Letizia di Cagno s-a născut la Bari în anul 1998. În prezent locuiește la Verona unde și-a început studiile în filosofie. Este pasionată de muzică, artă, cinematografie și religii, atrasă în special de tradițiile inițiatice și de curentele mistice. Textele sale au fost publicate în revista de poezie “Atelier” și în jurnalul internațional de poezie “Inverso”. În 2019 debutează cu volumul ” Urla la fine che pianta germogli ” (Strigă sfârșitul ce sădește muguri) , pentru care este selecționată ca finalistă a Premiului literar Camaiore și se regăsește printre cei evidențiați la Premiul pentru poezie și proză Lorenzo Montano. Înainte de a fi publicat, volumul său de poezie a apărut în ziarul La Repubblica (numărul din 26 mai 2019, ediția apărută la Bari).
Traducere din italiană: Daniela Mărculeț
Din “Urla la fine che pianta germogli”, Editura Marco Saya, 2019
Înăuntrul tău
Trezește-mă din pașii aceștia
ce albesc o noapte care nu e
noapte, din interiorul șuierat al arborilor,
lungi stepe, raiduri deșertice,
chemată din nou înăuntrul tău
timiditatea de a fi pe lume.
Dentro di te
Svegliami da questi passi
che imbiancano una notte mai
notte, dall’interno fischiato degli alberi,
lunghe steppe, raid desertici,
chiamata dentro di te una volta ancora
la timidezza di essere al mondo.
Sfârșitul
Cât de îndeaproape mă privește
descoperirea lumii!
Eu sunt un roi spontan
ce zumzăie, la picioarele dinastiei tale
fericite. Supraviețuiesc cu înghițituri
mângâierii. Este a ta;
pentru că decid asupra iubirii
precum asupra realității pe care o simte marmota
în centrul tăcutei sale
vizuini. Scufund degetele într-o ceară
ce nu frige – în acest moment
florile cântă, timpul
prevestește că va fi garantul
Frumuseții. Simt cum sfârșitul
îmi mestecă prânzul.
La fine
Quanto mi tocca da vicino
la scoperta del mondo!
Io sono un improvviso sciame
che strimpella, ai piedi della tua dinastia
felice. Sopravvivo a sorsi
alla carezza. È la tua;
perché decido l’amore
come la realtà che sente la marmotta
nel centro della sua silenziosa
buca. Affondo le dita in una cera
che non ustiona – a quest’ora
cantano i fiori, il tempo
si preannuncia come garante
della Bellezza.
Sento la fine
sgranocchiare il mio pranzo.
Strigă sfârșitul ce sădește muguri
Dragostea mea, am auzit că-ți scapă înțelesul
noțiunii de neant
și vrei să mai asculți odată.
În fiecare noapte ora este aceeași
iar șansa de a avea un vis alunecă:
sună clopote care ajung ultrasunete.
Gândul despre cine sunt e liber
dacă inelul se frânge,
dar nu cunosc nicio forță
ce poate extermina tații ingrați
ce trăiesc în capul tău.
Spui o poveste
care a schimbat rădăcinile.
Rămâi, există o cărare
ce duce la uzură, un copac intoxicat
care poate blestema cunoașterea de sine.
Sau nu lăsa urme de resentiment,
strigă sfârșitul ce sădește muguri,
cu plămânii roșii de aer.
Urla la fine che pianta germogli
Mio amore, ho sentito che ti sfugge
il concetto di nulla
e ne vuoi ancora un ascolto.
Ogni notte l’ora è la stessa
e scivola una possibilità di sogno:
suonano campane che arrivano agli ultrasuoni.
È libero il pensiero di chi sono
se si spezza l’anello,
ma non conosco forze
per estinguere i padri pesanti
che vivono nella tua testa.
Parli una storia
che ha cambiato radici.
Resta, c’è un sentiero
che conduce all’usura, un albero intossicato
che può maledire il conoscersi.
Oppure non lasciare traccia di risentimento,
urla la fine che pianta germogli,
con i polmoni rossi d’aria.
Ceea ce m-ai făcut să devin
Ceea ce m-ai făcut să devin
într-una din construcțiile tale săroase,
un plop, un caduceu,
cărți iscălite cu neîngăduință apoi și
curiozitatea de a ne vedea lucizi.
Încă un pic din asta – spuneai,
și las-o baltă cu gustul sălciu
printre spume,
va fi că voi trăi în casa ta pierdută.
Aici, pe măsuță,
curg posibile și variate fante
în câmpuri de primule.
Apoi tu cu „am terminat praful de pușcă”
fără aluzie la ficțiune;
grăbiți-vă! repede! înainte
de a se decoji rețelele de comunicație
rapidă,
auto-neclaritățile
luncile mlăștinoase
broaștele
câinii fără stăpân.
Puține solstiții,
dincolo, mai în spate,
un indicator care-mi arăta
unde să nasc.
Și-apoi beznă.
Quello che mi hai reso
Quello che mi hai reso
in una delle tue costruzioni saline,
un pioppo, un caduceo,
libri firmati dall’intolleranza e poi anche
la curiosità del vedersi svegli.
Un tocco di questo – dicevi,
e lascia perdere il gusto salmastro
tra le spume,
andrà che abiterò nella tua casa smarrita.
Qui, sul tavolino,
scorrono possibili e variegate feritoie
in campi di primule.
Poi il tuo “ho finito la polvere da sparo”
senz’accenno di finzione;
fate presto! presto! prima
che si snocciolino reti di comunicazioni
veloci,
autofraintendimenti
terreni paludosi
rane
cani randagi.
Pochi solstizi,
di là, più in fondo
un cartellino che mi indicasse
dove partorire.
E il buio pesto.