilie 1984, acompaniind câțiva elevi de la Școala de artă care participau la renumitul Concurs Internaţional de pian Maria Canals. Unsprezece dintre acești discipoli au obținut premii întâi în concurs, așa cum povestește ea însăși în volumul Şcoala de artă în „epoca de aur”. Din amintirile unei directoare de liceu, publicat în anul 2019, ca și celelalte volume menționate, la Editura Muzicală Grafoart din București. În capitolul intitulat în catalană «La meva Barcelona» («Barcelona mea»), Lavinia Coman explică în romană că: «Titul e în limba calanană și l-am pus mult mai târziu, când am devenit cunoscătoare acreditată a acestei limbi. Pe atunci nu știam o boabă și nici n-aș fi visat că aveam să devin o catalanistă pasionată».
Merită să atragem atenția în special asupra a două fragmente din acest volum memorialistic, printre paragrafele explicative asupra pregătirii tinerilor pianiști, audițiile, premiile și rezultatele obținute de discipolii săi; concret, este vorba de fragmentele dedicate vizitării unor monumente de excepție.
Primul se referă la momentul în care grupul a vizitat Sagrada Família, la care Lavinia Coman s-a întors apoi de mai multe ori cu ocazia șederilor sale ulterioare la Barcelona. Iată impresiile sale asupra măreței catedrale, datate 7 aprilie 1984: «Astazi e ziua cea mare: vom vizita Sagrada Família. Pe drum, ca un preludiu, întâlnim o casa de Gaudí. Ca un alt preludiu, în stil antic, de data aceasta, admirăm marele arc roman de triumf. In sfârșit, în departare se arată, frumoasă între toate, Sagrada, sclipind din milioanele de emailuri în lumina blânda a apusului. Urcăm în turn pe cele 450 trepte. Vântul circulă prin multiplele goluri ale structurilor. Fațada Nativității îmi dă, într-adevăr, sentimentul începutului de lume. O structură colosală, formată dintr-o mulțime de detalii sculpturale, care te invită la meditație. Ca un roman fluviu, ca o simfonie de Bruckner. Sub colțul drept al fațadei posterioare se află bisericuța veche, care l-a inspirat pe arhitect să-și conceapă capodopera. De fapt, ceea ce se vede e un șantier ciclopic, din care răsar terminate doar cele doua fațade. Și ce se vede cu ceilalți ochi? Poate lucrarea nesfârșită a omului, străduința lui de a sfinți iubirea prin credință, temei al vieții, început a tot ce primeste suflare și mișcă pe pământ. Sagrada pe cerul albastru imaculat, imagine de neuitat. La subsol se găsește muzeul Gaudí. Putem vedea aici fragmente de machete, proiecte, schițe, ridicări de planuri, obiecte personale ale maestrului. Asistăm la chinul titanului care i-a bântuit viața. Nu mă mir deloc că mormântul lui e tot aici, încastrat in temelia propriei himere care l-a devorat».
Mai departe, printre grijile pentru elevii săi, care stăteau în diferite case particulare, la barcelonezi care se oferiseră să-i găzduiască pe durata concursului de pian, Lavinia Coman nu ezită să-și asume riscul de a întârzia la gala finală ca să vadă, chiar și pe fugă, Parcul Güell: «Calculez: mai sunt două ore pâna la concertul de gală. Tentez o nebunie. Las copilul să se odihnească la Hostal și pornesc cu autobuzul spre Park Güell. Trăiesc o oră de miraj. Nu pot povesti. Repede înapoi, la Hostal, îmi iau fata și ajung la timp în clădirea Ajuntament, în Saló de Cent, unde vor avea loc festivitatea de premiere și concertul de gală. Sala e deja arhiplină [..]. La orele 19:10 apare juriul, în frunte cu doamna Canals și cu președintele Jacques Bernot din Franța, ia loc pe scena. Primarul Barcelonei rostește un scurt salut. Elisabeth Martinez strigă premiile: pe scenă, zăpăceala și multă bucurie. Urmează concertul de gală.»
***
Abia după căderea regimului comunist, la începutul anilor 90, a reușit să facă «douăsprezece lecții de catalană» (de care se simtea mândra) cu profesorul Virgil Ani de la Universitatea din București, specialist în Dante, care, puțin mai târziu, s-a mutat la Barcelona pentru a fi împreună cu familia sa catalană.
În 1992, cu ocazia inaugurării de către Generalitatea Cataloniei (guvernul catalan) a Lectoratului de catalană la Universitatea din Bucarest, Lavinia Coman a putut continua studiul limbii catalane. Avea peste cincizeci de ani, dar și o hotărâre de a studia în profunzime care i-a adus un certificat de competență în limba catalană, cu care era deja în contact prin intermediul muzicii și cântecelor mișcării folk catalane. Astfel, ca anecdotă personală: de-abia aterizasem la Universitatea din București, la începutul toamnei anului 1992, când, pe coridorul Departamentului de Limbi Romanice, s-a apropiat de mine o doamnă cu ochelari mari și o privire expresivă, de o vârstă apropiată de a mamei mele. Și-a întins brațele către mine și, fără să mă slăbească nicio clipă din ochi, într-o catalană impecabilă, mi-a urat bun venit în lumea românească, cântând «Mou, Senyor, mou la meva ànima» («Doamne, umple-mi sufletul»), care m-a impresionat – ne-a impresionat pe amândoi. A fost preludiul unei prietenii care a durat până la moartea sa.
Lavinia Coman a început imediat să se preocupe de lărgirea cunoștințelor sale muzicale despre Catalonia, începând cu cântece populare și continuând cu compozitori moderni și contemporani ca Eduard Toldrà, Xavier Montsalvatge și, mai ales, Frederic Mompou. Cu ocazia centenarului nașterii acestuia din urmă, în anul 1993, am organizat împreună un concert omagiu la Palatul Cantacuzino, sediu al Muzeului George Enescu de la București, unde a locuit compozitorul român, la fel de celebru ca cel catalan. În acei ani, Lavinia Coman a inițiat un întreg dialog între muzica catalană și cea românească, în interpretarea unor tinere speranțe din România, pe care le acompania la pian, la Centrul cultural spaniol de la București. Cunoscătoare a limbii catalane, a contribuit și la traducerea și difuzarea mai multor articole de muzicologie catalană în limba română, pornind de la lectura periodicului Revista Musical Catalana, pe care o primea lunar.
Una dintre misiunile pe care și le-a asumat Lavinia Coman a fost dialogul intercultural. Cunoscătoare a atâtor limbi (pe lângă catalană, vorbea rusa, italiana, spaniola, engleza și germana), comunica cu ușurință cu oameni ale căror culturi și literaturi o interesau, și pentru a revendica dreptul de a contribui la formarea unei societăți civile pe care comunismul, mai ales din cauza perfidei rețele de agenți ai Securității, o distrusese. Un astfel de impuls civic ar putea părea de la sine înțeles din perspectiva Barcelonei olimpice a anului 1992, dar în România acelor vremuri era neobișnuit. Astfel, cu energia sa cuceritoare și cu concursul altor intelectuali români interesați de cultura și literatura catalană, a organizat la sediul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), la începutul lui decembrie 1994, lansarea și semnarea Cartei Păcii, adresate ONU, în traducere în limba română și promovată de Universitas Albertiana din Barcelona, într-un act de dialog cultural și spiritual între Jaume Aymar i Ragolta, profesor de istoria artei și stareț al mânăstirii Sant Jeroni de la Murtra din Badalona, și preotul și profesorul de teologie român Constantin Galeriu – unul dintre cei mai importanți înțelepți ai ortodoxiei românești contemporane, a cărui prezență a dat evenimentului o solemnitate cu totul specială – moderat de lingvista Anca Dumitru. Lectura publică a Cartei Păcii a fost precedată de un program muzical, cu intervenția sopranei Ecaterina Lal acompaniată la pian Lavinia Coman și Corul de Cameră Gloria Cantus al Conservatorului din București.
În acest context de activitate civică, din acel moment și până în jurul anului 2000, Universitatea de Muzică din București a găzduit întâlnirile Orele Europene ale României, care aveau loc și în alte capitale europene, fiind promovate de asociația Àmbit d’Investigació i Difusió Maria Corral din Barcelona, cu obiectivul de a crea un spațiu de reflecție intelectuală românească în armonie cu ritmul european, care să contrabalanseze decalajul rezultat din înstrăinarea cauzată de dictatură. Aceste Ore aveau formatul unor conversații între participanți, pornind de la o temă propusă, care era de obicei acompaniată de o intervenție muzicală, cu muzică românească și catalană interpretată de studenți ai Conservatorului. Întâlnirile aveau loc lunar, în primele ore ale serii. De exemplu, cea de vineri, 27 octombrie 2000 a discutat interferențele culturale catalano-române din punct de vedere literar; a doua parte a constat dintr-un concert de muzică românească și catalană cu interpretarea unor piese de Enric Morera, Pau Casals, Frederic Mompou, George Enescu, Tiberiu Brediceanu și Nicolae Coman. O lună mai târziu, pe 10 noiembrie 2000, tema centrală a fost «Sighişoara – festivalul de artă medievală: între tradiție și perspective», și în prima parte a fost abordată arta medievală orașului săsesc din Transilvania, iar apoi a avut loc un concert din repertoriul românesc de muzică veche.
În anii 90 ai secolului trecut, mai precis în anul 1994, s-a înființat la București Editura Meronia, o inițiativa privată și independentă a istoricului Horia C. Matei, menită să publice cărți enciclopedice și istorice, precum și monografii ale unor personaje importante din toată lumea. Curând, la inițiativa Janei Balacciu Matei, s-a creat în cadrul editurii Biblioteca de Cultură Catalană, care urma să devină prima colecție de traduceri din catalană într-o limbă străină din lume. Editura a devenit, în strânsă colaborare cu Lectoratul de catalană, o platformă de difuzare a culturii catalane în jurul căreia s-au grupat primii traducători români din catalană, printre care cuplul Lavinia și Nicolae Coman, Maria-Sabina Draga Alexandru sau Diana Moţoc. Publicarea acestor traduceri a deschis drumuri noi către cunoașterea universului literar catalan în România, care a urmat succesului traducerii în limba română a romanului La plaça del Diamant de Mercè Rodoreda, publicată în anul 1995 ca Piaţa Diamantului.
***
A doua călătorie a Laviniei Coman în Catalonia, împreună cu soțul său, poetul, compozitorul și profesorul Nicolae Coman (1936-2016), cunoscut printre prieteni cu diminutivul «Nicuşor», a avut loc în primăvara anului 1997. Găzduiți la mânăstirea Sant Jeroni de la Murtra, au vizitat Barcelona în timp ce pianista făcea pregătiri și repetiții pentru concertul oferit, pe 22 mai, la biserica Santa Maria del Mar din Barcelona, alături de soprana Montserrat Español și Corul Aurica, în scopul promovării Campaniei de înfrățire cu Sarajevo (Campanya progermanor Sarajevo), capitala devastată aflată atât de aproape de București.
Începând cu finalul de secol, Lavinia Coman și-a asumat formal rolul de traducătoare de literatură catalană, ca o culminare a studiului limbii catalane și a promisiunii pe care și-o făcuse încă din 1996: «când vei găsi o carte pe care să-mi doresc să o traduc, am s-o fac». Era vorba de romanul Les hores detingudes de Solsona, a cărei acțiune se petrece în Ostia Antica din Italia și care, printr-un accident tragic, devine centrul atenției în memoria tânărului protagonist. Un roman premiat, primit cu entuziasm de cititorii catalani și, ca provocare profesională, și de Lavinia Coman. Versiunea în română, Ceasuri oprite, a apărut în 2001 în cadrul mai sus menționatei colecții Biblioteca de Cultură Catalană a editurii Meronia.
În anii 2001, 2002 și 2004 au avut loc la Bucarest, ca rezultat al acestor eforturi combinate de muncă universitară, traductologică și muzicală, simpozioane de cultură catalană care în primul rând au adus la București scriitori și profesori catalani. Prezența acestor personalități catalane – romancierul Jaume Cabré, poetul Francesc Parcerisas, critic literar Iolanda Pelegrí, profesorii Josep Guia, Pere Farrés, Joan M. Ribera Llopis, etc., în dialog cu critici și profesori români ca Elisabeta Lăsconi sau Diana Moţoc – avea ca intenție prezentarea culturii catalane la persoana întâi și, pe lângă lansările de traduceri și conferințe universitare, au avut loc și tconcerte de muzică românească și catalană la Palatul Cantacuzino, organizate cu mare atenție și iubire de Lavinia Coman. Presa românească răsuna pe atunci de știri entuziaste cu privire la noutățile literare în traducere românească, printre care Laura a la ciutat dels sants / Laura în orașul sfinților de Miquel Llor, Guadalajara de Quim Monzó, L’ombra de l’eunuc / Umbra eunucului și Senyoria / Excelența de Jaume Cabré, El mar / Marea de Blai Bonet, reeditarea romanului La plaça del Diamant/ Piața Diamantului, și, desigur, concerte.
Trebuie să menționăm aici și traducerile poetului și compozitorului Nicolae Coman, care a urmat, din 1998, cursurile de catalană ale lectorului Joan Llinàs. Rod al acestor studii, Nicolae Coman a tradus mai ales volume de poezie. Concret, s-au publicat la editura Meronia volumele: Antologie poetică de Miquel Martí i Pol (2002), o Antologie de poezie de autori din Insulele Baleare. Secolul XX (2002) și volumul Poezii de Bartomeu Rosselló-Pòrcel (2003). Pe portal Lyrikline se pot consulta câteva dintre aceste traduceri.
Cât despre Lavinia Coman, în anul 2005, din nou în spiritul realizării unei fuziuni românești a două culturi – cea catalană și cea italiană – a publicat la Meronia traducerea operei Eu, papa Borgia [Borja papa] de Joan Francesc Mira, volum prefațat de Josep Guia.
Nu în ultimul rând, în anul 2006, Lavinia Coman a tradus la patru mâini, cu Jana Balacciu Matei, ultimul său volum de literatură catalană, colecția de povestiri Cimitir de buzunar, care a apărut mai întâi în România (la Meronia) și, câteva luni mai târziu, la Barcelona, cu titlul Cementiri de butxaca. În această carte, Solsona construiește un cimitir literar dintr-o succesiune de cincizeci de povestiri pline de vitalitate și umor, care au în titlu cuvântul «mormânt». «Mormântul lui Ceauşescu» este dedicată lui Nicuşor Coman. Reproducem aici povestirea pe care Ramon Solsona i-a oferit-o Laviniei Coman, cu titlul «Mormântul pianelor»:
«Pianista crezuse întotdeauna ca la moartea ei o sa cânte cineva la pian, să-și ia un ultim rămas bun. Dar lucrurile n-au mers cum își închipuise. Într-o noapte a auzit bătăi grăbite în ușă și i s-a spus să părăsească imediat casa, că s-a revărsat Dunarea. A mai avut timp să-ăi ia câteva haine și să sară în barca pneumatică. Pianista stă cu spaimă în suflet pentru pian, lăsat în voia sorții în mijlocul salonașului. S-a-ntors după trei zile, a găsit casa marcată c-o dungă maronie. Inăuntru, pereții musteau de umezeală, podeaua era plină de mâzgă și-alunecoasă, totul era numai mâl, naufragiu, dezordine, scaunele-și schimbaseră capricios locul, instalația electrică era terminată, nici un aparat nu putea fi folosit. Dar pianul era intact. Cele nouă trepte ce despărțeau salonașul de restul casei se dovediseră providențiale și pianista a rasuflat ușurată. Conservatorul nu avusese atâta noroc. Cele șapte piane de la parter erau distruse și te cuprindea groaza în materie moartă, mută, de nefolosit, acoperita de mâl. Pianista-și închipuia moartea instrumentelor ca pe-o suferință umană și i-a mulțumit Domnului că-i salvase pianul din salonaș. Cu el și-a reluat orele, a pregătit noi concerte și-au continuat să dialogheze ca doi prieteni. Peste câțiva ani, iar a auzit că i se bate la ușă și e anunțată că Dunărea se revarsă. Apa intra pe sub ușă, se infiltra pe lânga ferestre și, încet-încet, se înălța pe trepte până a inundat salonașul. Pe măsură ce nivelul apei creștea, pianul se agita tot mai tare, respira greu, obosit, horcăia ca pe moarte. Murea pianista. Dunărea nu-și ieșise din matcă și pianul nu era pândit de nici un pericol, dar ea, în halucinațiile agoniei, se simțea totuna cu pianul din salonaș. Al ei era gâfâitul, nu apa o îneca, ci o insuportabilă apăsare în piept. Până ce neliniștea a dispărut de parc-ar fi fost apa care se scurge și pianista a respirat fără greutate. Deodată a răsunat un straniu și superb acord de pian, o flamă de timbru scânteietor, pur și viu ca nici un alt acord știut. Ecoul a rămas suspendat în întunericul din salonaș grație unei pedale magice și s-a stins apoi lent, maiestuos, blând, până s-a topit în tăcerea definitivă».
***
În anul 2008, de Paști, familia Coman s-a întors în Catalonia. Pianista a oferit, în format restrâns, badiu-hauskoncert cu piese catalane și românești. Cu acea ocazie, profitând și de coincidența cu Anul centenar Mercè Rodoreda, împreună cu profesoara Marta Nadal, specialistă în romanciera catalană, au urmărit ruta literară Mercè Rodoreda, prin Barcelona si Romanyà de la Selva, unde locuise autoarea.
Nicolae Coman și-a încheiat activitatea de traducător cu ocazia Anului Joan Maragall (2010-2011), cu traducerea unei antologii de poezie maragalliană cu titlul Excelsior. Nicolae Coman a ales să introducă în volum traducerea poeziei «Cant espiritual», adâugându-și astfel numele listei intelectualilor din București care que l-au publicat mai de mult în reviste literare de limbă română: Ramiro Ortiz (1915), Al. Popescu-Telega (1928) i Nicolae Iorga (1930). Mărturisea Nicolae Coman, în Revista Haidé: «A trebuit să redau în limba română muzicalitatea caracteristică lui Maragall, un sunet unic și inconfundabil în limba sa originală, limbă ce, chiar în momentul în care scria autorul, se afla în plin proces de modernizare. Am încercat să sugerez în română influența poeziei populare în stilul acestui poet, referințele culturale și naționale, contextul cultural iberic, ca și cel mai vast european».
Dacă reluăm activitatea muzicală a familiei Coman, trebuie menționată și legătura laturii componistice a personalității lui Nicolae Coman cu cultura catalană. Acesta a compus ciclul L’ombra del mar/ Umbra mării, șapte lieduri inspirate de poemele lui Miquel Martí i Pol. Ciclul a fost interpretat la Conservatorul din Bucarest pe 18 aprilie 2015, cu ocazia primului Colocviu internațional de catalanistică și traducere de la Universitatea din București, în interpretarea sopranei Alina Bottez, acompaniată la pian de Lavinia Coman. Ciclul (min. 52) se regăsește în concertul în onoarea lui Nicolae Coman cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Programul din 18 aprilie 2015 a mai cuprins piese de compozitorii catalani Xavier Montsalvatge, Enrique Granados și Josep Rodoreda, precum și lieduri de George Draga inspirate de poeme de Carles Duarte în traducerea Janei Balacciu Matei.
Poemele din cadrul ciclului compus de Nicolae Coman sunt: «L’ombra del mar» (Umbra mării), «Apunt» (Schiţă), «L’amor, tal volta» (Iubirea, uneori), «Arbres» (Arbori), «Un sonet per a tu» (Un sonet pentru tine), «El cant» (Cântecul), «Us proposo de compartir» (Vă propun să împărtăşim), care formează o succesiune armonioasă după viziunea compozitorului-poet care le selectase din volumul antologic de Miquel Martí i Pol. La 27 octombrie 2016 a trecut în neființă poetul Nicolae Coman, la scurtă vreme după omagiul adus de comunitatea muzicală românească traiectoriei sale impresionate.
Doi ani mai târziu, în 2018, Lavinia Coman a revenit la Barcelona cu ocazia sărbătorii de Sant Jordi (Sfântul Gheorghe), pe 23 aprilie, care este în Catalonia Ziua Cărților și a Îndrăgostiților. A luat parte la serata «Un Sant Jordi romanès» («Un Sant Jordi românesc»), care a avut loc la Biblioteca Naţională a Cataloniei. Evenimentul a constat, pe de o parte, în lansarea traducerii în catalană a volum antologic de poezie de Nichita Stănescu, Ànima gramatical/ Sufletul gramatical, cu prefațatorul D. Sam Abrams și traducătorii cărții și, pe de altă parte, un concert de voce și pian oferit de soprana Eulàlia Ara și pianista Lavinia Coman, care a adus un omagiu lui Nicolae Coman cu un repertoriu de piese românești compuse de el și opere catalane de Enric Morera, Eduard Toldrà, Frederic Mompou și Enric Granados.
Câteva luni mai târziu avea loc la Universitatea din București cel de al XVIII-lea Colocviu de catalanistică al Asociației Internaționale de Limbă și Literatură Catalană, care a reunit în capitala României aproximativ o sută de catalanofili din toată lumea. În programul activităților culturale s-a aflat și un concert de muzică catalană și românească la Palatul Cantacuzino din București, cu soprana Simona Jidveanu și pianista Lavinia Coman.
Anul 2018 a fost cu siguranță anul catalan al Laviniei Coman. Institut de Projecció Exterior de la Cultura Catalana (IPECC) a acordat în toamnă premiul Josep Maria Batista i Roca – Memorial Enric Garriga Trullols a zece catalani sau catalanofili rezidenți în străinătate. În acea a treizecea ediție a premiului, pianista și traducătoarea română Lavinia Coman a fost una dintre persoanele premiate pentru implicarea sa în difuzarea culturii catalane în România, și mai ales pentru contribuția sa adusă în mediu muzical atât de ea, cât și de Nicolae Coman.
Această distincție a venit când Lavinia Coman era profesoară emerită la Conservator, deși își continua activitatea de profesor cu ore de pian, cursuri de formare de formatori și coordonarea unui program masteral de dialog cultural și musical. Lavinia Coman, care venise la Barcelona cu discipola sa, tânăra pianistă Ana Maria Ioan, a primit premiul din mâinile vicepreședintelui Parlamentului, Josep Costa, și ale președintelui IPECC, Xavier Tudela. Lavinia Coman și Ana Maria Ioan au atins apoi clapele pianului galben instalat în claustrul Centrului de Arte Santa Mònica, în cadrul evenimentului Versos i urnes/ Versuri și urne, în cadrul căruia a intervenit și poeta româncă Ileana Mălăncioiu, al cărei volum de poezie La vèrtebra se lansa cu această ocazie în traducere catalană.
Un ultim episod de activitate muzicală catalană la Bucarest a mai avut loc în anul 2019, când, de Sant Jordi, s-au lansat traducerile Janei Balacciu Matei Istoria Catalunyei și volumul antologic al lui Marius Torres, Sfinxul din noi. Antologie poetică bilingvă, cu profesorii Joan Ramon Veny și Margarida Prats. Soprana catalană Eulàlia Ara și pianista Lavinia Coman au oferit un repertoriu de piese muzicale inspirate de poemele lui Màrius Torres, pe lângă trei compoziții pentru pian și voce de Torres însuși, scrise în anul 1942; programul a inclus și piese de M. Rosa Ribas, Manuel García Morante și Jordi Vilaprinyó, ca și compoziții de Nicolae Coman pe versuri de poeți români și internaționali.
În ultima vreme, Lavinia Coman s-a concentrat asupra publicării operei poetice și muzicale a lui Nicolae Coman, ca și asupra redactării unei biografii a compozitorului român. Concentrată asupra muncii, viața cuplului Coman a fost transpusă și efectiv în literatură, datorită scriitorului Ramon Solsona. Disset pianos/ Șaptesprezece piane, volum publicat la Proa în anul 2021, este considerat «primul roman catalan […] care pomenește cu un anumit grad de profunzime de această țară [România] și despre poporul său», afirma criticul Joan Josep Isern, lucru de care, afirma Solsona într-un interviu cu periodista Montserrat Serra, «sunt foarte mândru». Mai spunea Solsona, în ziua lansării volumului: «Disset pianos e o carte despre cultură și muzică, scrisă cu dorința de a apropia cele două orașe: Barcelona și București». Și, de asemenea, popoarele lor. Așa cum menționează în secțiunea de mulțumiri finale, Solsona explică acest lucru astfel: «Laviniei Coman […] îi datorez fundalul celei de a doua părți a romanului, căci a trăit – a îndurat – confiscarea casei familiei. […] Soțul ei, Nicolae Coman, a fost un cunoscut muzicolog și compozitor. Și poet. El s-a aflat la originea personajului fictiv Dumitru Costadinescu. Repet, fictiv, fiindcă Dumitru Costadinescu nu a existat». Catalanofila și traducătoarea Jana Balacciu Matei a publicat traducerea în limba română, Şaptesprezece piane, la câteva luni după apariția versiunii catalane, la editura Meronia.
Conversațiile telefonice – chiar și în ultima vreme tot prin telefonul cu fir – cu Lavinia Coman erau mereu o mică simfonie de veselie, optimism și bucuria reconectării cu prieteni despre care voia în primul rând să știe ce mai fac. Coda finală era rapidă și energică, allegro și presto, în formă de rondo, cu vocea sa ritmată spunând «pa, pa, pa, pa, papapapaaaaa…!», cu rezonanțe ca niște acorduri finale ale solistului în timp ce mâinile sale se pregătesc să părăsească claviatura la finalul concertului. De data aceasta, din nefericire, au sunat ultimele acorduri ale concertului vieții sale. Odihnească-se în pace.
Prin amabilitatea revistei catalane de cultură online Lletres Bàrbares, Prăvălia Culturală publică articolul semnat de Xavier Montoliu Pauli și apărut în numărul 57 din martie 2026 ianuarie în traducerea Mariei Sabina Draga-Alexandru. Originalul în catalană poate fi citit aici.