CRISTIAN GRECU
În 2013, odată ce am terminat sesiunea de vară, am luat primul stop de la Cluj, acasă la Deva, ca să-mi „fur” pașaportul și să o tai spre Istanbul. Familia credea că mă duc la Budapesta. De ar fi știut – cum s-a întâmplat un an mai târziu, când au aflat… mă rog.
Citisem articolele și poveștile celor de la Casa Jurnalistului, care au fost în mijlocul protestelor din Piața Taksim. Și, citindu-le, simțeam în mine un sentiment tot mai puternic, care îmi spunea că trebuie să merg și eu acolo. Aveam 20 de ani, și singurele proteste de anvengură la care am participat până în acel moment au fost cele din 2012, și în Elveția, cu doar câteva luni înainte. În rest, proteste mici, și Occupy UBB din martie, același an.
Mă săturasem să mă tot uit la filmări și să tot citesc articole despre protestele care se desfășurau în lungul și latul Europei și, desigur, al întregii lumi. Asta în timp ce în România era liniște și pace.
***
5 şi un pic dimineaţa, București.
Fac primul pas să ies din clădirea în care se află Casa Jurnalistului, unde am stat de ieri de la prânz. O iau la pas grăbit către metroul de la Romană ca să ajung în Eroii Revoluţiei. Ies, trec strada, mă îndrept spre stația de tramvai de unde voi lua 25-ul, până-n capăt de linie. Am stat câteva minute, și am prins stop la Giurgiu.
Odată ajuns la Giurgiu, merg pe jos până la graniţă, după ce am fost fugărit de câțiva câini. Norocul meu e că cineva m-a luat cu maşina până pe partea cealaltă de pod, în Ruse.
Urmează patru ore de agonie în soarele covârşitor de Balcani. Simțeam cum se formează arsuri minore la nivelul mâinilor şi picioarelor. Mult nu mai aveam și făceam insolaţie, mai c-o dădeam în fantasmagorii din cauza deshidratării. Niciun magazin prin apropiere. Sau țâșnitoare… ahh, ce n-aș da pentru niște apă.
Opreşte o dubă, condusă de un bulgar.
– Ea na Veliko Târnovo, îi spun eu, în timp ce înghițeam în sec.
Niet. El mergea altundeva.
– Veliko Târnovo? Bjala?
– Niet! Niet! Ea…
– Ea… Istanbul… Kapitan Andreievo!, în timp ce gesticulam cu mâinile, cumva, încercând să arăt că vreau să merg către frontiera cu Turcia.
– Vama?
– Da! Da!
Şi mi-a făcut semn să intru. De cum am intrat, a tot vorbit pe bulgăreşte, dar eu:
– Ea… nie’ paniemaiu bulgarski.
– Niet?
– Niet! Niet! Ea nie’ gavariş pa bulgarski.
– Ruski? Gavariş tî pa ruskaia?
– Niet pa ruskaia.
Şi am plecat. Am adormit la un moment dat, şi când mă trezesc, ne opream în mijlocul pustietăţii, într-o parcare, lângă un restaurant închis și dărăpănat. Odată coborât, șoferul, care arăta leit cu Slavoj Žižek, se tot uitat în stânga şi-n dreapta în timp ce înjura de mama dracului. Iar, în tot acest răstimp, îi tot sunau telefoanele. Unul cu ringtone de Nokia, celălalt cu sticle care se sparg. Le simțeam cumva în creier, mai ales pe cel cu sunet de sticlă, și nu știam cum să urlu după el să vină să răspundă o dată.
20 de minute mai târziu, după ce a răspuns, într-un final, la telefoane, îmi spune ceva în bulgăreşte, din care am înţeles doar Ruse. Aparent el trebuie să se întoarcă acolo…
– Kârska kilometru na Veliko Târnovo?, îl întreb eu cu puţina rusă pe care am apucat să o învăţ la 13 ani din cărţile vechi din podul bunicilor.
– (arătând cinci degete) kilometer.
– Fifty? Ăăă.
– Da!
Aşa că mă cobor din dubă şi i-am aruncat un „spasiba”-n urmă. Soarele îmi bate pe față. Încep să simt arsurile de la Ruse…
Eram într-o zonă unde maşinile goneau la viteză maximă. Mai era şi o maşină de poliţie lângă restaurantul închis şi îmi ajunseseră cele trei întâlniri cu ei. După ce am trecut frontiera la bulgari, mi-au cerut paşaportul de două ori şi o dată m-au întrebat de viaţă. Dar, după nici cinci minute, oprește un TIR. Şoferul scoate capul pe geam şi
– Where are you going?
Îi arăt placata pe care scria Veliko Târnovo în litere chirilice.
– I don’t understand. Where?
– To Veliko.
– Târnovo?
– Yes.
– Come in. I’ll take you.
Mă urc în maşină şi-i zic
– I actually go to Istanbul.
– Istanbul? I am going to Iran.
– Then… you can take me to Istanbul. You are passing through Turkey, right?
– Yes, I am…
– …but only if you want to.
– It’s only that… you don’t have where to sleep. I have only one bed.
– It’s OK. I can sleep anywhere.
Pe el îl chema Ahad. E o prescurtare de la Ahmed. El îmi zice Cristi. E o prescurtare de la Cristian.
Prima discuţie a fost una de „hai să ne cunoaștem”: de unde sunt, cum de mă duc la Istanbul, cu ce mă ocup în România, dacă ştiu maghiară, că doară sunt din vest, şi apoi o discuţie lungă despre marile religii din Europa – adică i-am povestit eu, că mă întrebase ce religie am şi de acolo a plecat totul. Ulterior, mi-am dat seama că o dată ce am zis ce religie am, îmi pecetluisem soarta ca fiind un om al credinţei. Adică, da, am fost botezat întru credința ortodoxă, dar pentru Ahad, a avea o religie, oficial, însemna că sunt credincios şi cred în Dumnezeu.
Am tot povestit despre romi, Transilvania, români, poliţia din Bulgaria, că ce cald poate fi afară. Ce era şi mai fain era interesul lui în a afla tot felul de lucruri despre Europa. Mi-a spus că, în ciuda faptului că e șofer de tir de foarte mulți ani, nu a apucat să vadă mare lucru, în afară de ce vedea din cabină.
După ce a alimentat, Ahad a dat drumul – la maxim – la ceva muzică, super mişto de altfel, iraniană (trupe celebre – zice el) şi mi-a tradus în engleză o parte dintr-o piesă care-i plăcea mult: „my love, please me, my love, forever”.
Logic că la un moment dat am aţipit iarăşi, că, na, nu dormisem decât maxim o oră de la orele 6 ale după-mesii de cu o zi înainte. Din cauza asta am pierdut frumuseţea munților. Sper să-i văd la întoarcere.
Ahad e cumva în opoziţie cu tipologia standard a iranianului. Pare diferit. Poate din cauză că iranienii pe care îi văd la televizor și pe internet sunt doar aceia care fac diverse lucruri rele. Rar să vezi ceva despre iranienii care trăiesc o viață normală, dar, na, e mai uşor minţii europene să-i bage pe toţi la pachet. Probabil același lucru îl fac şi arabii cu noi.
Mai avea momente când vorbea omul religios din el, dar vorbea într-un mod destul de inofensiv şi deloc provocator.
După ce a dat muzica mai încet, mi-a dat să beau suc de ananas cu pulpă, la doză, „produs iranian 100%” îmi zice el. Şi, combinat cu muzica, am aţipit instant. M-am trezit după vreo oră sau două, când deja era către ora 18 şi căuta un loc unde să parcheze, căci se apropia timpul limită de condus impus şoferilor de TIR.
Ne-am oprit la un Turk Restaurant, unde, ca un adevărat gentilom ce era, mi-a făcut cinste cu o ciorbă turcească şi un cay (ceai) negru. Apoi am cules dude din pomii de lângă restaurant şi am spălat TIR-ul. Dacă tot mi se face cinste şi mă duce atâta drum, nu văd nici un motiv în a nu-l ajuta.
Ahad e un micuţ, cam cu un cap mai mic decât mine (eu având 1,78), cu un ten mai închis la culoare. Poartă ochelari rotunzi de Harry Potter pe care îi tot șterge în timp ce mi se plânge de durerile groaznice de spate. Care își au locul, mai ales după ce mi-a povestit cât face el din Germania până-n Iran. Îl întrebasem cât face, 6-7 zile? Aparent chiar 10, din cauza regulilor impuse şoferilor. 10 zile dus. 10 zile întors. 10 zile încărcatul şi descărcatul. O odisee de o lună întreagă, tot pe drumuri, şofând, dormind în cabina lui, mâncând pe la parcările turceşti sau făcându-şi singur de mâncare. Are un frigider mic în cabină, care tot dă rateuri, are două arzătoare pe gaz la butelie, farfurii, oale, mirodenii, ceainic, ceai, cartofi, pâine iraniană, şi cine ştie câte altele.
După ce am spălat TIR-ul şi am mai cules o oală de dude, a pus apă la fiert pentru un cay. În tot acest răstimp, m-a întrebat dacă am prietenă. El susţine că e important să fii cu cineva, pentru că e frumos să iubeşti. Iubirea, îmi spune el, e cel mai pur lucru.
La ceai a fost invitat şi proprietarul parcării și restaurantului, care e un turc durduliu cu tenul foarte închis, tuns scurt și bărbierit. Se strecoară într-un scăunel de plastic, iar eu cu Ahad pe uşa uneia dintre dulapurile de depozitare de sub vagonetă. Proprietarul nu ştie engleză, aşa că încearcă să vadă dacă ştiu bulgară.
– Gavariş pa bulgarski, ruski?
Logic că nu gavaresc. Nici nu panemaiuiesc. Aşa că-şi continuă poveştile, turcul şi iranianul, ca după aia, şefu’ să se mire de ce am păr aşa, mai lung, şi barbă – nu de alta, dar vede pe mine că sunt tânăr. Îi zic lui Ahad să-i traducă ce i-am zis şi giurgiuianului, fostului poliţist, care m-a luat din Bucureşti: că-s din Transilvania şi acolo e mai frig, iar barba și părul mai lung îmi țin de cald. Aparent, mă crede.
La un moment dat aud Taksim. Vorbea turcul. Părea supărat, şi auzeam cuvinte precum „polis” şi ceva ce suna a „dispersat”. Ca să schimbe subiectul, ne întreabă dacă vrem o ţigară; iranianul nu fumează. Eu îi arăt că am ţigări. Kent lung.
– Kent? American? (şi-mi arată că vrea să facem schimb; Pall Mall albastru contra unui Kent lung)
– Teşek buyuk, îi zic eu.
Îşi aprinde ţigara şi pare mulţumit. Oficial, ne-am împrietenit. Îi zice lui Ahad să-mi traducă că, dacă tot voi dormi pe acea uşă pe care stăm noi acuma, eu şi cu el, turcul, vom păzi zona. Eu, zona verde dintre parcare şi şosea, el restul.
– Bodyguard, yes?
– Bodyguard, yes, yes.
Pleacă.
Îl întreb pe Ahad dacă are familie. Îmi zice că da, dar rapid schimbă discuţia pe tema băilor turceşti – dacă avem aşa ceva în România. Cum nu știu asta, îi povestesc de cele din Budapesta. De cum au fost construite de otomani din cauză că în Ungaria există ape termale şi cum ungurii le-au valorificat de încă mai există de când a fost Ungaria paşalâc turcesc. Zâmbeşte.
– Are they only for men? Or for men and women?
– They are for both.
Un pic de tăcere.
– People in Europe lost their faith in God. They don’t believe in God anymore. Is this happening in Romania too?
– Yes, it is happening everywhere in Western societies.
– Very bad. It is bad not to believe in God. You only have to believe, not to do everything the Holy Books say.
Îi zâmbesc. Aveam dreptate. Ahad chiar e diferit față de ce văd, zi de zi, pe internet și televizor. Adevărul este că el e primul iranian pe care l-am cunoscut vreodată și cu care să fi și vorbit.
Altă perioadă de tăcere.
– What works your father?, mă întreabă el în timp ce spăla paharele de cay.
– Doctor.
– A! Nice! And your mother?
– Doctor.
– Is she a women’s doctor?
– Doctors in Europe treat both men and women.
– Aha! And you live with your parents?
– With my mother. My parents are sepparated.
– Sepparated?
– Divorced.
A trebuit să-i explic ce înseamnă divorţul. Îmi zice după aceea că nu e că el nu știe despre divorț, dar mi-a spus că, în Iran, acestea sunt foarte rare, și doar în diferite situații. Bag eu de seamă, statul iranian nu permite.
– So you live with your mother. Did your father remarry?
– Yes.
– And your mother?
– No.
– Very good!, zise el repede, mulţumit.
Apoi continuă:
– I have a boy. He’s 25 and finishes university. He’s working in Teheran.
– What is he working?
– Aaa… at a food fabrica.
– Food factory?
– Yes.
– So he finishes a food university?
– Yes.
Ulterior mi-am dat seama de gafă. Food factory… dar m-am scos povestindu-i despre sistemul Bologna și cât de prost a fost implementat sistemul Bologna în România. Eram încă foarte supărat pe tema asta, pentru că fuseseră destul de multe discuții pe tema asta pe durata Occupy-ului de la Universitatea Babeș-Bolyai de acum câteva luni.
După ce am mai mâncat câteva dude, mi-a spus că el se pune să doarmă și că ne trezim la 5 dimineaţa. Mi-am pus sacul de dormit, mi-a urat noapte bună, după ce m-a tot întrebat dacă vreau o pernă, dacă mai vreau să mănânc ceva, că poate să-mi gătească ceva repede repejor şi că, totuşi, dacă mi se face foame, acolo e pâinea și alte merinde. Ce om grijuliu. Îmi place de Ahad, chiar e o persoană bună.
Am avut cel mai grozav somn! A fost furtună afară, mult vânt, de mai că se rupeau copacii din jurul meu, dar nici un pic de ploaie. După câteva vise extraordinare, la 5 fix, când am fost trezit, m-am simţit plin de energie. La 05:01 eram deja în picioare şi Ahad se spăla pe faţă.
Ne-am urcat în TIR şi am plecat. Dar ochii mi-au devenit leneşi şi am dormit ultimii 50 de kilometri până la graniţă. Când i-am deschis, mi-am dat seama că ne aflăm în capătul unui şir lung de TIR-uri care aşteaptă să treacă graniţa. Am uitat cum este să fii la o graniță.
După o oră şi jumătate abia de ne-am mişcat 20 de metri. Iar în timpul ăsta Ahad a făcut micul dejun, ouă ochi amestecate cu o pâine extrem de subţire şi uscată. Şi brânză de capră, părea a fi telemea, „100% natural”.
– Iranian breakfast, zice Ahad.
Logic, după o masă copioasă, merge un cay negru. Şi un film iranian despre un tânăr care are extrem de mult noroc, încât nici să se sinucidă nu poate. De exemplu, îşi pune laţul după gât şi, când să se spânzure, pică tavanul odată cu el. Prietenii lui cei mai buni dau buzna în cameră și-l întreabă de ce vrea să moară. El le spune că vrea să moară din dragoste. Pentru că iubește o fată cu care știe că nu va fi niciodată. Pentru că ea e bogată, iar el e sărac.
– We could stay here for even half a day. So, mabye it would be better if you would go on foot through the border and if you don’t catch anything, maybe we’ll meet after I cross the border.
Am zis că bine, mi-am strâns toate cele, i-am urat toate cele și am început să merg un kilometru şi ceva, până să ajung în graniță.
De bulgari am trecut uşor. Uniunea Europeană creează plictis major vameşilor bulgari, în cazul altora din Uniune. Dar turcii erau puşi pe glume.
– Hello. Cristian-Dan?
– Yes.
– (ceva în turcă). Do you know Turkish?
– No.
– But do you understand me? (altceva în turcă)
– No.
– Cristian. I have to tell you a secret. You need a car, a bus or a plane to pass the border…
– So, you say I can’t pass?
– Yes.
Tăcere. Deja mă gândeam cum fac să mă întorc sau să fac stopul pe teritoriul nimănui?
– Let me see. Do you have a visa?, întreabă plictisit, vameşul.
– Do I need a visa?
Şi se uită la mine cu niște ochi sictiriți. Știm amândoi că nu am nevoie de viză.
– Where do you go, Cristian-Dan?
– To Istanbul.
– Why do you go to Istanbul?
– I go to meet some friends. Students. Erasmus.
– Ahaaa. Erasmus students. At what university are they?
– I don’t know. I didn’t ask.
– Are you sure you go to meet them?
– Yes.
– What occupation do you have?
– I am a student.
– Erasmus?
– No. In Cluj. Romania.
– What student? At what?
– Sociology.
– Aha…soşioloji. So…are you an „ajan”?
– Ajan? Agent?
– My English is bad. Let me look on the PC to show you.
Şi dă să caute pe internet după un dicţionar turc-englez.
– It works slower, you know. Bad internet. Do you have time? Are you rushing somewhere, ajan?
– No. I have time.
Îi zâmbesc.
Găsește un dicționar on-line, scrie „ajan”, şi apar traducerile: spy, secret agent, agent, secret spy…
– No! I am none of these.
– Are you sure? You look like one.
– Why are you saying this?
– Your hat. Your beard. You look like Che Guevara.
– I have a beard as I come from Transylvania… it’s colder there, you know?
– Anyway… everybody has beards.
Eh, nu mi-a mai mers de data asta.
Între timp, în cabina aceea intră un tip mai în vârstă. Discută între ei, apoi mă întreabă ceva, îi zic că nu înţeleg. „Ajan?”, îi zic că nu. Mă întreabă „Istanbul, why?”, şi-i repet povestea. Mai discută o vreme, apoi aud că-i zice „Stüdent soşiolojii”. Omul mai în vârstă se uităm la mine și începe să râdă.
– Madam? No madam?
– No madam. Just me. Alone.
Îmi pune ștampila şi pleacă.
Mai am 261 de kilometri până la Istanbul. Și mi s-au terminat ţigările.
După 3 ore de stat într-un soare și mai puternic, am prins un bulgar cu care am vorbit în germană. Zicea că merge nu ştiu unde care e cam la jumătatea drumului către Istanbul. Urcat în TIR, mi-a spus că „kein rauchen hier”, da, să trăiţi, oricum nu mai am ţigări… şi după 10 kilometri, iarăşi dormeam. Când mă trezesc, eram deja pe autostradă, dracu’ ştie unde. După nici 5 minute, opreşte pe banda de ajutor, iese, se întoarce şi-mi zice „kaput maşina”. Bulgarii ăştia! Tot timpul au probleme. Primu’ musai să se întoarcă la Ruse, la ăsta i s-a stricat TIR-ul.
N-am mai făcut până acuma stopul pe autostradă. Dar nici nu am apucat să-mi dau seama cum e că după nici 5 minute opreşte un TIR cu un turc la volan.
Yok ingliş. Dar cumva am reuşit să ne înţelegem. I-am zis că merg la Istanbul. Dădea din mâini că unde mai precis. Păi, pe Istiklal Caddesi! Se gândeşte el un pic şi zice Taksim. Da, aceeaşi chestie. N-a trecut mult că am și găsit un limbaj comun: ţigările. Tot drumul îmi oferea câte una, câte două, din pachetul lui de L&M roşu lung.
Cu cât mai aproape de destinație, cu atât creştea numărul de localităţi, mărimea lor. La un moment dat în partea dreaptă văd şi presupun că era fie Marea Marmara, fie Egee, apoi blocuri, tot mai multe şi tot mai înalte, tot mai aproape şi mai aproape, până când văd o pancartă cu ISTANBUL şi populaţia sa oficială de 12.500.000 de locuitori. În sfârşit am ajuns! Doar că autostrada era arhiplină şi ne mai ia vreo oră şi ceva ca să mă lase nenea la ieşirea de pe autostradă, către Taksim. E ora 16:00 şi ceva şi asta înseamnă că mi-au luat 25 de ore până să pun piciorul stâng în Istanbul – şi aici nu luăm în calcul cele câteva ore de la Turk Restaurant şi nici cele 2 ore cât mi-a trebuit să ajung în Taksim.
Deja coborât, o iau la pas săltat pe marginea autostrăzii. Vreo 2-3 kilometri. Odată ajuns în oraş, mi-am adus aminte de harta Istanbulului și că, de fapt, primisem una în București, dar am uitat-o la Casă. Oraşul e mare cât judeţul Vaslui – iar eu sunt abia la margine şi vreau să merg în centru.
Ajuns, într-un final, într-o zonă populată, am întrebat tineretul turc dintr-o staţie de autobuz, care ştia o boabă – două de ingliş, cum ajung în Piața Taksim. Mi-au explicat că e un bus care merge în Taksim, că e departe rău de tot, şi mi-au zis în turcă, arătând cu mâinile într-o limbă internaţională cum să ajung la staţia de bus.
N-am coborât decât vreo sută de metri când mă claxonează un bus şi-n bus era unul dintre tineri, care-mi făcea cu mâna să intru. Îmi explică că busul ăsta opreşte lângă staţia la care trebuie să merg. Să-ţi fie iubită inima, tinere drag, mi-ai salvat picioarele! După atâta stat în fund într-o manieră inconfortabilă în TIR, cu rucsacul între picioare şi apoi mers pe autostradă, să stau pe-un scaun de autobus – minunăţie!
Tânărul îmi scrie pe telefon ce bus trebuie să iau: 45N. Mă cobor din busul ăsta, trec strada, văd o maşină blindată de poliţie, încă una, două dubiţe şi, ulterior, văd lângă o secţie de poliţie ultra baricadată cu garduri înalte, groase şi rezistente, câţiva poliţişti cu mitraliera-n mână. Fix lângă, un părculeţ plin de copii care se joacă, râd, zbiară…
Vine 45N. Îi zic la nenea că io n-am bilet nici cartelă sau ceva, cât mă costă? 2 lire. I-i dau, şi mă duc în mijlocul busului. Şi să mă uimesc de cât aş fi avut de mers dacă mă încăpăţânam ca un prost. Şi cu cât ne apropiam de Taksim, cu atât creştea numărul poliţiştilor pe bulevarde şi străzi. Îmi aduce aminte de când am fost în Hurgada-n Egipt, acum ceva vreme bună, unde erau soldaţi cu Kalaşnikoave-n mână. Na, aici erau poliţişti cu ceva produs american.
Ultima staţie: Taksim. Cobor. E ora 18 şi ceva, iar toată zona e militarizată.